Budai-Deleanu, Ioan (6 ianuarie 1760 - 24 august 1820)

Ion Budai-Deleanu

(6 ianuarie 1760 - 24 august 1820)

Wikipedia: Ion Budai-Deleanu

Ioan Budai-Deleanu (născut la 6 ianuarie 1760 sau 1763, la Cigmău, în comitatul Hunedoara – decedat la 24 august 1820, la Liov) a fost un scriitor, filolog, lingvist, istoric și jurist, corifeu al Școlii Ardelene.

Familia

A fost primul dintre cei zece copii ai preotului greco-catolic Solomon Budai din Cigmău.

Între 1780 până la 1856 parohia din Cigmău număra cinci preoți Budai. Budai-Deleanu a avut un frate secretar tesaurisat în Sibiu, un alt frate impiegat la oficiul salinelor din Oradea Mare și se presupune că un al frate a fost preotul Salamon Budai din Cigmău, în perioada 1780-1800, iar întâia școală din Cigmău se deschide în 1849 în casa învățătorului Petru Budai...

Studii

A făcut studii elementare la Cigmău. A urmat seminarul greco-catolic din Blaj (din 1772) și apoi Facultatea de Filosofie din Viena (1777-1779). Trece la Facultatea de Teologie (1780-1783) ca bursier al Colegiului Sf. Barbara. Obține titlul de doctor în filosofie. Câștigă o solidă cultură umanistă și adâncește studiul limbii latine și învață limbile germană, franceză și italiană. În timpul studiilor de la Viena, proiectează întocmirea unui lexicon, în 10 volume, pentru care culege material. Este unul din reprezentanții de frunte ai Școlii Ardelene. În timpul studiilor de la Viena i-a cunoscut pe Samuil Micu, Petru Maior și pe Gheorghe Șincai. A împărtășit convingerile iluministe ale acestora.

Activitatea pedagogică, administrativă și științifică

La Viena a îndeplinit pentru un timp slujba de psalt la Biserica Sf. Barbara. Apoi a devenit profesor și prefect de studii, pentru scurt timp, la seminarul de la Blaj (1787). A intrat în conflict cu episcopul Ioan Bob și a renunțat la intenția de a fi hirotonisit ca preot. S-a stabilit la Liov, unde a obținut, prin concurs, postul de secretar juridic al tribunalului provincial. În 1796 este avansat consilier (judecător) la Curtea de Apel, funcție pe care o deține tot restul vieții. Elaborează numeroase lucrări, cele mai multe rămase însă în manuscris, și publicate – doar în parte – mult după moartea sa. Îl preocupă domenii variate: drept, pedagogie, istorie, etnografie, lingvistică și literatură. La scrierile originale se adaugă traduceri de opere legislative și literare.

Activitatea literară

Autorul primei epopei în limba română, „poemationul eroi-comic" Țiganiada sau Tabăra țiganilor, ediție definitivă de Jacques Byck, 1800-1812. Opera sa reprezentativă (poemul eroi-comic „Țiganiada") tratează un subiect alegoric cu tendințe satirice antifeudale și anticlericale. Un alt poem satiric, Trei viteji, rămas neterminat, valorifică motive din „Don Quijote" de Cervantes.

Lucrări

Literare

• Țiganiada sau Tabăra țiganilor, Iași, În revista „Buciumul Român” I, 1875; II, 1877
• Trei viteji, poem satiric, București, Ed. Ancora, 1928

Lingvistice

• Temeiurile gramaticii românești, manuscris, 1812
• Dascălul românesc pentru temeiurile gramaticii românești, lucrare neterminată, manuscris (tipărită parțial de Gh. Bulgăr, București, 1957)
• Teoria ortografiei românești cu litere latinești, manuscris, ciorna unei scrisori ample
• Fundamenta grammatices linguae romanicae seu ita dictae valachicae, 1812
• Lexicon românesc-nemțesc și nemțesc-românesc, Liov, 1818
• Scrieri lingvistice, București, 1970

Istorice

• De originibus populorum Transylvaniae
• De unione trium nationum Transylvaniae
• Kurzgefasste Bemerkungen über Bukovina (publicată, în traducere românească, cu titlul „Scurte observații asupra Bucovinei” în „Gazeta Bucovinei” IV, 1894)
• Hungaros ita describerem
• Hungari vi armorum Transylvaniam non occuparunt

Juridice

• Rândueala judecătorească de obște, Viena, 1787, traducere
• Pravila de obște asupra faptelor rele și pedepsirea (a pedepsirii) lor, Viena, 1788, traducere
• Carte de pravilă ce cuprinde legile asupra faptelor rele, Cernăuți, 1807, traducere
• Codul penal, Liov, 1807
• Codul civil, Liov, 1812

Pedagogice

• Carte trebuincioasă pentru dascălii școalelor de jos, Viena(?), 1786

Țiganiada

Autorul și-a declarat el însuși modelul, cel al literaturii neserioase, început încă din antichitate de Homer prin Bătălia șoarecilor cu broaștele. În Epistola închinătoare către Mitru Perea își alcătuiește, ca Cervantes, o biografie fantezistă de țigan supus austriac, care a participat la campania din Egipt a lui Napoleon și a rămas acolo. În finalul scrisorii parodiază proiectele Școlii Ardelene de a evoca veridic trecutul național.

Țiganiada a fost redactată în două versiuni: prima, din 1800, este mai stufoasă și cu o acțiune mai complicată, a doua, din 1812, mai echilibrată și mai artistică. Din păcate, ea nu a fost cunoscută decît tîrziu, publicată mai întâi într-o revistă obscură, Buciumul român în 1875 în prima variantă, iar în cea de-a doua abia în 1925. Eminescu nu a cunoscut-o.

Opera aparține genului epic în versuri, fiind o epopee eroi-comică. Este singura epopee românească terminată, care are ca temă lumea pe dos, parodierea ordinii universale.

Subiectul

Cele douăsprezece cânturi urmăresc două fire epice: pe de o parte se narează aventurile țiganilor înrolați în armata lui Vlad Țepeș, iar pe de altă parte aventurile lui Parpangel, în căutarea iubitei sale Romica, furată de diavoli. Ca în orice epopee care se respectă, eroii pământeni au dușmani și protectori supranaturali.

Autorul are simțul artei ca joc, subiectul și personajele fiind pretexte pentru o „comedie a literaturii” (N. Manolescu). De aceea, universului narațiunii îi corespunde un metaunivers, prezent în subsolul paginilor și alcătuit dintr-o armată de critici care supun „adevărul istoric” prezent în epopee unui tir de contestații umoristice. Dacă textul este o parodie, metatextul este de asemenea parodic, ficțiunea amestecându-se cu critica ficțiunii, pentru că autorul „are simțul artei ca joc, intuiția gratuității și a absurdității” (N. Manolescu). Există, deci, două niveluri ale operei:

a) povestirea propriu-zisă, care este „epopeea fricii cronice și a preocupării pentru stomac” (N. Manolescu), care parodiază motive literare consacrate, ca ubi sunt (eroii vestiți de altădată), muza inspiratoare, devenită aici o femeie cârtitoare cu gură mare și minte puțină, sau lumea pe dos, căci epopeea începe cu defilarea ordonată à țiganilor și sfârşeşte cu încăierarea acestora (întâi ordinea, apoi haosul);

b) critica povestirii, ale cărei personaje sunt întruchipări ale modalităților de receptare a textului: Onochefalos, care se miră că Romica s-a putut transforma în tufă vorbitoare, reprezintă lectura literală; Idiotiseanu, care afirmă că nu toate cele ce se scriu sunt adevărate, reprezintă lectura naivă; Erudițian, care recunoaște împrumuturile de la alți scriitori, este lectura savantă.

Stilul

G. Călinescu a remarcat geniul verbal al autorului, care atenuează lipsa talentului descriptiv. Invenția verbală începe de la numele țiganilor, „un grotesc de sonuri” (Aordel, Corcodel, Cucavel, Parpangel, Găvan, Giolban, Goleman, Ciormoi, Dîrboi etc.), trece prin invenții onomatopeice unele atât de firești încât „trebuie un studiu deosebit pentru a vedea dacă ele nu circulă” și ajunge la modelarea lor în scopuri prozodice, schimbând-le genul și terminația pentru a le face să rimeze (dracă, palată, copace etc).

În Istoria critică a literaturii române, Nicolae Manolescu evidențiază valoarea Țiganiadei printr-o comparație: „Țiganiada este un Don Quijote al nostru, glumă și satiră, fantasmagorie și scriere înalt simbolică, ficțiune și critică a ei”.

Controversă privind originea etnică

În Epistolia închinătoare din 1812, autorul Leonachi Dianeu (Ioan Budai-Deleanu) îl ruga pe Mitru Perea (Petru Maior) să redacteze notele explicative necesare la Țiganiada. Printre altele, autorul spunea: „m'am îndemnat a face o cercare: de s'ar putea face ș'în limba noastră, adică în cea romănească (căci a noastră, cea țigănească, nu se poate scrie și puțini o înțăleg) cevaș asemene; ș'am izvodit această poveste” și „să știi că fiind eu țigan ca și tine, am socotit cuvios lucru de a scrie pentru țiganii noștri, ca să preceapă ce feliu de strămoși au avut”. După autorii unui manual școlar, din aceste fragmente „reiese că cei doi corifei ai Școlii Ardelene aparțineau etniei rome”. Această interpretare ignoră contextul alegoric și ironic, asupra căruia autorul epistoliei atrăgea atenția: „Însă tu bagă de samă bine, căci toată povestea mi se pare că-i numa o alegorie în multe locuri, unde prin țigani să înțeleg ș'alții carii tocma așa au făcut și fac, ca și țiganii oarecînd. Cel înțelept va înțelege!” Istoricii literari George Călinescu și Nicolae Manolescu nu au dat interpretări ale acestor pasaje din epistolie.

Cinstirea lui Ion Budai Deleanu

În orașele Arad, București, Cluj-Napoca, Oradea, Sibiu și Timișoara, câte o stradă poartă numele de strada Ion Budai Deleanu. Casa de cultură din Geoagiu îi poartă numele: Casa de cultură Ioan Budai Deleanu Geoagiu.

Bibliografie

• George Călinescu - Istoria literaturii române de la origini până în prezent, Fundația Regală pentru Literatură și Artă, 1941
• Jana Balacciu, Rodica Chiriacescu, Dicționar de lingviști și filologi români, București, Editura Albatros, 1978;
• Ioan Budai-Deleanu, Țiganiada, Poemă eroi-comică, în 12 cânturi, ed. a II-a, București, Institutul de Arte Grafice Oltenia, 1928.
• I. Budai-Deleanu, Țiganiada, București, Editura de Stat pentru Literatură și Artă, 1953
• I. Budai-Deleanu, Țiganiada (B), Ediție îngrijită de Florea Fugariu, Editura Minerva, București, 1973
• Lucian Predescu, Enciclopedia României, Cugetarea, București, Editurile Saeculum I. O. și Vestala, 1999.
• Nicolae Manolescu, Istoria critică a literaturii române, București, Editura Minerva, 1990
• Mircea Zaciu, Marian Papahagi, Aurel Sasu, Dicționarul esențial al scriitorilor români, Ed. Albatros, București, 2000
• Ion Gheție, Opera lingvistică a lui Ion Budai-Deleanu, București, Ed. Academiei RSR, 1966.
• Ioan Chindriș, Recepționarea editorială a lui Ioan Budai Deleanu, în "Steaua", XXII, 1971, nr.1(252), p. 61-63.

Un spirit occidental - Ioan Budai-Deleanu

Episcopia greco-catolică Oradea: Un spirit occidental - Ioan Budai-Deleanu

Motto:

„Budai-Deleanu anticipează evoluţia ulterioară a întregii culturi româneşti, demonstrând elocvent că idealul cultural al Şcolii Ardelene ducea în mod logic la o revoluţie estetică”

George Ivaşcu

Cu Ioan Budai-Deleanu ne găsim iarăşi în Transilvania „Şcolii Ardelene”… Alături de severii călugări greco-catolici şi cărturari: Samuil Micu, Gheorghe Şincai şi Petru Maior, este şi I. Budai-Deleanu, cunoscutul autor al „Ţiganiadei”, la noi, creatorul primei opere de literatură beletristică, punctul de pornire al istoriei beletristicii româneşti cu orientarea spre Occident.

George Ivaşcu îl consideră pe I. Budai-Deleanu un „enciclopedist”, o personalitate de vastă cultură, cunoscător al clasicilor şi al literaturii Europei moderne, cu o largă dimensiune a conceptului de literatură, însuşi talentat creator.

Dacă „Letopiseţul” lui Neculce şi „Ţiganiada” lui Budai-Deleanu aparţin aceluiaşi secol al XVIII-lea, doar câteva decenii le despart, aceste opere sunt deosebite radical: cu Neculce se încheie epoca feudală, cu Budai-Deleanu începe cea modernă, autorul „Ţiganiadei” mărturisind o nebănuită capacitate de înnoire şi sincronizare.

Nu se cunoaşte data naşterii, probabil între anii 1760-1763. Este fiul preotului greco-catolic Solomon Budai din Cigmău, sat pe valea Mureşului, din părţile Hunedoarei. După şcoala primară în satul natal, urmează gimnaziul la Blaj în timpul Episcopului Petru Pavel Aron, întemeietorul primei şcoli în limba română, şi Facultatea de Teologie, inclusiv doctoratul, la Viena. Aici, în Capitala monarhiei habsburgice, în climatul favorabil al iozefinismului, pe lângă studiile teologice, audiază cursurile de filozofie şi drept, îşi formează o bogată cultură literară şi ajunge să stăpânească mai multe limbi: latina, italiana, franceza şi germana . Îl pasionează mai ales autorii marilor poeme: Homer, Virgiliu, Ariosto, Casti, Klopstock şi Milton, care îl fac să creadă că şi în limba română se pot crea opere asemănătoare. În acest timp,tot la Viena, va cunoaşte pe reprezentanţii „Şcolii Ardelene”, Samuil Micu, Gh. Şincai şi P. Maior, de prietenia cărora s-a bucurat şi le-a împărtăşit ideile. Asemenea lor, se va strădui „să umple diferitele goluri ale culturii române prin opere cu un caracter foarte variat”.

După terminarea studiilor este un timp profesor la Blaj. Nu s-a hirotonit, a optat pentru Liov, unde, prin concurs, obţine postul de secretar juridic la Tribunalul provincial, apoi va fi judecător la Curtea de Apel.

A rămas până la sfârşitul vieţii la Liov, unde, pe lângă obligaţiile profesionale, a scris lucrări – rămase în manuscris sau publicate – din diferite domenii. Notăm doar câteva titluri din lingvistică, istorie, pedagogie şi drept: „Temeiurile gramaticii româneşti” (manuscris), „Teoria ortografiei româneşti cu litere latineşti” (manuscris), „Lexicon românesco-nemţesc şi nemţesco-românesc”, Liov, 1812, „De originibus populorum Transylvaniae”, „Codul penal”, Liov, 1807, „Codul civil” , Liov, 1812, „Carte trebuincioasă pentru dascălii şcoalelor de jos” , Viena, 1786, dar s-a remarcat şi ca traducător. Literatura beletristică o începe cu poemul neterminat „Trei viteji”.

Operei literare „Ţiganiada sau Tabăra ţiganilor”, poemation eroi-comico- satiric, îi rezervăm însă un spaţiu distinct. Prima variantă, mai stufoasă, a fost terminată la 1800, iar a doua, mai echilibrată şi armonioasă, la 1812. Publicarea operei s-a făcut însă târziu, în 1875 şi 1877, a primei variante, de către Th. Codrescu şi în 1925, a celei de a doua variante, de către G. Cardaş.

Înainte de elaborarea „Ţiganiadei”, I. Budai-Deleanu a intenţionat să scrie o operă de mari proporţii, o epopee, posibilitate de a cânta eroii naţionali în poezie, dar îşi dă seama că pentru o asemenea lucrare „epicească” trebuie „o limbă bine lucrată”. Este motivul pentru care renunţă la o epopee eroică şi preferă să scrie „o lucrare poetică întru care am amestecat într-adins lucruri de şagă, ca mai lesne să se înţeleagă şi să placă”. Oricum, este conştient că prin „Ţiganiada” el „a introdus un gust nou în poezia românească”.

În „Epistolie închinătoare…” care deschide opera, I. Budai-Deleanu încredinţează cititorii de originalitatea poemului: „...această operă nu este furată, nici împrumutată de la vreo altă limbă, ci chiar izvoditură noao şi orighinală românească”. Atrage atenţia că poemul este o alegorie, în multe locuri, „prin ţigani să înţăleg ş-alţii, carii tocmai aşa au făcut şi fac, ca şi ţiganii oarecând”, dar „cel înţălept va înţălege”. Era o practică în literatura timpului de a ascunde satira la adresa contemporanilor sub numele unui popor exotic. La subsolul paginilor sunt numeroase note filozofice, filologice şi istorice, care aduc un farmec deosebit lucrării. Modelul speciei literare, al epopeei, îl are în literatura universală.

Acţiunea operei, cuprinsă în 12 cânturi cu strofe de şase versuri, se petrece în timpul lui Vlad Tepeş care le-ar fi dat libertate ţiganilor, organizându-i, cu intenţia ca să nu-l trădeze faţă de turcii care au cotropit ţara. Le stabileşte tabăra la Spăteni, între Bărbăteşti şi Inimoasă, unde ajung cu multe peripeţii şi păziţi de oştenii Domnitorului. Intervine miraculosul, condiţie a epopeei, Satana care apără pe turci şi sfinţii care ocrotesc pe creştini. Satana, ca să facă rău creştinilor, fură pe Romica, logodnica lui Parpangel. Acesta porneşte în căutarea Romicăi, prilej de alte multe peripeţii pline de haz şi întâmplări miraculoase. Bea dintr-un izvor cu apă ce dă „isteţie” şi dă dovadă de vitejie în favoarea lui Vlad Tepeş, în timp ce curajosul Argineanu, bând din apa care „moleşeşte”, stă un timp departe de luptă. Spre sfârşitul poemului, asistăm la nunta dintre Romica şi Parpangel. În finalul operei, ţiganii, dornici să-şi întemeieze un stat, ţin sfat asupra formei de guvernământ, monarhie sau republică, se ceartă, se iau la bătaie şi totul se termină printr-o încăierare generală. Vlad Tepeş nu-şi atinge nici el scopul, trădat de boieri, pleacă în pribegie, iar conducerea oastei va fi luată de Romândor…

În ansamblul ei, opera este dominată de ideile iluminismului iozefinist, în problemele social-politice este clară opţiunea pentru „monarhia luminată”. Călătoria lui Parpangel prin iad îi oferă prilejul să condamne, în manieră dantescă, moravurile rele din societatea feudală, dar aproape de oricând: pe judecătorii care acceptă mita „pentru ca să facă strâmbătate” , pe bârfitori , pe ucigaşi, pe cei lacomi şi stăpâniţi de puterea banului: „Aurul acum stăpâneşte în lume;/Prin acesta cumpăr eu toate/ Inimile;cu mici sau mari sume/ Neguţez tot feliu de păcate...”. Notele care însoţesc textul amplifică satira. Caracterul eroic este dat de faptele de vitejie ale armatei muntene. Compoziţional, cele două laturi ale operei, comică-satirică şi eroică, se echilibrează într-un întreg armonios. Vocaţia autorului nu este în primul rând cea descriptivă, este cea epică, stăpânind desăvârşit comicul şi satira. Individualizează personajele mai rar, dar schiţează caractere şi are geniul verbal. E suficient să amintim numele ţiganilor: Gogul, Dondul, Păpuc, Tandaler, Baroreu, Sperlea etc.

Împotriva a tot ce este rău în societate, Budai-Deleanu caută soluţii, este înclinat să creadă că binele poate veni de la cei tineri, dar se convinge că nici aceştia nu sunt la înălţimea aşteptărilor. Analizând societatea cu relele ei, vede limpede că „nu sunt vremurile de vină, ci tu însuţi, omule...!!!” Şi face apel la inteligenţa acestuia, încercând să-l convingă de importanţa valorilor morale.

Pentru vremea sa, orizonturile culturale şi estetice ale autorului ardelean sunt „uimitoare”. Acestea, vitalitatea elementului autohton şi viziunea universală explică motivul pentru care „Ţiganiada” lui reuşeşte „să reziste unei lecturi peste veacuri”.

Elogiul la adresa autorului şi al operei sale vine de la cei mai de seamă reprezentanţi ai culturii noastre: G. Călinescu îl numeşte pe Budai-Deleanu „om cu desăvârşire occidental”, M. Dragomirescu apreciază „Ţiganiada” ca „cea mai însemnată epopee eroi-comică nu numai din literatura noastră[...], ci din literatura universală”, iar N. Iorga o numeşte „o lucrare excepţional de însemnată”.

Noutatea pe care Ovid Densuşianu o găseşte la Budai-Deleanu constă în capacitatea autorului de a îmbina, contopindu-le, „inspiraţia clasică” cu „ceea ce era al nostru, ieşind din sufletul poporului”, fapt la care „nici un alt scriitor de ai noştri nu se gândise”.

În faţa unei asemenea personalităţi ca I. Budai Deleanu şi în faţa operei sale, întemeietoare a literaturii române moderne, cum întemeietoare sunt operele teologice, filozofice, lingvistice şi istorice ale lui Samuil Micu, Gh. Şincai şi P. Maior, simţim bucuria celei care a ştiut să dăruiască ţării mereu valori, Biserica Română Unită cu Roma, Greco-Catolică, căci Şcoala Ardeleană este produsul acestei Biserici. Ioan Budai-Deleanu este unul din fiii săi, este cel care, după cum afirmă G. Ivaşcu, „mută în domeniul beletristicii voinţa constructivă, înnoitoare, patosul ideologiei social-politice şi pasiunea educativă, „luminătoare”, a Şcolii Ardelene, sudând intim cultura europeană a veacului şi moştenirea clasică cu idealurile şi aspiraţiile exponenţilor zilei de mâine a poporului său”.

Bibliografie:

• Ion Budai-Deleanu, „Ţiganiada”, Antologie, prefaţă şi note finale de Romul Munteanu, ediţie îngrijită de prof. J. Byck, Ed. Tineretului, 1958.
• G. Călinescu, „Istoria literaturii române de la origini până în prezent”, ediţia a II-a, revăzută şi adăugită, ediţie şi prefaţă de Al. Piru, Ed. Minerva, Bucureşti, 1982.
• George Ivaşcu, „Istoria literaturii române”, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1969.

Biroul de Presă