Mălaimare, Mihai (27 august 1950)

Mihai Mălaimare

27 august 1950

Wikipedia: Mihai Mălaimare

Mihai Mălaimare (n. 27 august 1950, Botoșani) este un actor de teatru și film, director al Teatrului Masca, fost membru al Parlamentului României (1996-2004) și fost membru, până în 2013, al Consiliului Național al Audivizualului (C.N.A.).

Actorul Mihai Mălaimare a fost decorat la 13 decembrie 2002 cu Ordinul național Serviciul Credincios în grad de Cavaler, alături de alți actori, „pentru devotamentul și harul artistic puse în slujba teatrului romanesc, cu prilejul împlinirii unui veac și jumătate de existență a Teatrului Național din București”.

Filmografie

• Nea Mărin miliardar (1979)
• Întâlnirea (1982)
• Secretul lui Nemesis (1987)
• Totul se plătește (1987)...

 Legături externe

• Interviu cu Mihai Mălaimare, actor: „La 18 ani puteam să și mor pentru Ceaușescu“, 19 iulie 2014, Mihai Mincan, „Adevărul”.

„La 18 ani puteam să și mor pentru Ceaușescu”

Interviu de Mihai Mincan cu actorul Mihai Mălaimare pentru ziarul „Adevărul”

Adevărul: La 18 ani puteam să și mor pentru Ceaușescu

Date importante:

Starea civilă:

• căsătorit, patru copii

Studiile şi cariera:

• 1969-1973 – Academia de Teatru şi Film, Bucureşti, „Arta actorului“, şef de promoţie.
• 1981 – Şcoala de teatru „J. Lecoq“, Paris, Franţa.
• 1984 – Academia de Teatru şi Film Bucureşti, „Arta regizorului de teatru“.
• 2000 – Academia de Teatru şi Film Bucureşti, Doctor „magna cum laude“ în „Istoria şi teoria teatrului“.
• 1973-1989 – Teatrul Naţional „I.L. Caragiale“, Bucureşti, actor şi regizor.
• 1973-1989 – Colaborator permanent al Televiziunii Române, Redacţia de teatru şi Redacţia emisiunilor pentru copii.
• 1990-prezent – Director al Teatrului Masca.

Locuieşte în:

• Bucureşti

„Mic şi peltic“, după propria descriere, actorul Mihai Mălaimare (63 de ani) a avut nevoie de mult noroc ca să intre la Institutul de Teatru. Pentru a-şi remedia problemele de vorbire, a ales să ţină un obiect de scris între dinţi, zi şi noapte.

La Teatrul Masca este vânzoleală mare. O armată de oameni cară scaune şi mese pe scări, la contabilitate se semnează hârtii peste hârtii, se fac deconturi, se caută autocare de închiriat. Urmează un mic turneu al echipei de actori. Agitaţia pare să se sincronizeze perfect cu ceea ce se întâmplă în stradă. Zeci de maşini încolonate, aşteptându-şi rândul să treacă de un semafor defect, două florărese se înjură, oamenii fumează, privind spre locul de unde ar trebui să vină autobuzul, iar la piaţa de vizavi, din maşinile cu numere olteneşti, se descarcă pepeni. Ne aflăm în cartierul Militari, Bucureşti, una dintre cele mai „proletare“ zone ale Capitalei. Pe această stradă, asediată de trafic şi de căldură, se află teatrul iniţiat şi condus de Mihai Mălaimare. Din biroul său, răcorit de un aparat de aer condiţionat, Mălaimare dă negativ din cap când îl întrebăm dacă vine lumea la teatru. Nu prea. Zice că ăsta a fost marele său pariu. Să convingă oamenii simpli, obişnuiţi cu „teatrul“ televizat de zi cu zi, să-şi rupă două ore, într-o seară, şi să vină aici, la o reprezentaţie adevărată. Nu i-a ieşit sau, cel puţin, nu atât de bine cât s-ar fi aşteptat. Priveşte pe geam. Jos, se vede o terasă superbă, parte a ansamblului construit aici, dezolant de goală. E ceva ciudat în aceste imagini. De parcă ai fi lăsat, ca turist, să vizitezi un palat somptuos, dar nelocuit. Un loc plin de bijuterii prăfuite.

De unde vine numele acesta, Mălaimare?

Probabil că este o poreclă. Vine dintr-o perioadă în care oamenii nu aveau acte, se identificau în cadrul comunităţii prin apartenenţa la un grup mai amplu. În zona din care venea tatăl meu, în Botoşani, la Copălău, era obiceiul să se facă un fel de prăjitură din făină de mălai şi miere. Probabil că una o fi făcut vreo prăjitură mai lăbărţată şi aşa i-a rămas numele.

Dar aţi mai auzit de cineva care să aibă numele Mălaimare?

Sigur că da, sunt numeroşi. Chiar şi în Bucureşti. Ca să nu zic că o ramură a familiei a plecat în Serbia, aşa că sunt mulţi de Mălaimare şi prin Banatul sârbesc. Şi suntem sigur rude pentru că, din punctul de vedere al constituţiei, cam aşa arătăm: mici şi îndesaţi.

Cum arăta Botoşaniul natal?

Ca un sat, poate un pic mai dezvoltat. Oricum, viaţa mea s-a petrecut ca la ţară. Multă vreme am stat cu chirie. Ai mei erau funcţionari. Şi, într-o zi, în camera în care stăteam, a plouat îngrozitor. Tot acoperişul era găurit. Când a venit tata acasă a găsit pe podea toate oalele, cănile şi paharele pe care le aveam. Era un peisaj uşor halucinant. Ţin minte că s-a uitat aşa, s-a scărpinat în cap şi i-a spus mamei: „Băi, femeie, hai să ne facem o casă pentru copiii ăştia!“. Avea 1.000 de lei, ceea ce ar reprezenta echivalentul a 1.000 de lei actuali.

Păi şi cum au făcut?

Au strigat la rude. Ţin minte că dinspre partea mamei au venit în număr mare. Bunicul era tâmplar, fraţii mamei erau meseriaşi, şi i-au ajutat foarte mult. Erau tineri şi aveau dreptul la o bucată de teren din partea primăriei. Au luat pământ într-o livadă, era o minune, raiul de pe pământ. Ne-am mutat acolo de Ziua Revoluţiei, ţin minte asta: 7 noiembrie 1955.

Şi aşa aţi scăpat de inundaţii.

N-am scăpat, n-am scăpat. Când venea câte o ploaie mai puternică, bunicul scotea apa cu găleata din casă. Vă daţi seama, a făcut o casă cum se putea, cu nu prea multă fundaţie, din chirpici. Dar eram extrem de fericiţi. Ţin minte când făceam focul în sobă împreună. Era o sobă ca la ţară. Pusă în bucătărie, dar care încălzea şi în locul unde dormeam. Iar pentru noi era fundamental să avem căldură. Asta a fost o mare problemă pentru noi.

Căldura, adică?

Da, să-ţi povestesc. Eram în 1955, o perioadă complicată, să-i spunem. Tata a fost arestat, o dramă care a dus şi la moartea bunicului... Tata lucra în Miliţie şi l-a prins pe unul din colegii săi furând din casa de bani. A luat banii, i-a pus la loc şi i-a dat o palmă ăstuia, hoţului. L-au arestat. Colegul ăsta avea relaţii majore la centru, era... Mă rog, aud şi acum cum au bătut în geam, noaptea, când au venit să-l ia. A sosit de urgenţă un unchi din Bucureşti, o rudă mai îndepărtată care lucra în Securitate. L-a scos pe tata şi i-a spus: „Bă, cu ăştia nu te poţi bate! Te vor degrada şi te vor da în civilie şi pe tine, şi pe nevastă-ta“.

Şi aşa a fost?

Aşa a fost. I-au dat afară din serviciu, pe noi ne-au dat afară din casă. Era iarnă. Iarnă, iarnă, adică zăpadă. Au scos paturile, dulapurile în zăpadă. Mie şi lui soră-mea ne plăcea teribil, era iarnă, zăpadă, frumos. Ţin minte că-mi şi zicea tata: „Stai, mă, cu capul plecat! Fii trist!“.

Câţi ani aveaţi când s-au întâmplat toate astea?

Aveam 5 ani. Vă daţi seama, era o chestie inedită pentru un copil.

Şi unde v-aţi dus?

Peste drum, cu chirie, la un judecător. Mă rog, era casa unui coleg de-al tatei, care avea o cameră liberă. Ne-am mutat acolo, însă camera respectivă era dorită de un judecător. Ne-a făcut ăsta şicane, cum nu-ţi poţi imagina. Până la urmă, ne-au dat afară şi de acolo. Ăsta a fost momentul în care ai mei au decis să-şi facă o nouă casă, mai mare. Eu cu soră-mea mergeam prin pădure toată ziua, ca să aducem balegă de cal, iar mama venea cu pietre în geantă, aduse de pe drum. Când îţi povestesc, sună cumva romantic, nu? M-am gândit mult la asta. Cu trecerea timpului, amintirile au primit, aşa, o nuanţă de sepia. Dar, dacă stau să mă gândesc mai bine, a fost dramatic. Am stat într-o casă de chirpici, rămasă netencuită vreme de 10 ani. Ăsta nu e un lucru care să-ţi stimuleze amintiri roz-bombon.

Cu bunicul ce s-a întâmplat?

S-a întâmplat din cauza vârtejului în care intrase tata. A aflat că băiatul lui a fost arestat, a venit la Botoşani. Era frustrat că băiatul îi era reţinut printr-o nedreptate evidentă. Drept pentru care a făcut un atac de inimă şi a murit pe loc.

Cum, acolo, în arest?

În arest. Nu-mi aduc aminte prea multe lucruri despre el, decât, poate, că era un om aprig. Dar aşa erau toate neamurile mele, oameni foarte mândri. Bunicul dinspre mamă a murit tot de inimă rea, după colectivizare. I-au luat treptat pământul, caii, vacile. A adunat în el totul şi ţin minte cum ne povestea că nu reuşea să întrevadă vreo schimbare în bine a ţării. E cumplit să fii o generaţie obligată să plătească pentru ceva ce n-a făcut.

Aţi făcut şcoala la Botoşani?

Da, la Botoşani.

Şi cum s-a produs întâlnirea cu teatrul?

Dacă vorbeşti cu actorii, în 99% din cazuri îţi vor spune că a fost o chemare. Aşa a fost şi la mine. În clasa a cincea, diriginta a organizat o scenetă în care m-a distribuit şi pe mine. La final, a venit la mine şi mi-a spus: „Tu vei fi actor“. Ca să vezi coincidenţă, sceneta a avut loc afară, în stradă. Eram în Orăşelul Copiilor, am alunecat în noroi, am căzut acolo...

Dar aţi vrut de la început să faceţi şcoala de teatru?

Alexandru Mălaimare, violonist

Nu, la început voiam să fac vioară. I-am spus mamei că vreau musai să fac asta, m-am dus, mi-am cumpărat vioară şi am intrat la Şcoala de Muzică din Botoşani. N-am făcut performanţă, deşi eram talentat. Dar m-a ajutat enorm, mi-a lărgit complet orizontul. Din fericire, talentul meu s-a mutat la băiat (n.r. – Alexandru Mălaimare, violonist).

Ce v-a lipsit ca să urmaţi o carieră muzicală?

Ştii ce se întâmplă? Ca să fii un violonist mare ai nevoie de condiţii specifice. Mama şi tata ştiau că băiatul lor învaţă ceva, erau liniştiţi. Sigur, s-au bucurat că m-am dus la vioară, era ceva special. Dar nu m-au urmărit în următorii ani, m-au lăsat să exersez eu, aşa, după mintea mea. Şi am ajuns în clasa a VIII-a să fiu ultimul din clasă. Opţiunea de a continua la Şcoala de Muzică a căzut.

La ce liceu aţi intrat?

La cel mai bun liceu din Botoşani, după ce am tocit toată vara, ca un dement, şi încercând să recuperez ceea ce nu învăţasem în clasele mai mici. Am intrat ultimul, am terminat printre primii. Aşa s-a întâmplat şi la facultate.

Cum a fost examenul de admitere la Teatru?

Sincer? Dacă eu aş fi fost profesor, nu m-aş fi primit.

Zău? De ce?

Eram peltic, semi-pregătit. Adică mă pregătisem cu un actor de la Teatrul din Botoşani. La Bucureşti se făceau meditaţii serioase. A intra la Institut era o chestie complicată. Am avut o şansă fantastică. Profesoara mea, Zoe Anghel Stanca, a crezut în mine şi a forţat mâna celorlalţi. Bine, la română eram foarte bun, terminasem liceul printre primii. I-am spart pe toţi. Apoi, la poezii, am luat 7, parcă. Dar problema a fost la monolog. Am recitat ceva din Ionel Teodoreanu. Prost am recitat. Mi-au dat 5 şi media mi-a ieşit undeva la 7. Mi-a căzut faţa. Am intrat în şoc psihic. Să vezi ce am făcut. De nervi că nu am să intru la Teatru, am spart 4.000 de kilograme de lemne pentru o mătuşă din Bucureşti! Mi-am făcut mâinile rană, nu mă putea opri nimeni. Eram nebun! Ne-au dat rezultatele abia după două săptămâni. Îţi dai seama ce perpelire, ce tensiune dementă? Eram 12 persoane cu media 7. S-a dat o dispensă şi am intrat toţi. Dar, la final, lista a fost exact invers. Noi, ăştia 12, am terminat primii.

Spuneaţi, într-un alt interviu, că întreaga dumneavoastră carieră teatrală se leagă de o serie de coincidenţe fericite. De ceea ce oamenii numesc „noroc în viaţă“.

Păi dacă Zoe Anghel Stanca nu ar fi crezut în mine, nu vorbeam azi, aici. Ceilalţi profesori nu m-ar fi primit. Şi e şi normal, dacă ai atâţia pretendenţi frumoşi, înalţi, rostind cuvintele perfect, de ce să-l iei pe unul mic şi care vorbeşte ciudat?

Dar văd că acum vorbiţi perfect. Aţi exersat mult sau cum?

Am dormit doi ani cu creionul în gură.

Aşa se face tratamentul?

Da, ca să-ţi obligi dinţii să calce într-un anume fel. Mergeam aşa, cu creionul în gură, şi prin autobuze. Aşa ceream un bilet.

Şi nu râdeau oamenii?

Mai râdeau, dar ne ştiau că suntem de la Teatru. Mişto era că nu eram singurul cu creion în gură, mai erau şi alţii la fel. Ziceau oamenii: „Aaa, lasă-i, sunt de la Teatru“. Însă, toate problemele astea m-au făcut să trudesc în Institut ca un dement.

Spuneţi-mi o amintire frumoasă pe care o aveţi din perioada studenţiei.

Să vă zic una fenomenală, politică. Eram în anul I, în vacanţa de vară. A venit un ordin, să mergem în tabără la Izvorul Mureşului, pentru a fi instruiţi în vederea intrării în UTC (n.r. - Uniunea Tineretului Comunist). Mi-au zis să mă duc neapărat, că anul următor mă vor pune şef la UTC-ul studenţesc, nu mai ştiu cum îi zicea exact. Ceilalţi fuseseră toţi deja instruiţi. Când am ajuns acolo, m-au întrebat direct: „Tu ce funcţii ai mai avut?“. Le-am zis: „Nu am mai avut, dar voi avea o funcţie!“. Ăştia erau stupefiaţi, îmi ziceau că nu va fi aşa, că vor fi alegeri. La care, la un moment dat, unul de acolo îmi zice: „Băi, ce crezi tu că e aici? Păi e democraţie!“. În rest, mare lucru n-am făcut. Stăteam în nişte căsuţe de munte superbe. Mai era ginul unguresc, ăla pe care organele româneşti l-au redenumit, ulterior, „Covagin“, de ne făceam de râsul lumii.

Păi şi atât făceaţi, staţi şi beaţi gin?

Domnule, era frumos. După două săptămâni într-o zonă superbă, urma o tabără de muncă patriotică. Ţin minte că venise acolo, la Izvorul Mureşului, însuşi Nicuşor Ceauşescu, el fusese desemnat să se ocupe de crearea de tabere de muncă pentru tineret. La sfârşitul perioadei de odihnă au urmat două săptămâni de muncă patriotică la Grozăveşti, unde se construiau căminele studenţeşti. Era haios, să stai acolo, să dai cu târnăcopul...

Dar munceaţi serios sau mai mult cu privirea?

Munceam, să ştii. La un moment dat, chiar când dădeam cu târnăcopul, zic: „Mă, ce dracu’ e aia acolo?“. Era o chestie metalică, aşa. Era să dau într-o bombă! Au şi lăsat-o mai domol cu munca, s-au speriat! Aşa că ne-au dus la Costineşti! Ei, acolo a fost o minune. Îţi dai seama, o lună petrecută departe de casă. Era mişto de tot! Iar la final, m-au ales, în mod democratic, ca să pot să conduc deschiderile Institutului de Teatru.

Cum s-a întâmplat asta?

Într-una din zile, prin anul III de facultate, m-au chemat doi oameni la rector. Mi-au zis: „Tovarăşul Mălaimare, noi vă urmărim, sunteţi un student eminent. Şi vă propunem să ne faceţi onoarea de a intra în Partidul Comunist Român“. Am intrat imediat! Puteau să-mi spună unii: „Intră, mă, şi tu în Partidul Comunist“ şi intrai, că nu era problemă. Dar, când îţi spun că „am fi onoraţi să intraţi în PCR“, atunci îţi asumi acest destin.

Credeaţi în idealurile partidului?

Bineînţeles! Nici nu credeam altceva. Nu eram capabil să văd. A, ştiam că există o altă lume, dar credeam că lumea în care eu m-am născut şi în care am crescut va fi veşnic asta. Asta se întâmpla prin anii ’71-’72. Plus că anii de dinainte au fost superbi! Filmele extraordinare care au schimbat viziunea unei generaţii, toate manifestările împotriva războiului din Vietnam. În plus, atunci se găseau de toate. Aveam un conducător bun, un lider puternic. Puteam să şi mor pentru Ceauşescu în 1968! Dacă, Doamne fereşte!, intrau ruşii, muream cu toţii ca să apărăm ţara asta, pe Ceauşescu şi partidul. Sigur, existau disidenţi atunci, însă nu puteam fi eu. Erau oameni cărora le muriseră părinţii, bunicii în puşcărie, existau oameni cărora li s-a furat totul, casa, bunurile. Regimul comunist n-a fost o fată mare, după cum bine ştim. Dar, Dumnezeule, aveam 18 ani în 1968, atunci când Ceauşescu a zis „Nu!“ ruşilor! A fost o nebunie.

E un pic ciudat ce-mi spuneţi, mai ales dacă o legăm de poveştile anterioare, cu tatăl şi bunicul dumneavoastră.

Pe de altă parte, eu sunt artist, am ieşit din Institut şef de promoţie şi am ales Teatrul Naţional. Pentru mine, lumea de afară n-a existat. Treaba mea era acolo, în interiorul acelei clădiri. Eu trebuia să mă nasc ca actor în Teatrul Naţional şi, practic, nu mă interesa ce se întâmpla dincolo.

Dar actorul nu are şi el nevoie, din când în când, să se racordeze la lumea exterioară?

Sigur că  are nevoie, dar eu vorbesc de un tânăr care îşi căuta uneltele. În momentul ăla, uneltele nu stăteau în Piaţa Universităţii, ci în biblioteci, în a fi în proximitatea marilor actori, în căutarea disperată a rolurilor.

N-aţi avut deziluzii până în 1989?

În primul rând, în 1981, m-au ales în Comitetul Central UTC. Eu eram un UTC-ist de frunte la Teatrul Naţional în sensul că eram şeful UTC-ului şi mă tot alegeau ăştia, bătrân fiind, pentru că n-aveau pe altul. Iar eu mă duceam şi ceream case pentru oamenii din teatru, pentru maşinişti etc. Am şi izbutit să obţin câteva. În fine, au vrut să mă bage în Comitetul Central. M-au chemat: „Fii atent, vine tovarăşul Nicuşor la UTC şi vrea o echipă brici. Iar tu să fii în Biroul Permanent! Şi te roagă tovarăşul să faci o cuvântare grozavă“. Eu am întrebat atunci: „De ce n-o faceţi voi?“. „Nu, nu. Nu înţelegi că se schimbă istoria? Se schimbă lumea! Tovarăşul Nicuşor vrea să ştie ce gândeşti.“ Am fost de acord şi le-am zis că o să scriu ce gândesc. Le-am trimis textul şi m-au sunat imediat. „Tu eşti nebun? Vrei să ne lege pe toţi?“ „Păi, nu v-am spus să o faceţi voi mai bine?“ „O facem noi, dar tu o scrii cu mâna.“

Şi aţi scris-o?

Da, am scris cu mâna mea ce mi-au dictat ei. Cu „mult stimate“, „mult iubite“. Însă, în scrisoare, era şi ceea ce solicitasem eu. Eu voiam un teatru pentru tineret. Apoi, m-am adus la Congres, ca membru al Biroului Permanent. La Congres, mi-a cerut unul de la Securitate să-i prezint discursul – eu i l-am dat. Şi mi-a dat altul, scris cu litere mari. Să nu cumva să vin eu de acasă cu cine-ştie-ce discurs. Problema era că, la haină, aveam două buzunare. Şi, de obicei, puneam hârtiile în cel din stânga. În ziua aceea însă, în buzunarul stâng aveam mai multe lucruri, aşa că l-am pus în cel drept. Când m-am dus la tribună, am băgat mâna în buzunarul din stânga. Şi, bineînţeles, nu era discursul acolo! Sala Palatului, 5.000 de oameni.

Palpitant!

M-am albit la faţă şi am zâmbit, aşa, prosteşte. În clipa aia, toţi oamenii au început să aplaude frenetic. Am băgat un fel de one man show! Eu am zâmbit, ăia au aplaudat. Aveau nevoie de figuri noi, de băieţi din ăştia tineri, iar eu eram destul de cunoscut la vremea respectivă. În sfârşit, am găsit discursul, am vorbit, transpirat tot, şi m-am dus la locul meu. Dar aia cu aplauzele n-a fost iertată. „Mă, cine e ăsta? Nu e aplaudat tovarăşul Nicuşor cum e aplaudat ăsta ales în Biroul Permanent?“, se întrebau organele. Drept pentru care, când s-a dat lista cu cine a fost ales în mod democratic, eu nu mai eram membru în Biroul Permanent!

Aş reveni totuşi, mi se pare că aţi lăsat o întrebare în suspensie. Totuşi, deziluzii nu aţi avut, până la căderea comunismului, în 1989?

Erau, erau. Trebuia să mă duc la şedinţele de partid, unde se vorbea aiurea, se spuneau prostii. Lumea căsca, şi alături de lume şi eu.

Şi atât?

Înţelegi, ştiam ce se întâmplă în jur. Eu am avut o bursă în Franţa. Înainte să plec, am fost preluat de Securitate. M-a luat securistul de la Teatrul Naţional cu maşina şi m-a băgat în pădure la Băneasa. Cică „să nu ne audă cineva“. Eram prieten cu el, cu securistul. Avea şi el un birouaş mic, acolo în teatru, mai culegea şi el informaţii. Ne-am plimbat prin pădure. „Băi, Mihai, că tot pleci la bursă la Paris... Mai treci şi tu pe la biserică, mai tragi cu urechea, mai îmi zici şi mie...“. Dacă eram de acord, când mă întorceam urmau să mă pună şef la Partid. I-am spus: „Bă, uite care-i chestia. Eu am avut un unchi securist. Dacă azi voiam să fac asta, nu eram ca tine, locotenent, eram colonel, mă! Nu fac aşa ceva!“.

Ce-a zis?

N-a zis nimic. Ţi-am spus, eram prieteni, mai mergeam şi beam una mică împreună. Mă aşteptam să nici nu mai plec. Dar pila era puternică. Îţi dai seama ce-mi făceau ăştia, după Revoluţie, dacă acceptam să torn? Aoleo, stai că mi-am amintit de ceva, apropo de asta cu „după Revoluţie“!

Tot cu securişti?

Nu, nu. Într-o zi, îmi zice soacră-mea că mă caută cineva de la Guvern. Era ministrul Agriculturii, Victor Surdu. Mă duc acolo şi mă întâlnesc cu Mariana Buruiană, o chemaseră şi pe ea. Intrăm în birou. (Începe să râdă) Surdu ne zice: „Vreau să fac un partid. Democrat agrar. Aş vrea să vă rog să faceţi parte din partid“. Zic: „Sunt onorat. Dar de ce noi doi?“. „Păi, voi aveţi nişte nume neaoşe, româneşti!“. (Râde) Grozavă întâlnire: Buruiană, Mălaimare şi Surdu! De-un comic... O, Doamne!

Că tot am trecut de la comunism la capitalism, ce aţi făcut la Revoluţie? Eraţi în Bucureşti?

Da, la casa mea, care era în curtea Ambasadei Elveţiei. Chiar în curte, aveam poliţistul la poartă. A început Revoluţia, a început să se tragă. Ambasada parcă era goală, se ascunseseră toţi. Am ieşit în stradă, era gol. Dispăruse şi poliţistul. M-am întors în casă şi am luat un bulan de poliţist, primit cadou de la ăsta care păzea în mod normal ambasada. Aveam o cască, am luat-o şi p’aia. Şi patrulam aşa, prin curte. Se făcuse noapte şi pe stradă era un singur bec aprins. Aud: „Domn Mihai! Domn Mihai!“. Era Stelică, poliţistul, ascuns sub o maşină. L-am convins să iasă. Era în civil, îşi aruncase hainele în tomberon, să nu-l vadă lumea. Eu, cum făcusem armata, încep să-i zic: „Băi, trebuie să radem becul. Becul nu e bun. Ai ceva la îndemână?“. Îmi dă o coadă de mătură. Mă opintesc eu, o dată, de două, de trei ori. Când îl sparg, cade coada de la mătură şi face un zgomot, al dracului, ca de gloanțe. Exact în secunda aia, un om făcea colţul pe stradă. Când a auzit zgomotul, a luat-o la fugă. Fugea în zigzag, să nu-l lovească gloanţele! A fost o demenţă. Mai era unul la „Patria“. A venit cu o puşcă de vânătoare, băga glonţul şi trăgea. Bang, bang, bang! „Fir-aţi ai dracului!“, urla. Aşa îţi dai seama câtă lume a murit degeaba. În seara aia am ajuns întâi la Comitetul Central. La CC se trăgea puternic de tot. Ţin minte că m-a scos de acolo Dan Iosif, care a tras şi el câteva încărcătoare. Am mers la Teatrul Naţional, unde, când am intrat, am auzit direct: „Stai! Cine eşti, că trag!“. Era directorul adjunct, care ţinea în mână furtunul de la pompieri, pentru cazuri de incendiu. Îmi zicea: „Eu dacă dau drumul la apă, la forţa asta, îl spulber!“. Stătuse aşa o jumătate de zi, pregătit în caz că ar apărea vreun terorist.

De ce aţi plecat de la Teatrul Naţional, în 1990?

În zilele acelea am cunoscut-o pe viitoarea mea soţie, Anca Florea. Şi am avut ideea să facem un teatru privat.

Dar ce era în neregulă la Naţional?

Nu m-am simţit niciodată ca acasă acolo. De când mă întorsesem de la Paris, în 1981, orizontul meu se schimbase. Mi-am dat seama că trebuie să fac altceva. I-am solicitat lui Andrei Pleşu să facă teatrul acesta. Pleşu nu a vrut. Şi atunci, un tânăr care acum este arestat pe nedrept, în toată această demenţă românească... (Se gândeşte) Cum îl cheamă? E arestat cu Năstase, în „Trofeul calităţii“... (Ia telefonul şi formează un număr) „Ce faci? Cum îl cheamă pe cel pentru care am vrut noi să jucăm în închisoare?“ (Închide telefonul) Bogdan Popovici. Dânsul era regizor şi directorul Direcţiei de Teatre din Ministerul Culturii. Ne-a văzut pe acolo, ne-a întrebat care e problema. A luat hârtia, a intrat la Pleşu şi, după două minute, a venit cu ea semnată. Dar se aproba doar înfiinţarea Teatrului Masca, fără a desemna vreun sediu. Aşa ceva nu se face.

Şi cum aţi obţinut primul sediu?

Prin Surdu, ministrul despre care vă spuneam. Mi-a dat o cămăruţă în subsolul Ministerului Agriculturii. Aveam doar doi actori, pe care-i adusesem de la Brăila. Nici nu ştiam ce vrem să facem, estetic vorbind. Apoi, am decis să luăm sediul ăsta, din Militari, conştienţi că publicul nu vrea şi nu ştie ce-i ăla teatru gestual, vrea teatru de vorbe. Aşa că fac teatru de vorbe. Mi-am pus cariera în slujba unui public care nu vrea să treacă strada.

Ideea de a vă face teatru în cartier v-a aparţinut?

Noi eram în Piaţa Victoriei, în grevă, zi de zi, pentru că nu primeam sediu. Îmi aduc aminte un moment când a trecut pe lângă noi Theodor Stolojan, care a făcut un gest jenant, de parcă l-am fi deranjat cu prezenţa noastră acolo. Într-o zi însă, m-a chemat Nicolae Văcăroiu, care devenise prim-ministru. L-a pus pe şeful de protocol să caute un sediu. Ăsta a vorbit cu Dan Piţa, care i-a spus de un cinematograf din Militari, închis. M-au întrebat dacă-l vreau şi l-am apucat cu două mâini.

Cum era locul când aţi ajuns aici?

Erau nişte şobolani cât motanii. Am început să jucăm direct, aşa cum era.

Şi venea lumea?

Venea, pentru că la vremea respectivă totul era nou, totul era interesant. Plus că cinematograful era un spaţiu iubit în zonă şi oamenii îşi arătau afecţiunea. Stăteau pe lăzi de bere, când se juca câte ceva. Era o perioadă absolut fantastică.

Când au renunţat oamenii să mai vină la teatru?

Când televiziunea ca instrument de prostire în masă a început să-şi facă efectele. În 1992, oamenii au plecat din teatru. Au plecat, pur şi simplu. Spectacolele erau în stradă. Apoi, treptat, partidul-stat PDSR s-a crezut deasupra tuturor şi a scăpat lucrurile de sub control. Oamenii au sărăcit şi teatrul s-a mutat pe ultimul loc în topul priorităţilor.

Dar astăzi se întrevede vreun semn bun, vin oamenii la teatru?

Nu, nu. De exemplu, cartierul ăsta, în care ne aflăm, Militari. Are 300.000 de locuitori. Au aici un teatru de 3 milioane şi jumătate de euro, atât a dat primăria ca să se construiască această clădire superbă. Şi ce dacă? Nu mă înţelege greşit, îmi fac planul, umplu cumva sălile. Dar, în mod normal, cartierul ăsta ar trebui să rupă uşile. Sunt complet dezinteresaţi de cultură. Punctul de interes este televizorul.

Vorbeaţi mai devreme de dezinteresul politicului faţă de traiul cetăţenilor. Aţi făcut parte, ani buni, din PSD. De ce nu le-aţi spus nimic?

Am fost deputat de Botoşani opt ani. Le-am spus: „Băi, copii, nu-i în regulă!“. Dar discuţiile mele antisistem în interiorul PSD n-au fost luate în seamă. Aşa cum n-au fost luate în seamă nici de liberali. Când am plecat de la PSD, am fost la liberali pentru trei ani. Mă rog. M-au chemat: „Vino la noi!“. Acolo, alţi golani au pus mâna pe putere. Eu le-am spus: „Nu e în regulă. Ăsta e un golan, e un derbedeu“. De exemplu, nu poţi să conduci tu liberalismul botoşănean, din judeţul meu natal – şi erau oameni serioşi liberalii în Botoşani – cu golanii ăştia.

Intenţionaţi să reveniţi în politică?

Nu, pentru că nu am de ce nici la stânga, nici la dreapta, nici în centru. E o apă şi-un pământ. Tinerii care au venit în politică seamănă cu ăştia din generaţia mea. Ca mentalitate, ca îmbrăcăminte. Parcă-s traşi la xerox.

Concret, după ce-aţi făcut translaţia asta de la stânga la dreapta...

E un fel de-a spune, că n-am făcut nicio translaţie. Am intrat dintr-un partid în altul asemănător.

Dar ce vă interesa, de fapt? Ce-aţi căutat în politică?

Am vrut să fac joncţiunea între teatru şi lumea care nu vrea teatru. Am considerat că a face politică este o datorie bărbătească. Am vrut la Botoşani, deşi botoşănenii m-au înjurat mult. Şi complet aiurea!

Păreţi trist când vorbiţi de Botoşani…

Cum să nu fiu? Păi la ce oameni de cultură a dat Botoşaniul de-a lungul timpului şi ce se întâmplă azi acolo... Să vă povestesc ceva. Umblam cu maşina prin judeţ. L-am întâlnit pe viceprimarul din Ipoteşti, sprijinit într-o lopată. „Ce-ai, mă, de ce eşti trist?“ „Cruciuliţa mamii lui de Eminescu, c-o luat tăt creierul de-aicea şi o lăsat numa’ tâmpiţii!“ Aşa e, un geniu se naşte din magmă clocotitoare, iar în urma lui lasă vid. E o observaţie uluitoare.

Mihai Mincan