Baltazar, Camil (25 august 1902 - 27 aprilie 1977)

Camil Baltazar

Leibu Goldenstein sau Leopold Goldstein

25 august 1902 - 27 aprilie 1977

Wikipedia: Camil Baltazar

Camil Baltazar (născut Leibu Goldenstein / Leopold Goldstein, la 25 august 1902, la Focșani – decedat la 27 aprilie 1977, la București) a fost un poet româno-evreu.

Camil Baltazar a studiat la București și a fost prim redactor la ziarul „România Liberă", a colaborat la ziarele: „Zburătorul", „Reporter" și „Gazeta literară".

A practicat lirica elegiacă și de notație („Vecernii”, „Flaute de mătase”) sau a cotidianului nud („Întoarcerea poetului la uneltele sale”). A publicat, de asemenea, memorialistică și traduceri.

Ca poet, Camil Baltazar a cultivat versul tradiționalist și poezia intimistă. Deși în perioada 1947-1976 a publicat alte 8 volume de versuri, poetul a intrat, treptat, într-un con de umbră.

În timpul Holocaustului a apărut pe lista scriitorilor evrei ostateci...

 Selecție din operele publicate

• Vecernii, 1923
• Flaute de mătase, 1924
• Reculegeri în nemurirea ta, 1925
• Biblice, 1926
• Strigări trupești lângă glesne, 1927
• Cina cea de taină, 1929
• Poeme vechi și noi, 1931
• Întoarcerea poetului la uneltele sale, 1934, cu portretul autorului, realizat de Milița Petrașcu
• Tărâm transcendent, 1939, ulterior Tărâm pur
• Poeme de zodie nouă, 1947
• Nespus de dragă mi-i ființa omenească, 1956
• Soare pe zăpezi, 1956
• Versuri, Editura de stat pentru literatură și artă, 1957
• Violoncel solar, 1972
• Glorie iubirii, Editura Albatros, 1973
• Evocări și dialoguri literare (memorialistică), Editura Minerva, București, 1974
• Noblețea plaiului natal, 1976
• Din romanul existenței mele literare, ediție și prefață de Florentin Popescu, Editura Hasefer, București, 2004

Traduceri

• Carol Göllner, Vasile Maciu, Stephan Ludwig Roth – „Viața și opera” („Leben und Werk” – ediție bilingvă), traducere în germană Camil Baltazar și Iosefina Baltazar, Editura Științifică, București, 1966

Bibliografie

• Hortensia Papadat-Bengescu: „Scrisori către Camil Baltazar”, Editura pentru Literatură, 1965
• Alexandru Piru: „Istoria literaturii române”, editura Grai și suflet – Cultura națională, București, 1994, p. 222-223

Camil Baltazar

Crispedia: Camil Baltazar

Camil Baltazar (pseudonim al lui Leibu Goldstein; 25 august 1902, Mera, judeţul Vrancea - 27 aprilie 1977, Bucureşti) este un poet, publicist, memorialist şi traducător. Este fiul chiristigiului Herman Fischer Goldstein. Absolvent a patru clase de liceu în particular, probabil la Brăila şi Focşani, Baltazar prestează diferite meserii pentru a-şi câştiga existenţa. Gazetăria îi oferă şansa de a-şi descoperi adevărata vocaţie. Debutează în 1921, la „Sburătorul", în a cărui redacţie va lucra un timp.

Împreună cu Petru Comarnescu scoate în octombrie 1928 revista „Tiparniţa literară", pe care în scurt timp o conduce singur, până în 1931. Va fi, de asemenea, secretar de redacţie sau redactor la mai multe periodice: „Săptămâna muncii intelectuale şi artistice", suplimentul „Vremea literară" (1929-1930) al gazetei „Vremea", „România literară" (1932-1934), „Călăuza artelor", „Albina", „Reporter". Colaborează la „Rampa", „Flacăra", „Revista română", „Adevărul literar şi artistic", „Mişcarea literară", „Capricorn", „Familia", „Revista Fundaţiilor Regale", „Tribuna", „Luceafărul", „Viaţa românească" etc. Mai semnează cu pseudonimele C. Balt., Bal, B. Camil, Lacremony, Luca Luminiţă, Luca G. Luminiţă.

 A fost membru al Societăţii Scriitorilor Români, calitate ce i-a fost retrasă în 1940 din motive rasiale. După 1944 a funcţionat ca inspector general în Ministerul Artelor şi, din 1952, responsabil al Serviciului de Presă şi Propagandă din Ministerul Industriei Alimentare. În anii '60 era redactor la „Gazeta literară".

În 1923 lui Baltazar îi apare prima carte de versuri, intitulată „Vecernii”. Atmosfera imaginată este aceea a unui târg prăfuit şi deprimant, cu bolnavi de ftizie, a căror suferinţă se află, de cele mai multe ori, în vecinătatea morţii. Oraşul este „o fată bolnavă în agonie", casele par „femei tăcute", poetul se închipuie într-un sanatoriu, unde moartea face parte din cotidian. Thanatos nu înspăimântă, ci izbăveşte de osânda suferinţei, prezenţa iubitei dispărute dăinuie, totul fiind transpus într-un filigran de culoare şi sunet, în care nota simbolistă domină. Dimineaţa are aparenţa unei picturi „cu tonuri fragede şi crude", soarele transformă amintirile în „bănuţi strălucitori", parcă aşezaţi pe ochii fetei.

 Sunetele flaşnetei ritmează orchestraţia monotonă a târgului, iar liniştea nopţii se risipeşte în tânguirea clavirului. Imagini de o intensă candoare sugerează prezenţa diafană, imaterială a iubirii frânte demult: „Apa ochilor tăi s-a revărsat, albastră, în casă;/ tot ce-am simţit după aceea a fost numai lumină şi mătasă". Ceea ce s-ar fi vrut însă expresia unor trăiri profunde, hrănite de suferinţă şi dezolare, alunecă adesea în pastişă sau afectare, într-un retorism minat de numeroase stângăcii.

 Placheta de versuri „Flaute de mătase”, apărută tot în 1923, se înscrie în alt registru tematic, acela al iubirii pure, realizat însă prin exploatarea aceleiaşi recuzite simboliste. Ca într-o taină desprinsă de timp, pătrunsă doar de vise, decorul cu „îngeri" ai serii şi „melodii albe", în care „liniştea e de mătase brumată", şi evocarea iubitei moarte simbolizează suavitatea, evanescenţa trăirii. Într-o viziune originală, uşor hiperbolizată metaforic, este figurată făptura celei care nu mai este: „Vine încet şi lin/ trupul tău: ninsoare", „Ţi-a rămas un fulg de nea necules/ pe potecile gurii", „Sufletul tău, fluier de mătase". Aglomerarea jocurilor de lumină şi de culoare, nu o dată forţate, micşorează autenticitatea acestui cântec nostalgic al iubirii.

 Aceleiaşi imagistici i se subsumează în placheta „Reculegeri în nemurirea ta” (1925) un discurs poetic eliberat de stângăcii, de unele preţiozităţi şi excese, ceea ce l-a făcut pe E. Lovinescu să-şi exprime fără rezerve aprecierea. Odată cu „Biblice” (1926) şi „Strigări trupeşti lângă glezne” (1926), din poezia erotică a lui Baltazar dispar elementele diafane. Inflexiunile „blânde" fac loc unei expresivităţi care se vrea de tip arghezian, ca în „Flori de mucegai”. Ebreea, Miryam, Ruth, Esthera, Sulamita, Tamar, Noemi sunt câteva dintre personajele ciclului sugestiv intitulat „Biblice”. Schimbarea de ton este evidentă: „Neagră sunt şi pulpa mea de smoală,/ şoldul, cald caval şi umerii lăute;/ m-aş da ţie toată goală,/ fericită în simţirea coapselor durute."

 În volumul „Întoarcerea poetului la uneltele sale” (1934), Baltazar fie mimează dezinteresul faţă de inefabilul poeziei simboliste, fie chiar alunecă în prozaism: „Mă bântuie trepidaţia cotidiană", „Adun material de la colaboratori/ Pentru «România literară»,/ Mai scriu un cursiv de circumstanţă" etc. Notaţiile de fals jurnal care acaparaseră interesul poetului păreau să se estompeze în „Tărâm transcendent” (1939), însă Baltazar nu mai are forţa de a crea imagini originale şi recurge la clişee, la alăturări nefericite de vocabule: „mizeria cotidiană, suava mea brâncă", „dureroasa mea tribulaţie", „ineluctabila mea tristeţe", „gâlgâitoare [...] vie", „să-mi redea elevaţia" etc.

 Acela în care mulţi critici literari vedeau o speranţă a poeziei vremii va scrie după 1947 versificări de circumstanţă închinate „clasei muncitoare" şi noii puteri politice ori îşi va reedita în antologii versurile din creaţia anterioară. Rămân documente pentru istoria literară volumele de amintiri „Scriitor şi om” (1946), „Contemporan cu ei” (1962), „Evocări şi dialoguri literare” (1974). Ca traducător, Baltazar a desfăşurat o impresionantă activitate, ce dăinuie în timp prin reeditări (un exemplu este „Vrăjitorul din Oz” de F.L. Baum).

Opera

• Vecernii, Craiova, 1923;
• Flaute de mătase, Brăila, 1923;
• Reculegeri în nemurirea ta, Bucureşti, 1925;
• Biblice, Bucureşti, 1926;
• Strigări trupeşti lângă glezne, Bucureşti, 1926;
• Cina cea de taină, Bucureşti, 1929;
• Poeme vechi şi noi, Bucureşti, 1931;
• Întoarcerea poetului la uneltele sale, Bucureşti, 1934;
• Tărâm transcendent. Bucureşti, 1939;
• Magda Isanos, poeta luptătoare, Bucureşti, 1946;
• Scriitor şi om, Bucureşti, 1946;
• Poeme de zodie nouă, Bucureşti, 1947;
• Nespus mi-i dragă fiinţa omenească, Bucureşti, 1956;
• Versuri, Bucureşti, 1957;
• Contemporan cu ei, Bucureşti, 1962;
• Austria, Bucureşti, 1963;
• Soare pe zăpezi, Bucureşti, 1965;
• Soare pe culmi, prefaţă de Ov. S. Crohmălniceanu, Bucureşti, 1972;
• Violoncel solar, Bucureşti, 1972;
• Glorie iubirii, Bucureşti, 1973;
• Evocări şi dialoguri literare, Bucureşti, 1974;
• Ghirlanda iubirii, Bucureşti, 1975;
• Nobleţea plaiului natal, Bucureşti, 1976.

Traduceri

• Antologia prozatorilor ruşi contemporani, Bucureşti, 1930;
• Th. Mann, Moartea la Veneţia, Bucureşti, 1930, Pătimirile şi măreţia maeştrilor, Bucureşti, 1946 (în colaborare cu Iozefina Baltazar);
• Jacob Wassermann, Cazul Maurizius, I-II, Bucureşti, 1930;
• Selma Lagerlof, Jerusalem, Bucureşti, 1931;
• Ludwig Renn, Măcelul, Bucureşti, 1931;
• Franz Werfel, Cazul judecătorului Sebastian, Bucureşti, 1931;
• Else Jerusalem, Felinarul roşu. Cărăbuşul sfânt, I-II, Bucureşti, 1934;
• D.H. Lawrence, Fir şi amanţi, Bucureşti, 1935;
• H. Mann, Ura, Bucureşti, 1935, Vânătoarea dragostei, Bucureşti, 1935 (în colaborare cu Isaiia Răcăciuni);
• Alia Rachmanova, Fabrica de oameni noi, Bucureşti, 1936;
• Pearl S. Buck, Mama, Bucureşti, 1937, Ultima datorie, Bucureşti, 1944;
• F.L. Baum, Vrăjitorul din Oz, Bucureşti, 1940 (în colaborare cu Jozefina Baltazar);
• Fannie Hurst, În marginea vieţii, Bucureşti, 1940;
• E.M. Remarque, Iubeşte pe aproapele tău, Bucureşti, 1945;
• John Knittel, Via Mala, Bucureşti, 1946, Therese Etienne, Bucureşti, 1947;
• Bernard Shaw, Cezar şi Cleopatra, Bucureşti, 1948 (în colaborare cu Mary Lăzărescu);
• Octave Aubry, Maria Walewska, Bucureşti;
• V. Grossmann, Stepan Colciughin, I-III, Bucureşti, 1949-1950 (în colaborare cu Ştefania Brătulescu);
• A. Iacobson, O noapte hotărâtoare, Bucureşti, 1951 (în colaborare cu Victor Botvinic);
• Evgheni Permjak, Ultimele îngheţuri, Bucureşti, 1964 (în colaborare cu Lidia Bimbulov);
• Christa Wolf, Cerul dragostei, Bucureşti, 1965;
• Wolf Schneider, Omniprezentul Babilon, prefaţă de Em. Condurachi, Bucureşti, 1968 (în colaborare cu Iozefina Baltazar).

Camil BALTAZAR - biografie - (opera si scrierile)

Autorii – literatură online: Camil BALTAZAR - biografie - (opera si scrierile)

Fiul lui Herman Fischer Goldstein, chiristigiu din Târgu-Neamţ. Patru clase de liceu in particular la Brăila şi Focşani.

O vreme a fost frizer, apoi gazetar. Debut în Sburătorul (1921), după ce fusese respins tot acolo (1919). Lucrează în redacţia acestei reviste apoi scoate, împreunǎ cu Petru Comarnescu, Tiparniţa literară (1928-1929). Secretar de redacţie la România literară a lui Liviu Rebreanu; redactor la Săptămâna muncii intelectuale şi artistice, Reporter, Vremea literară. Călăuza artelor (1948-1949), Albina (1949-1950), Gazeta literară (1954-1957). Inspector general la Ministerul Artelor; responsabil (din 1952) al Serviciului de presă şi propaganda din Ministerul Industriei Alimentare şi redactor al buletinului Industria alimentară. Autor, între 1923 şi 1939, a opt volume de versuri şi al unei culegeri de versuri inedite (Vecernii, 1923; Flaute de mătase, 1923; Reculegeri în nemurirea ta, 1925; Biblice, 1926; Strigări trupeşti lângă glesne, 1927; Cina cea de taină, 1929; Poeme vechi şi noi, 1931; Întoarcerea poetului la uneltele sale, 1934; Târâm transcendent, 1939). Publică între 1947 şi 1976 alte şase volume de poezii şi încă cinci culegeri retrospective, precum şi cinci volume de articole critice şi note de drum (Austria, 1963), amintiri şi evocări (Contemporan cu ei, 1962). Supralicitat, la început, de o anumită parte a criticii, rămâne în audienţă şi după 1944, dar retrospectivele sale nu trezesc aproape nici un ecou. A tradus din Thomas Mann, Franz Werfel, Heinrich Mann, Ludwig Renn, Iakob Wassermann, D. H. Lawrence, Pearl Buck, Frank Baum, Bernard Shaw, Erich Maria Remarque, John Knittel ş.a.

Dublul debut editorial al lui BALTAZAR din 1923 (Vecernii; Flaute de mătase) se circumscrie poeziei sanatoriale, închipuind suferinţa şi euforia tuberculoșilor, care, presimţindu-şi moartea, se melancolizează toamna, la căderea frunzelor, solidarizându-se cu semenii şi visând desprinderea din lut, purificarea şi ascensiunea spirituală. Ftizia nu era decât un motiv literar, ales numai pentru a sugera o atmosferă şi o stare sufletească specifică, asemănătoare graţiei şi extazului, unui sistem de simboluri şi metafore din câmpul inocenţei, suavității şi candorii, care l-au făcut pe Lovinescu să vadă în poezia lui BALTAZAR „cea mai pură expresie a simbolismului nostru de esenţă muzicală". Se trecea însă prea uşor peste improprietățile de limbă, peste stângăciile mai mult sau mai puţin voluntare, peste forțările de sensuri şi intolerabilele siluiri de cuvinte (fraţinătate, îngeruit, iederat, pojgheţuit, zăpădire), peste epitetele nelalocul lor sau construcțiile imposibile („să-mi pui în odaie scâncete/ cu molcoma degetelor slovenire"; „sub frunzătura peste ochi trasă"; „pleoapele tale vor șivoi al dragostei luminat prundiș"; „luminoase pietricele"). Poetul îngrămădea elemente eterice, diafane, serafice într-o intenţie de evocare a unui univers pur, armonic, în ton de cantilenă, însă într-o viziune inconsistentă, ieşită dintr-o duioșie exacerbată şi vădite afectări („umblai cu sicriașul mâinilor/ Cu clopotele pleoapelor,/ Să cauţi inima") sau, iarăşi, greşeli de limbă („Să-ţi aduci aminte şi să tângui"). BALTAZAR relua, de altfel, imagini din poezia anterioară a lui Ştefan Petica, Barbu Nemţeanu, Adrian Maniu şi George Bacovia într-un diapazon mai jos. Un progres, nu fără alte preţiozităţi şi repetiţii, s-a văzut în volumul din 1925, Reculegeri în nemurirea ta, sinteză de ingenuitate şi beatitudine în spiritul extatic-liturgic asumat de poet, incapabil însă de elevare stilistică, prizonier al limbajului său pe cât de spontan, pe atât de aleatoriu („întoarce-m-aş totuşi atât de îngerește"; „sta lacu-n giulgiu de extaz încremenit"; „linişti albe peste brunii plopi"; „dangăt pur de harfe şi desăvârșiri astrale"; „trecerea să-ţi fie zborul lin de/ eternitate în eternități"). Entuziasmul lui Lovinescu era uşor temperat de Perpessicius şi minimalizat de Al. O. Teodoreanu şi cercul Vieţii Româneşti (Ibrăileanu îi imputa lui Lovinescu faptul de a fi comparat pe BALTAZAR cu Eminescu). Cu Biblice (1926), Strigări trupeşti lângă glesne (1927) şi Cina cea de taină (1929) cu excerpte din culegerile anterioare, BALTAZAR se întorcea într-o poezie erotică, uneori de senzualitate împinsa până la exces, la izvoarele Vechiului Testament şi ale Cântării cântărilor. Nu s-ar putea nega originalitatea unora din aceste compuneri, abundând şi ele în expresii riscate şi, gramatical, necontrolate („Din umeri trupul unduit - nuia,/ pe şold o linie se tălmăcea unici/ Şi carnea ta pieziș mocnea/ Cum jar dungat prin ochii de pisică"; „Neagră sunt şi pulpa mea de smoală,/ şoldul caval şi umerii lăute,/ m-aş da ţie toata goală,/ fericită în ruşinea coapselor durute."). Se rimează însă „mătăsuri" cu „surâsuri", iar „cioporul" (turma de oi) e confundat cu „priponii" (povârniș). Sub influenţa teoriei bremondiene asupra poeziei pure, pe care i-o făcea Lovinescu, BALTAZAR încearcă, la aceasta dată, să-şi modifice discursul poetic prefăcându-şi confesiunile într-un soi de litanii în termeni autohtonizând: „Cina cea de taină-n/ şură sara lăcrămând pe streșini clare/ când luceafărul fu cuminecătura/ ultimă a nopţii de mărgăritare./ Mâinile împreunate-n caier nevăzut/ Depănat-au scări de lapte şi tăcere/ înspre lună; gândurile aşternut;/ trupurile fost-au sufletelor albe laicere./ Şi-am tăcut în așteptare deopotrivă/ închizând în pleoape taine grele./ Fruntea Domnului pe-aproape, milostivă,/ Lumina copilărește cu inele". Numaidecât însă, parcă sleit de căutări sterile în zonele inefabilului, BALTAZAR eșuează în cel mai plat prozaism, povestindu-şi cu un jalnic narcisism ocupațiile sale jurnaliere în Întoarcerea poetului la uneltele sale (1934), cum aleargă prin tramvaie, cum se înghesuie prin mulţime, cum aduna „material" de la colaboratori, cum scrie „un cursiv de circumstanţă", cum îşi face singur corecturile, cum paginează gazeta, într-o atmosfera toxică, în tipografie. „Uneltele" sale sunt hârtia şi un stilou galben primit în dar prin 1930 de la Ury Benador. Vocabularul e sau prea realist, sau anodin, un amestec de neologisme curente şi de neaoșisme băgate unde nu trebuie. Dăm peste „trepidaţia cotidiană", „amplu citadin", „promiscua ardoare", „degetar de strofe înaurate", „tezaurul cast de frăție devotă", „ca o boare de crengi umede mă împresori", „trupul meu îl înjunghii/ cu ape înalte şi limpezi de apeduct", „taci lin", „prezenţa să-ţi fie certă şi ca un glas timbrată", „baia mea senină de ape din meninge", „zaimful care ne apropie-n efuzie de muguri", „Lumina zilei cade-n fiecare oră alta/ în aur obrintit", „Dă-mi mizeria cotidiană, suava mea brâncă" etc., ultimele două exemple din Tărâm transcendent, volum care se poate spune că încheie cariera de poet a lui BALTAZAR în punctul cel mai de jos. Pompiliu Constantinescu elogiase pe BALTAZAR ultima dată în 1934, când mai scriau încă despre el Şerban Cioculescu şi Mihail Sebastian. O primă judecată mai aproape de adevăr pronunța în 1939 Vladimir Streinu. Ultimul susţinător, chiar dacă cel mai rezervat, al lui B., probabil sub înrâurirea lui Lovinescu, este G. Călinescu. Ultimele volume de poezii (Poeme de zodie nouă, Mi-i dragă fiinţa omenească, Soare pe zăpezi, Violoncel solar, Glorie iubirii, Noblețea pământului natal) conţin versuri convenţionale, într-un limbaj de obicei neadecvat, cu aceleaşi supărătoare neglijenţe sau incongruenţe verbale.