Roşca, Alexandru (23 august 1906 – 17 februarie 1996)

Alexandru Roşca

23 august 1906 – 17 februarie 1996

Wikipedia: Alexandru Roşca

Alexandru Roșca (născut la 23 august 1906, la Călata, în comitatul Cluj – decedat la 17 februarie 1996, la Cluj) a fost un psiholog român, unul dintre părinții școlii clujene de psihologie, membru titular al Academiei Române.

Alexandru Roşca

Crispedia: Alexandru Roşca

Alexandru Roşca (23 august 1906, comuna Calat, judeţul Cluj - 17 februarie 1996, Cluj Napoca) - psiholog şi profesor universitar. Studii liceale şi superioare la Cluj Napoca: licenţiat în litere şi filosofie, la Universitatea din Cluj Napoca (1927): doctorat în filosofie (1930), la aceeaşi universitate, cu o teză despre dimensiunea inteligenţei şi a debilităţii mintale; între 1929-1931, a efectuat călătorii de studii în Germania, Franţa, Belgia şi Elveţia, specializându-se în probleme de delincventă juvenilă şi de psihologia debililor mintali...

Din 1936, devine cadru didactic la catedra de psihologie a Universităţii din Cluj Napoca, parcurgând toate treptele ierarhiei universitare, ajungând profesor în 1947. Din 1946 până în 1976 (anul pensionării) a fost şeful catedrei de psihologie a Universităţii din Cluj Napoca; între 1965-1971 a ocupat funcţia de director al Institutului de psihologie al Academiei Române. A fost preşedintele Asociaţiei Psihologilor din România (1965-1981). A fost membru în Comitetul Executiv al Asociaţiei Internaţionale de Psihologie Aplicată, membru al Societăţii de Psihologie Ştiinţifică de limbă franceză, membru corespondent (2 februarie 1965) şi membru titular al Academiei Române (19 decembrie 1991).

Roşca este una din personalităţile cele mai proeminente şi prodigioase ale psihologiei româneşti contemporane, cercetările şi contribuţiile sale bucurându-se de recunoaştere şi apreciere internaţională. Adept al spiritului riguros şi obiectiv, el şi-a încadrat şi desfăşurat activitatea ştiinţifică pe principiile experimentalismului şi ale întemeierii şi verificării faptice a oricăror ipoteze şi teoretizări despre fenomenele vieţii sufleteşti ale omului. Considerând că şi cele mai complexe procese şi stări psihice se integrează legilor generale ale realităţii şi se supun unui determinism obiectiv, demonstrează că singura cale cu adevărat ştiinţifică şi eficientă de studiere şi explicare a lor poate fi doar analiza faptelor şi datelor concrete de observaţie şi experimentale.

 Respingând ca nefondate şi unilaterale modelele introspecţionist şi behaviorist Roşca a optat pentru principiul unităţii dintre conştiinţă şi activitate, dintre planul subiectiv, intern şi cel obiectiv-extern (comportamental), în concordanţă cu aceasta, el avea să conceapă experimentul şi observaţia în psihologie ca un demers trifazic:

- alegerea şi stabilirea celei mai adecvate sarcini (probe) pentru exteriorizarea şi obiectivarea în comportament a unui anumit proces sau fenomen psihic specific (senzaţie, percepţie, reprezentare, gândire, emoţie, aptitudine etc.);

- înregistrarea şi analiza comportamentului extern, ca expresie a planului subiectiv intern;

- transformarea datelor şi rezultatelor oferite de analiza comportamentului în explicaţii şi interpretări ale conţinutului, particularităţilor şi mecanismelor procesului psihic vizat.

 Urmărirea cu consecvenţă a acestei scheme a asigurat tuturor lucrărilor pe care le-a elaborat Roşca un desăvârşit echilibru între latura faptică şi cea teoretică, între rezultatele cercetărilor empirice şi generalizării: El a rămas toată viaţa fidel crezului că în ştiinţă nu trebuie să te supui dogmelor şi prejudecăţilor metafizice, ci realităţii faptelor. „Oricât de frumos ar fi construită şi oricât de atractivă ar fi o teorie psihologică, ea trebuie respinsă şi abandonată dacă intră în contradicţie cu faptele şi nu este susţinută de ele”, afirmă Roşca. El a imprimat această orientare motodologică întregii şcoli psihologice de la Cluj Napoca, al cărei mentor a fost de-a lungul unei perioade de cinci decenii (1946-1996).

 Aria problematică pe care a abordat-o pe bază de cercetări concrete şi sistematice este foarte întinsă şi variată de la modele şi tehnici experimentale de laborator până la chestiuni de psihologie generală şi psihologia personalităţii, de la subiectul debil mintal la cel superior dotat, de la experimentul constatativ la experimentul formativ. A fost, de altfel, primul care a deschis la noi în ţară seria cercetărilor sistematice asupra debilităţii mintale, considerată în unitatea dimensiunilor şi implicaţiilor ei psihologice, pedagogice şi sociale. Lucrările monografice dedicate acestei probleme şi apărute în 1931 sunt veritabile modele ale îmbinării analizei nomotetice, orientate în direcţia desprinderii şi formulării unor legi generale ale psihologiei debilului mintal, cu analiza ideografică, de caz, orientată în direcţia înţelegerii şi explicării cauzale a stării actuale a unui individ dat.

 Roşca delimitează debilitatea mintală reală, datorată unor cauze genetice (ereditare) sau intrauterine şi debilitatea improprie sau dobândită, datorată deficienţelor educaţionale. Este apreciată ca eronată, din punct de vedere teoretic, şi păgubitoare, din punct de vedere practic, tratarea la un loc şi în acelaşi mod a celor două forme. De aceea, Roşca subliniază importanţa deosebită a examenului psihologic de diagnosticare, pe care-l concepe dintr-o dublă perspectivă: una personală (modală), de constatare a fenomenului şi alta diferenţială (specifică), de relevare a naturii şi cauzalităţii lui. Elementul principal care permite deosebirea unui debil mintal înnăscut (real) de unul devenit (aparent) este nivelul capacităţii de învăţare - dezvoltare. Acesta se dovedeşte scăzut şi afectat, la primul, şi inhibat-blocat, la cel din urmă. Astfel structural, dacă pentru primul încadrarea într-o şcoală ajutătoare este necesară pe toată durata instruirii sale, pentru cel de al doilea, tratamentul psihologic special este necesar doar pentru perioada de început (1-2 ani), după care elevul în cauză devine integrabil în clasa normală.

 Lucrările şi ideile lui Roşca au stat la baza organizării sistemului şcolar instituţional din ţara noastră pentru copiii cu debilitate mintală. Lărgindu-şi preocupările în domeniul patologiei neuropsihice, Roşca a pus bazele defectologiei şi psihopedagogiei speciale în care, pe lângă deficienţele de intelect, au fost cuprinse şi cele senzoriale (de văz şi auz). Cercetările experimentale întreprinse au oferit date originale, inedite, care au permis elaborarea unei concepţii teoretice atât asupra particularităţilor psihice ale deficienţilor senzoriali, cât şi asupra programelor educaţionale pe care aceştia trebuie să le parcurgă pentru atingerea unui nivel de dezvoltare cât mai ridicat. Aplicaţiile acestor cercetări au fost valorificate în două direcţii principale:

- crearea şi dezvoltarea unei reţele de şcoli ajutătoare şi speciale, cu dotare materială adecvată şi cu planuri de învăţământ, programe şi manuale corespunzătoare;

- înfiinţarea la Cluj Napoca, în 1953, a primei şi multă vreme a singurei secţii de învăţământ superior defectologic, pentru pregătirea cadrelor cu înaltă calificare, menite a sluji acest important domeniu, ca cercetători şi ca profesori.

 Seriozitatea şi competenţa pe care Roşca le-a impus în domeniul învăţământului special din ţara noastră au făcut ca acesta să ocupe o poziţie de vârf pe plan mondial. Un al doilea sector important, din punct de vedere ştiinţific şi social, în care Roşca a adus contribuţii experimentale şi teoretice notabile este cel al înzestrării aptitudinale şi selecţiei valorilor. Adept al principiului interacţiunii ereditate-mediu în determinismul general al personalităţii umane, el va pleda pentru cunoaşterea şi evaluarea rolului ambilor factori în structura sistemului aptitudinal şi pentru admiterea ca fiind reale şi obiective a diferenţelor interindividuale în nivelul de dezvoltare a acestui sistem.

 Analizei acestei probleme i-a consacrat lucrări ample, devenite în prezent puncte de reper în literatura de specialitate: Copiii superior dotaţi (1941), Selecţia valorilor (1943), Aptitudinile (1972), Creativitate generală şi specifică (1981). Aptitudinea este interpretată în unitatea a două laturi esenţiale: latura absolută şi latura relativă sau diferenţială. Prima latură stă la baza răspunsului la întrebarea: ce poate face şi cât (de mult şi bine) un subiect în diferite domenii de activitate şi în confruntarea cu diferite clase de solicitări (sarcini)?. Astfel spus, latura absolută evidenţiază gradul de dotare aptitudinală a unui individ luat în sine, fără a-l raporta sau compara cu alţii. Cea dea doua latură (relativă) stă la baza răspunsului la întrebarea: cât de mult, cât de bine şi cât de repede realizează subiectul X, într-o anumită sferă de activitate în comparaţie cu ceilalţi? Prin intermediul laturii relative se trece de la accepţiunea largă a termenului de aptitudine la cea restrânsă. În prima accepţiune, aptitudinea exprimă capacitatea omului de a putea face ceva, de a obţine un anumit rezultat într-o activitate sau alta. Astfel înţeleasă, aptitudinea devine o trăsătură comună tuturor oamenilor.

 Importanţa accepţiunii lărgite, subliniază Roşca, nu trebuie minimalizată, pentru că ea ne obligă să preţuim şi să valorificăm orice şi să stimulăm dezvoltarea psihointelectuală şi psihofizică a fiecăruia. În accepţiunea restrânsă, aptitudinea exprimă acea dotare şi acea activitate care, prin rezultatele şi performanţele sale, se ridică deasupra mediei. Trăsăturile distinctive ale unei aptitudini autentice, indiferent dacă ea ţine de veriga creatoare (generatoare) sau de cea executivă a activităţii, sunt: originalitatea noutatea şi valoarea „produsului” sau performanţei, la care apoi se adaugă trăsătura cantităţii (cât de mult) şi diversităţii (cât de diferit este un produs de altul). Abordând problema structurii aptitudinale a personalităţii, Roşca adoptă modelul multifactorial, delimitând trei clase principale de aptitudini - generale, grupate şi specifice, corespunzătoare celor trei categorii de factori: generali, de grup şi specifici. Gradul de reprezentare şi dezvoltare a celor trei clase de aptitudini diferă în limite foarte largi de la un individ la altul, ceea ce face indispensabilă orientarea şi selecţia profesională.

 Spre deosebire de abordările tradiţionale, Roşca nu reduce structura aptitudinii numai la componente de ordin cognitiv - intelectual sau executiv - motor (dexteritate), ci închide în ea elemente de ordin afectiv (care generează pasiunea), de ordin motivaţional (care generează vocaţia) şi de ordin atitudinal - caracterial (care generează orientarea şi modul de valorificare). Ca urmare, valoarea personalităţii, din punct de vedere social, nu este determinată numai de potenţialul aptitudinal, ci şi de dimensiunile afectiv - motivaţionale şi atitudinal-caracteriale, care, în orientare şi selecţie, trebuie să fie şi ele supuse diagnosticării şi evaluării. Un al treilea domeniu în care s-a ilustrat capacitatea de creaţie ştiinţifică a lui Roşca a fost cel al psihologiei generale. Activitatea sa în acest domeniu s-a desfăşurat în două direcţii: de aprofundare prin cercetări proprii a cunoaşterii unor procese psihice particulare - percepţia, memoria, gândirea, învăţarea, şi de sistematizare şi valorificare critică a datelor experimentale şi lucrărilor de profil existente pe plan mondial.

 Roşca a adus o contribuţie esenţială şi la dezvoltarea psihologiei aplicate în România: psihologia pedagogică sau şcolară, domeniu în care a elaborat studii fundamentale privind bazele şi legităţile psihologice ale învăţării, ale perfecţionării şi modernizării activităţii didactice de predare-evaluare; psihologia transporturilor, sprijinind crearea reţelei de laboratoare de profil în cadrul Ministerului Transporturilor şi dotarea corespunzătoare a acestora; psihologia muncii şi inginerească, domeniu în care a iniţiat şi coordonat cercetări sistematice şi complete asupra specificului condiţiilor de lucru în diferite ramuri şi profesii, asupra selecţiei şi formării profesionale, asupra adaptării omului la maşină şi a maşinii la particularitățile psihologice ale omului, asupra organizării ştiinţifice a muncii.

Lucrări de referinţă:

• Debilitatea mintală. Aspectul psihologic, pedagogic şi social al copiilor debili mintali, 1931.

• Psihopatologia deviaţiilor mintale. Diagnoză, triere şi reeducare. Organizarea clinicilor psihologice, institutelor de educaţie corectivă şi închisorilor, 1931;

• Copiii superior dotaţi, 1941;

• Selecţia valorilor, 1943;

• Studii de psihologie pedagogică, 1958;

• Probleme de defectologie, 1959, 1963;

• Tratat de psihologie experimentală, 1963;

• Psihologia generală, 1966;

• Creativitate, modele, programare, 1967;

• Psihologia muncii industriale, coordonator, 1967;

• Determinismul psihologic, 1971;

• Elaborarea şi testarea ipotezelor în psihologie, 1971;

• Aptitudinile, 1972;

• Psihologie generală, 1976;

• Metodologie şi metode în psihologia experimentală, 1976;

• Sinteze de psihologie contemporană, coautor şi coordonator, vol. I-IV, 1980-1987;

• Creativitatea generală şi specifică, 1981.