Lupii ţiganului (George Coşbuc)

LUPII ŢIGANULUI

George Coşbuc

Danciul Cuma se pornise la oraş. Şi-a târguit

O lulea de cea domnească, precum nu s-a pomenit

Nici la neam de neam de Cuma; avea camis plin de stele,

Dar ştii stele tot de-aramă, cu flori galbene-ntre ele,

Şi-avea ciucuri verzi luleaua, iar la ciucuri şi canaci:

Era vrednică să fie cumpărată-n trei sutaci!

Înturnând seara spre casă, Danciul păşea-ntins şi tare

Şi se tot gândea că-n satul unde şede el mai are

Cineva lulea ca dânsul? Apoi se gândea, gândea

Cum se vor mira ţiganii de prin hrubi când vor vedea

Pe Danciu cu-aşa comoară; apoi îşi făcea de lege

În ce loc să pui pipa peste noapte, cum să-şi lege

Mai mulţi ciucuri, ca să fie o lulea ca de baron.

„Ce s-o mai ciudi Vasile şi Istadi, şi Trifon,

Şi Chirilă, şi Moloacă când îmi vor zări luleaua!”

Şi era vesel ţiganul, îşi simţea strâmtă cureaua.

Bucuria însă-i scurtă. Soarele mai apunea

Când se pomeni ţiganul în tufiş. Drumul trecea

Printre arini şi plopi adică, iar ţiganul, blând din fire,

Se-ngrozi până sub glezne: nime deci să nu se mire,

Că el, bietul, când ajunse la tufiş a tresărit

Şi-a scăpat pipa din mână. Pe-acest drum, cât a trăit

N-a umblat făr’ de tovarăş, bietul Danciu, şi de-odată

Iată-l-lai acum singur! „Aoleu, sfinţii mă bată!

Ce-o să fac de-mi ies în cale vreo cincizeci de lupi bătrâni!

Vai de mine şi de mine, tot aud de la români

Cum că lupii-s cam răi oaspeţi! Sfinte Iov, nu mă lăsa!”

Şi pe cât păşea mai tare, tot pe-atâta tremura,

Şi se tot umplea de spaimă şi mai mort de frică pare,

Ba-ncepuse acum şi vântul să mai sufle şi-n mişcare

El a pus întreg frunzişul: „Iată-i, vai de capul meu!

Cine m-o purtat pe-aicea, ce-am cătat pe-aicea eu!

Iară sună… ard-o pipă ce-a făcut! Iară sună…

Vin potop să mă mănânce… Uite, uite cum s-adună…

Ard-o pipă! Ce-mi ajunge pipa dacă pier aici?

Iară sună… Sfinte Ioave, că-mi rămân purdeii mici!

Dar să zbier? Atâta-mi trebuie, că vin lupii şi mă-nhaţă.

Ce să mă fac... ard-o pipă! Doamne, Dă-mi Doamne, viaţă

Că-ţi plătesc o sfântă slujbă... iară sună.... vin potop

Ard-o pipă, ce-mi făcuse, d'apoi încă de-aş fi şchiop!

Hai, curaj Danciule numai... mai încet- ba mai în pripă!

Iară sună... iară sună... vin potop... vin... arde-o pipă!"

Tot aşa vorbea ţiganul, însă - însă el fugea

Şi-ocupat fiind cu fuga, nici în lături nu privea.

Frica-i frică, iar de frică fugi la deal, ca şi la vale,

Şi-apoi când te-apuci la fugă, halal de tălpile tale!

Pe când ieşea dintre tufe, bietul Cuma zăpăcit

Dă cu ochii mai de-o parte de-un român ce sta trântit

Sub o salcie la umbră Danciul sta pe loc, priveşte

Jur în jur, răsufl-o dată lung ş-apoi iarăşi porneşte

Şi privind cam peste umăr către tufe, scuipă-n sân,

Văzând atare minune, strigă-ndată cel român:

„Ce-i ţigane?" Stă-n loc Danciul până ce răsuflu-i vine

Şi-apoi zbiară: „Ce să fie?! Văd că-i ziua mea, creştine".

Omul de sub salcă râde şi din nou prinde la sfat:

„Unde fugi aşa de tare, că doar nu eşti tu juratul

Să prinzi iepuri cu măciuca şi albinele cu sacul,

Nici nu eşti tu dracul din fire, cât să te-ntâlneşti cu dracul?"

Danciul, om fălos de-altminteri n-ar fi voit bucuros

Să se-arate că-i nevrednic şi s-apară că-i fricos,

Deci răspunde: „N-a fost dracu, căci de dracu' nu port teamă

Dar a fost ce-a fost... mai mare... mai cu coadă, şi bag seamă

Au fost lupi... dară, române, n-am fugit de frică, zău,

Am fugit de om cu minte, căci puteau să-mi facă rău."

Şi vorbea-ndesat şi tare, se arăta voinic cel Cuma

Iar românul, om de vorbă şi pricepător de glumă,

Stă şi-ascultă şi se miră, ca şi când ar crede tot.

Deci ţiganul îndrăznește să-şi mai caște negrul bot:

„N-o fost dracu', mai române, au fost lupi, da' lupi pesemne

Au fost lupi şi-au fost atâţia, câte-s frunzele pe lemne!

M-a pus dracu' să-mi fac cale prin cel crâng şi-apoi să vezi

Dar sa vezi ce-a fost sa fie! Crede-ma, dar sa ma crezi,

Că eram să mor acolo, arde-o pipă! Ei, creştine,

Când mi-o fost lumea mai dragă s-o-ntâlnit lupii cu mine,

Arde-o pipă, măi române. Ştii ce-s lupii? No, cu lupi

Şi au fost mulţi, câte albinele-ntr-un milion de stupi."

Şi de-abia vorbea ţiganul, parcă şi-acum se temea

Dar voind el să apară curajos, tot mai râdea.

„Vai de mine şi de mine, că fu mai să mor de tot.

Vezi-mă că doară-s galben, vezi-mă că nu mai pot;

Am avut noroc cu-aceea, ca io-s curajos, vecine;

De-aş fi fost cum nu-s, atunci umblau rău lupii cu mine."

Românul sta şi se mira, şi-apoi, vrând să-şi bată joc

De ţigan, aşa-i vorbeşte „Nu ne fie de noroc!

Hai ţigane, vorba-i vorbă, iar de lupi - sfinte Panfire;

Lupu-i rău şi n-are lege şi-i cam îndrăzneţ din fire,

Dar... adică chiar atâţia, câţi spui tu, n-au fost". „Elei!

Ba, c-au fostu, măi române, i-am văzut cu ochii mei!

Pentru ce minţeşti creştine, şi te faci aşa de prost?!

Nu minţi că n-au fost lupi, că io-ţi spun curat c-au fost;

D-apoi câţi au fost anume nu ştiu... nu i-am numărat,

Dar au fost, atâta-i tot", zice Danciul supărat

Iar românul se crucește şi-l ascultă cu mirare.

„Aşa-i zău! Au fost o mie printre brazi, iar pe cărare

Au mai fost o mie-n capăt şi ţi-o spui apoi de rost

C-au mai fost şi pe de laturi... dracu, ştie câţi au fost."

Tremura ca frunza-n paltin bietul Danciu, spunând acestea

Şi de-abia-l ţinea pământul „D-apoi, bre, gătași povestea?"

Strigă hohotind românul, iar ţiganul mânios

Zice „Ian taci, mai române, ce tot râzi fără folos?

Ce te ţii viteaz aicea pe câmp neted, unde-i bine

Şi nu-i codru, ca-n pădure şi-apoi încă - eşti cu mine

Dar eu fost-am intre tufe şi-am fost singur eu cu eu,

Te-aş fi văzut şi pe tine, de-ai fi fost în locul meu!"

"Văd eu că nu crezi nimica, văd că tu gândeşti anume

Că io-s mincinos! Hei, bade, de când m-am trezit pe lume

Nici minţesc, nici fur - adică lucru mic mai una alta".

Romanul înţelese cum c-a fost dat cu bota-n baltă

Şi l-a luat cu prea de-a scurtul pe ţigan, deci se gândi

S-o mai lase după Danciul, să vadă unde-a ieşi,

Deci îi zice cu blândeţe: „Aşa-i, Danciule, vezi bine,

Lupii-s lupi, şi de-a lor frică tremură doar orișicine!

Am păţit şi eu o dată, că trei lupi m-au întâlnit

Şi fost-am bolnav şapte zile, mă găteam de spovedit."

Şi se prefăcea românul, cum că nu vorbeşte-n glumă

Şi că nu-i om de curajul, deci văzând sfatorul Cumă

Şi-auzind că şi românul e fricos, iarăşi a zis:

„Bolnav n-am să fiu, cumetre, dar de râs n-a fost de râs,

Ce socoţi trei lupi pe tine, mai că te-au băgat sub glie,

Dar pe mine zece sute, peste zece zeci şi-o mie!

Mă mir singur, măi române, cum de nu picasem jos

Bag de seamă că nu-i alta... nu gândi că io-s fricos."

„Tronc, Maria, cine zice că tu eşti fricos, ştiu bine,

Ştiu eu că prin sat nu este om mai curajos ca tine!

Şi-apoi lupi au fost, măi Cuma, lupi au fost, şi bine ştiu

Că numai cu fuga poate scăpa omu-ntreg şi viu,

Dar tot nu-mi vine a crede cum c-au fost aşa mulţi, Cumă,

Câţi au fost, spune-mi cu dreptul, nu vorbi cu mine-n glumă".

„Apoi nu ştiu, măi române, câţi au fost, dar ţi-o spun drept

C-au fost lupi, dar lupi ca lupii, şi-apoi mâna pun pe piept

Şi mă jur c-au fost o sută". Românul iarăşi începe:

„C-au fost lupi e sfânt, ţigane, şi-apoi oricine pricepe

Că de-au fost au fost o sută" – „Ba c-au fost, ba zău c-au fost

Striga repede ţiganul, să n-ai gânduri că io-s prost

Că m-am pus pe numărate şi i-am numărat – adică

Nici să nu gândeşti că mie mi-a fost de dânşii frică"

„Nu-o poveste, mai ţigane, ştiu eu că eşti curajos

D-apoi câţi au fost? O sută? Nici c-o iotă mai în jos?

Iarna-i drept că umblă lupii, dar acum nu-i frig, nu-i rece,

Acum doar îi primăvara - vom fi fost poate vreo zece!" -

Ţiganul se-nhoalbă o dată: „Zece lupi, ba să-i mai vezi,

Io-ţi spun drept c-au fost o sută, de mă crezi, de nu mă crezi

Şi-ţi spun drept că n-avui vreme, să-i mai număr şi s-aştept

După toţi până vor trece! D-apoi poate-o grăiești drept

Poate n-au fost chiar o sută, dar zece de bună seamă

Şi-apoi zece îs doară zece, ci mie nu mi-a fost teamă."

Nu dă două-trei ţiganul, lăudându-se pe el

Nu-i fricos! Lupii-s lupi. Era lucru puţintel

Dac-au fost, ori n-au fost, însă frica era mai întâi e:

Mincinos rămâne dânsul, dar fricos să nu rămâie!

„D-apoi vezi tu, măi ţigane, lupii-s foarte nărăvoși

Nu prea ţin lupii cărarea oamenilor curajoşi.

Lupii când îs mulţi în codrii şi văd oameni dau din coadă

Şi-apoi fug încât în fugă stau şi labele să-şi roadă.

Când îs mai puţini atuncea se obrăznicesc şi ei -

Bagă seama, măi ţigane, fost-au zece, fost-au trei?"

Ce să-i zică  acum cioroiul?! „Poate trei au fost cu totul,

Trei au fost, dar lupi, le-am văzut coada şi botul,

Dar mie nu mi-o fost frică!" Românul râdea, râdea,

Şi de râs sta mai să moară, iar ţiganul pricepea

Că s-a prins acum în vârșă şi-a sfeclit-o cu minciuna.

„Au fost trei? Au fost, ţigane? Ia ascultă să-ti spun una

Râsu-i ras, dar chiar văzusem un lup mare acum, acu

Şi de bună seamă, frate, pe-acela-l văzuseși tu?"

„L-ai văzut, zău, mai române, aşa-i, că nu mi se pare

Ţie ţi-a fost frică aicea, d-apoi mie-n codrul mare?

Unu a fost, singur unul, d-apoi lup, da' lup de tot

Şi avea capul - şi-avea coada - şi-avea botul mai de-un cot."

Acum o sfecli ţiganul. Românul de la-nceput

A băgat de seamă cum că lupi cioroiul n-a văzut

De când s-a născut pe lume, şi-acum ţiganul minţeşte

C-a văzut lupi câtă frunză. - Deci râzând, aşa vorbeşte:

„Bată-te-ntre ochi, ţigane, cât de bine-o mai lipești,

Însă nu ţi-ai dat de oameni, că eu văd că tu minţeşti

Şi eu văd că ţi-o fost frică". „Frică, mie? Dă-te-n laturi

Şi-mi dă pace, măi române, că-ţi spun vorbe de te saturi,

Eu, fricos? Chiar zece sute de-ar fi fost pe lângă el,

Tot nu mi-ar fi fost răceală, d-apoi unul singurel?"

"Hei, ţigane, numai unul, dar nici unul nu era

Căci şi eu venii prin tufe şi chiar înaintea ta.

Dar de lupi n-a fost poveste, tot ce-ai spus a fost minciună

Şi minciuna ţi-a fost slabă, căci tu n-ai croit-o bună".

Ţiganul văzând în urmă că minciuna-i s-a sleit

Zice: „Hei, hei, măi române, te pricepi tu la glumit

Căci am spus o vorba numai şi gândeam că tu vei crede

Dar tu eşti, cumetre, meșter, nu crezi totul cum se vede."

„Lupi adică, măi ţigane, nu au fost?" „Nu! Am spus o glumă!"

„Poate c-ai glumit, eu nu ştiu, d-apoi tălmăcește-mi, Cumă

Pentru ce-ai tremurat oare şi-ai fost galben la obraz;

Şi-ai ieşit ca mort din codru?" – „Ei, bădică, de necaz!

Să-ţi spun drept, prin cea pădure n-au fost lupi, n-a fost nimica

Dar mișcase frunza-n tufe şi eu stam să mor de frică".