Constantin Brâncoveanu
(15/26 august 1654 - 15/26 august 1714)
Constantin Brâncoveanu (învechit
Costandin Brâncovanu, născut 15/26 august 1654 - decedat 15/26 august 1714) a
fost domnul Țării Românești între anii 1688 și 1714, având una din cele mai
lungi domnii din istoria principatelor române. Mare boier, nepot al domnului
Șerban Cantacuzino, el a moștenit și a sporit o avere considerabilă, care
consta din proprietăți imobile și din sume de bani depuse în bănci din
străinătate. În timpul în care a domnit, Țara Românească a cunoscut o lungă
perioadă de pace, de înflorire culturală și de dezvoltare a vieții spirituale,
în urma sa rămânând un mare număr de ctitorii religioase și un stil
arhitectural eclectic ce-i poartă numele.
În politica externă Brâncoveanu
a acționat cumpătat, evitând să se poziționeze decisiv în tabăra imperială,
care într-un avânt semnificativ recuperase Ungaria și Transilvania de la
otomani. Și-a cumpărat bunăvoința turcilor, plătind regulat dările și vărsând
sume uriașe sultanului și funcționarilor de la Constantinopol, ceea ce i-a adus
supranumele de „altın bey” (română prințul aurului).
...
Ținând agenți și spioni în
toată Europa, domnul muntean era informat asupra știrilor de pe întregul
continent și informa simultan taberele rivale asupra mișcărilor celuilalt. În
ce privește Moldova, domnul muntean a intervenit în mod repetat în chestiunea
domniei, în timp ce în Transilvania a exercitat o importantă influență
culturală, prin răspândirea de tipărituri și ctitorirea de așezăminte
religioase.
Deși reușise să fie confirmat pe viață în domnie (1699)
și reconfirmat de noul sultan în 1703, domnul a lucrat în permanență să-și
asigure în străinătate un refugiu de turci, fiind conștient de precaritatea
situației sale. În cele din urmă, a fost luat prin surprindere, fiind mazilit
în aprilie 1714 și dus cu întreaga familie la Constantinopol, unde a fost
torturat pentru a ceda turcilor toată averea sa. Constantin Brâncoveanu a fost executat pe 15 august 1714, împreună cu
cei patru fii ai săi (Constantin, Ștefan, Radu și Matei) și cu
sfetnicul Ianache Văcărescu; la acest
deznodământ au contribuit și intrigile familiei Cantacuzino. Pentru felul cum
au murit, cu toții sunt venerați de către Biserica Ortodoxă Română, care i-a
canonizat sub numele de Sfinții Mucenici
Brâncoveni în 1992.
Descendența domnului a fost asigurată de copiii fiicelor
sale și ai lui Constantin (fiul său), la mijlocul secolului al XIX-lea putând
fi numărați peste două sute de urmași direcți în viață. În 2014, cu prilejul
împlinirii a trei sute de ani de la martiriu, rămășițele pământești ale
domnului au fost dezgropate și plasate într-o raclă, care este expusă la Biserica Sfântul Gheorghe Nou din
București.
Viaţa
Origini
Constantin
Brâncoveanu s-a născut în anul 1654, la Brâncoveni
(actualmente sat și comună în județul Olt). Era fiul postelnicului Papa
Brâncoveanu (Matei) și al Stancăi (născută Cantacuzino). După tată era nepotul
vornicului Preda din Brâncoveni, iar după mamă al postelnicului Constantin Cantacuzino,
unul dintre cei mai influenți boieri din familia Cantacuzino și din Țara
Românească.
Constantin a
rămas orfan de tată în 1655, Papa Brâncoveanu fiind ucis în răscoala seimenilor
și a dorobanților împotriva domnului Constantin Șerban. La sfârșitul lunii
februarie 1955 (pe stil vechi), acești mercenari (majoritatea de origine sârbă)
s-au ridicat împotriva boierilor care îl sfătuiseră pe Constantin Șerban să-i
concedieze și să-i dea afară din țară. Familia Brâncoveanu, în frunte cu marele
logofăt Preda, era la casele din București. Preda Brâncoveanu a reușit să își
răscumpere viața cu o mare sumă de bani, iar Constantin a fost salvat de slugi,
care l-au substituit cu un copil de țigan, însă Papa Brâncoveanu a fost omorât
la baza dealului Mitropoliei, în locul unde nepotul său Constantin II
Brâncoveanu avea să ridice peste ani o cruce de piatră.
A fost crescut de mama sa, sora lui Șerban Cantacuzino,
boier care avea să ajungă pe tronul Țării Românești între 1678 și 1688. Constantin Brâncoveanu a mai avut doi
frați, Matei și Barbu, care au murit însă devreme.
Conform istoricului N. Iorga, Brâncoveanu a fost crescut de mama sa „cantacuzinește”. Un rol
important l-a avut în creșterea sa unchiul din partea mamei, stolnicul
Constantin Cantacuzino, care i-a oferit o educație aleasă pentru acele vremuri,
viitorul domn învățând, printre altele, greaca, latina și slavona. Stolnicul
era un reprezentat de seamă al culturii umaniste în spațiul românesc, fiind un
iubitor al literaturii și artei, creator în Țara Românească al unei școli
grecești după modelul celei pe care o urmase la rândul său în Padova.
Dregător
Brâncoveanu a
înaintat repede în ierarhia boierească. În deceniul al optulea, a deținut pe
rând dregătoriile de paharnic, postelnic al doilea, logofăt al doilea și
logofăt. În 1674, Brâncoveanu a fost trimis de domnul Gheorghe Duca la Brașov,
ca să îi convingă pe boierii refugiați acolo să se întoarcă în țară. Din
delegație făceau parte și bunica sa maternă, Ilina (văduva postelnicului), și
Pârvu Cantacuzino. După negocieri lungi, între timp alăturându-li-se și Stanca
Brâncoveanu, misiunea încredințată a fost împlinită. În același an, s-a
căsătorit cu Marica, fiica lui Neagoe din Popești, la rândul său fiul fostului
domn Antonie din Popești.
Doi ani mai târziu, domnul a fost solicitat de turci să
participe la asediul Cehrinului, iar tânărul Brâncoveanu, care menținuse relații bune cu Curtea domnească, a însoțit
mica oaste. În septembrie, la întoarcere, a aflat că unchiul său Șerban
Cantacuzino fugise de Gheorghe Duca din București. Ajuns la Adrianopol (în
româna timpului Odriu) și apoi la Constantinopol, Șerban a obținut mazilirea
domnului și propria numire pe tronul Țării Românești.
Urcarea pe tron a unchiului său Șerban Cantacuzino, pe
care Brâncoveanu îl urmase în toamna
lui 1678 la Rusciuc, a avut drept consecință numirea tânărului vlăstar în
dregătoriile de agă (ianuarie-decembrie 1679), ispravnic al scaunului București
și mare postelnic. Anul 1681 îl găsea la Constantinopol, unde purta discuții în
numele unchiului său cu Ladislau Csàki și Cristofor Pasko, dușmanii domnului
transilvănean Mihai Apafi, cei doi asumându-și prin semnătură ca după
răsturnarea lui Apafi să restabilească în Transilvania legea românească (adică
religia ortodoxă) și să îl repună în funcție pe mitropolitul Sava Brancovici,
persecutat și întemnițat de către calviniști pentru că nu voise să renunțe la
ortodoxism.
După ce în 1683 ajunsese la porțile Vienei, Imperiul
Otoman, sub suveranitatea căruia se găsea Țara Românească, a suferit un
puternic recul: rând pe rând au fost pierdute de către turci în dauna imperialilor
Ungaria și Transilvania, însă situația Țării Românești nu permitea înlăturarea
vasalității turcești. Iorga descria situația țării astfel:
„Pe toată linia Dunării
[...] eraŭ numaĭ cetățĭ de ale Turcilor. Dar nu numaĭ atîta [...] în Bugeac, în
partea sudică a Basarabieĭ, din vremea luĭ Mihaĭ Viteazul încă se aduseseră
Tatariĭ. [...] era de ajuns un semn, și Tatariĭ din Bugeac, de la Sudul
Basarabieĭ, ca și ceĭ din Dobrogea, să invadeze Moldova și Țara-Romănească.”
Negocierile lui Șerban Cantacuzino cu împăratul Leopold
au început după depresurizarea Vienei în 1683, dar nu au ajuns la o concluzie
nici până în primăvara lui 1688; prevederile erau un tribut de 75.000 de
taleri, plătibil împărăției, un ajutor de 6000 de soldați dați domnului în caz
de nevoie (întrebarea rămânea cine îi urma să îi plătească). O problemă
persista totuși, întrucât Șerban Cantacuzino dorea să se alăture austriecilor
doar după ce turcii și tătarii ar fi fost învinși, ca acești să nu poată pustii
țara, pe când tabăra imperială dorea să îi atragă pe valahi mai devreme, tocmai
pentru a înlesni atingerea acestui deziderat. În ciuda acestui fapt, la 9
martie 1688, domnul Șerban Cantacuzino și familia sa (stolnicul Constantin,
Mihai Cantacuzino și ginerele Constantin
Brâncoveanu) depuneau jurământul de credință față de austrieci, în fața
solilor imperiali.
Nu s-a putut trece peste diferend, solii trimiși la 18
mai 1688 de Șerban la Viena întorcându-se fără rezultat. Austriecii au cerut
trecerea imediată în tabăra lor, iar din cauză că domnul tot nu dorea să se
lege, împăratul a hotărât să frângă voința domnului cu forța. În timp ce
generalul Caraffa (comandantul armatelor imperiale din Ungaria superioară și
Transilvania) urma să plece pentru a asedia Belgradul cu armata principală, în
Transilvania avea să rămână generalul Veterani cu 4000 de oameni.
După cucerirea Lipovei (în germană Lippa), Veterani s-a
despărțit de Caraffa și a pornit via Lugoj și Caransebeș spre Orșova, ajungând
la data de 14/24 august la Cerneți. În cuvintele cronicarului Radu Popescu:
„Atuncé Serbanŭ
Vodă de aceasta înțelegândŭ de grabŭ trimise pre nepotu-seŭ Costandinŭ
Brâncoveanulŭ vel-Logofetŭ, cu cârți la Viterani Generariulŭ, cu multă
rugăciune si cu multe darurĭ scumpe, ca să se întórcă înapoĭ ear', ca nu cumva
simțindŭ Turciĭ vorŭ zice că este țéra haină, si vorŭ porunci Tătarilorŭ de
vorŭ veni aicĭ în țéră să o robéscă. Atuncé Viterani Generariulŭ înțelegândŭ de
aceasta, numai decâtŭ s'au redicatŭ de acolo cu tótă óstea luĭ de au venitŭ pre
suptŭ munte pînă la Câmpulungŭ.”
La negocierile de la Câmpulung, lui Brâncoveanu i s-au adăugat și fratele domnului, Mihai Cantacuzino
și boierul Constantin Bălăceanu. Generalul Veterani a putut fi înduplecat să
părăsească țara spre Brașov, în schimbul promisiunii că Șerban Cantacuzino va
trimite o solie formată din rude apropiate care să declare fățiș aderența Țării
Românești la partida creștină.
În 2/12 octombrie, solii Iordache Cantacuzino, Mihai
Cantacuzino, Constantin Bălăceanu și Șerban Vlădescu au plecat spre Viena, însă
au fost opriți după o săptămână de Veterani în Transilvania, întrucât
împuternicirea nu era îndestulătoare. Șerban Vodă l-a trimis pe Brâncoveanu cu o împuternicire validă,
după acordarea căreia solii au putut să-și continue drumul.
Începutul domniei
Între timp, la 29 octombrie/9 noiembrie 1688, domnul
Șerban Cantacuzino a murit. Del Chiaro, Cantemir și Radu Popescu au înregistrat
zvonul că Brâncoveanu ar fi fost
implicat în asasinarea domnului, împreună cu frații acestuia Mihai și
Constantin Cantacuzino, însă ipoteza a fost combătută de Iorga, care arăta că
voievodul era de mult timp bolnav și că nu existau diferende politice între el
și frații săi. Și Constantin C. Giurescu consideră puțin probabil ca
Brâncoveanu să fi participat la o astfel de intrigă, precizând că e greu de stabilit
temeiul învinuirii.
Într-o scrisoare către egumenul mânăstirii Brâncoveni,
prin care cerea o contribuție la plătirea ploconului împărătesc, Constantin Brâncoveanu se pronunța
asupra alegerii sale ca domn: „Ne-am
ridicat domn iar domnia mea aceasta nu aș fi pohtit, că știe sfinția ta că de
nici unele lipsă n-am fost ci ca un domn eram la casa mea … și pentru ca să
vină nișcari străini domni asupra țării și a săracilor să-i necăjească fără
milă și să pustiască țara, pentru aceia am luat domnia mea jugul acesta asupra
domniei mele”.
După preluarea domniei, Brâncoveanu a reconfirmat mandatul solilor trimiși la Viena.
Aceștia au ajuns acolo la 10 decembrie 1688, ajungând pe 30 ianuarie la
următorul acord, înscris într-o diplomă: Țara Românească renunța la toate
legăturile cu Poarta și reînnoda atârnarea față de Ungaria, moștenitor ai cărei
regi era împăratul Austriei. Cei doi Cantacuzini au rămas la Viena ca ostatici,
garanție pentru ținerea angajamentului, însă în țară s-a întors numai Șerban
Vlădescu, întrucât Constantin Bălăceanu a fost întâmpinat în Transilvania de
văduva lui Șerban Cantacuzino, soacra sa, care i-a adus vestea că Brâncoveanu a dispus plătirea restului
de haraciu datorat din averea rămasă de la domnul răposat.
Brâncoveanu
l-a pedepsit pe boierul Șerban Vlădescu, fapt care l-a condus pe istoricul
Constantin Giurescu să caute explicația în faptul că solii ar fi depășit
mandatul verbal al lui Brâncoveanu, anume că înțelegerea avea să se aplice doar
cu condiția lui Șerban.
Atitudinea lui Brâncoveanu
i-a iritat pe imperiali, care aveau nevoie de resursele Țării Românești pentru
a-și întreține trupele din regiune. În consecință, imperialii au decis să își
ia cu forța lucrurile de care aveau nevoie: ducele de Baden a invadat Țara
Românească dinspre Cerneți, la începutul lui noiembrie 1689, acțiune coordonată
cu invazia generalului Donat Heissler dinspre nord, prin pasul Bran.
Pus în fața forței imperialilor, Brâncoveanu s-a conformat, plătind restul de tribut în acord cu
diploma din ianuarie 1688, fiind nevoit să accepte iernarea în țară a 12
regimente și să predea armatei austriece 1500 de cai. Cum a găsit însă răgazul,
domnul s-a adresat tătarilor și turcilor, chemându-i spre ajutor, întrucât o
incursiune a tătarilor era preferabilă jafului neîntrerupt de săptămâni al
cătanelor. În ianuarie 1690 tătarii au intrat în țară, iar Heissler se retrăgea
peste graniță, urmărit de tătari.
Bătălia de la Zărnești
Pentru a elimina însă pericolul pe care îl reprezenta
oastea imperială situată la granițele sale, Brâncoveanu a pornit în vară o ofensivă cu ajutorul turcilor și al
curuților comandanți de pretendentul la tronul Transilvaniei, Emeric Tököli.
Luând-o pe poteci de munte, au ocolit Branul, putând astfel să-l ia prin
surprindere oastea formată din austrieci și secui: bătălia de la Zărnești a
fost catastrofală pentru imperiali, generalul Heissler fiind luat prizonier.
Tot acolo a murit și Constantin Bălăceanu. Deși l-au încoronat pe Tököli principe
al Transilvaniei, sosirea armatei ducelui de Baden i-a determinat pe
învingători să se retragă la sudul Carpaților.
În conflictul dintre turci și austrieci, vara lui 1690 a
dus mutarea frontului la nord de Dunăre și în vest, Țara Românească scăpând de
greutățile pe care le aducea statutul de câmp de luptă. Astfel relațiile lui Brâncoveanu cu imperialii s-au
îmbunătățit rapid. Era în interesul lui să mențină relații bune cu ei, întrucât
exista perspectiva întoarcerii forțelor, cât și a căderii sub stăpânirea
austriacă odată cu încheierea viitorului tratat de pace. Imperialii aveau
nevoie de el, întrucât pe timp de război domnul Țării Românești era cea mai
bună sursă de informații despre ceea ce se petrecea în Imperiul Otoman, el fiind
în legătură permanentă cu capuchehaialele sale de pe lângă Poartă, cu pașii din
Silistra, Nicopole și Vidin și avea agenți pe lângă alți demnitari ai
Imperiului Otoman. Relațiile au fost intermediate de contele de Erbs, luat
prizonier la Zărnești.
Restul domniei lui Brâncoveanu a însemnat o perioadă
lungă de pace.
Până la Tratatul de la Karlowitz
Brâncoveanu era un dușman al Cantemireștilor din Moldova.
Constantin Cantemir îi trimisese generalului Heissler fonduri bănești, când
acesta din urmă ocupase Bucureștii. Când domnul Moldovei a murit în primăvara
lui 1693, a fost succedat pe tron de fiul său Dimitrie, care ținea
corespondență cu Maria Cantacuzino (văduva lui Șerban). Brâncoveanu a acționat repede la Constantinopole întru schimbarea tânărului
Dimitrie: a logodit-o pe fiica sa Maria cu boierul Constantin Duca (fiul
fostului domn moldovean Gheorghe Duca) și a obținut numirea pe tron a acestuia.
Constantin Duca s-a dovedit o dezamăgire, întrucât represiunile sale crunte
împotriva partidei adverse au stârnit mânia marelui vizir, care a trebuit să
fie stinsă cu pungile de bani ale domnului Țării Românești.
În iunie 1693 Țara Românească a fost zguduită de vestea
că turcii și tătarii aveau să invadeze Ardealul prin Muntenia. Brâncoveanu a mers la Rusciuc, unde
vizirul l-a primit cu multă căldură. Sfatul său în consiliul de război ca
invazia să se facă pe la Teleajen a fost primit cu unanimitate, însă evoluțiile
din apropierea Belgradului au salvat țara de la efectele trecerii acestor
armate, trupele credincioase sultanului fiind nevoite să pornească spre
Belgrad.
În 1695, sultanul Mustafa al II-lea a pornit într-o
expediție în Ungaria. A cucerit Lipova și l-a omorât pe generalul Veterani
lângă Lugoj. Lui Brâncoveanu i-a revenit
sarcina de a apăra Dunărea la Cerneți, misiune de care s-a achitat întru totul.
În plus, a fost nevoit să repare cetatea Cladova. La întoarcere, sultanul a
intrat în țară, așa că domnul a fost obligat să îl întâmpine, însă acest lucru
a suscitat frici, întrucât se credea că i-ar fi putut pica în mână scrisori
compromițătoare. Brâncoveanu nota pe marginea calendarului:
„† Septemvrie 18
dni, Miercuri mĭ-au venit veaste de la Cornea vel ban, de la Cerneț, că pogoară
Inpăratul Sultan Mustafa pe la Rușava, să treacă pen țară, să meargă la
Necopoe.
† Septemvrie 20
dni, ne-au venit ferman să meargem înnaintea Inpăratului.”
După Tratatul de la Karlowitz
După încheierea tratativelor de pace de la Karlowitz, în
Peninsula Balcanică s-a restabilit un echilibru între austrieci și otomani. În
prima lună a anului 1700, Brâncoveanu
a fost nevoit să părăsească scaunul, pentru a-i da ajutor hanului tătar împotriva
nogailor răsculați. A tăbărât la Drăgănești, unde a primit ordin de la sultan
să se întoarcă, întrucât problema se rezolvase deja. Pe plan intern, a fost
urzită o intrigă împotriva domnului și a Cantacuzinilor, de către Dumitrașcu
Corbeanu, Grigore Băleanu și Radu Hrizea Popescu. Complotiștii au înaintat
plângerea unui dregător turc, care însă s-a adresat lui Brâncoveanu. Boierii au
fost închiși, însă domnul a trebuit să răscumpere bunăvoința turcilor cu 300 de
pungi, constând din 67.500 de taleri din vistierie și 82.500 din veniturile
proprii.
Pe plan extern, intrigile lui Brâncoveanu au obținut în același an mazilirea lui Antioh Cantemir,
care a fost depus la Constantinopol în temnița ordinară. În locul său a venit
Constantin Duca, în care domnul Țării Românești își pierduse încrederea. În
scurt timp Duca s-a făcut nepopular, iar boierii moldoveni băjeniți au fost
primiți de Brâncoveanu, care a intermediat discuțiile lor cu solul trimis de
Duca pentru negocieri. O lovitură pentru mândria lui Brâncoveanu a fost firmanul Porții din care reieșea că Duca ceruse
deasupra capului său predarea boierilor, lucru pe care domnul valah l-a evitat
prin mijloace diplomație.
În 1702, după ce l-a primit cu mare fast pe ambasadorul
britanic la Constantinopol William Paget, aflându-se la Mânăstirea Brâncoveni,
domnul Țării Românești a fost informat despre schimbarea marelui vizir cu
Mustafa Pașa Taltaban, cunoscut pentru cruzimea și lăcomia sa. Pe lângă faptul
că a primit un consistent plocon de numire în funcție, acesta a dispus ca țara
să plătească întregul haraci odată, ceea ce a necesitat mari eforturi până la
capătul anului; în scurt timp a fost omorât și înlocuit cu Rami Efendi.
Adrianopol
Anul 1703 a reprezentat un moment de răscruce pentru Constantin Brâncoveanu. A primit
informații că o grupare adversă, din care făcea parte și Alexandru Mavrocordat,
complota împotriva sa, iar refuzul domnului de a plăti unui muftiu 50 de pungi
de bani a agravat situația. O solie condusă de Kuciuk Selin a ajuns la
București în aprilie, unde i s-a prezentat domnului firmanul din partea
vizirului, în care era invitat să meargă la Adrianopol (unde era stabilită la
acel moment Poarta), pentru ca „să sărute
poala împărătească”. Curtea a fost cuprinsă de panică; în fapt, după cum au
aflat trimișii domnului, intențiile vizirului erau rele. Plecarea lui
Brâncoveanu a fost amânată cu patru săptămâni, întrucât s-a îmbolnăvit de
erizipel; imbrohorul a cerut să-l vadă pe domn, însă s-a convins că boala nu
era simulată, „văzându-l umflat la cap,
obraz și gât, de abia recunoscându-l”.
Abia în mai a putut Brâncoveanu
să părăsească Bucureștii, după ce a fost convins de Cantacuzini (conform lui
Ion Neculce) să nu aleagă calea exilului. Din alaiul impresionant făceau parte
stolnicul Cantacuzino, toți boierii mari, mitropolitul țării, medicul Iacob
Pylarino, în total 1500 de persoane. În spatele deplasării foarte lente nu era
numai sănătatea convalescentă a domnului, ci și nevoia de a temporiza pentru a
cumpăra bunăvoința dregătorilor Porții. În tabăra de la Arnăutchioi, domnul l-a
întâlnit pe Alexandru Mavrocordat, căruia i-a fost făcută o primire impunătoare
și numeroase cadouri. Ajuns în Adrianopol, a fost primit după o săptămână de
vizir, care l-a anunțat că Imperiul Otoman crește haraciul de la 280 de pungi
la 520, o veste primită de voievod și boieri cu multă supărare. Totuși, decizia
trebuia acceptată, iar Brâncoveanu a fost reînvestit în domnie, printr-o
ceremonie în care vizirul i-a îmbrăcat pe domn și pe boieri în caftane
valoroase.
Sumele luate la plecare se dovediseră neîndestulătoare,
astfel că boierul Toma Buculbașa a sosit din țară cu pungi de bani, fiindu-le
făcute cadouri mamei sultanului și sultanului însuși. Audiența la sultan a fost
scurtă, padișahul limitându-se la a-i da sfaturi banale lui Brâncoveanu, care
era confirmat în domnie pe viață. În restul timpului petrecut la Adrianopol,
domnul a lucrat ca să fie schimbat Constantin Duca de pe tronul Moldovei.
Marele vizir i-a propus lui Brâncoveanu
scaunul, însă la sfatul stolnicului Cantacuzino, acesta a refuzat, întrucât era
vorba de o încercare de a-i stoarce mai mulți bani. A fost impus protejatul
său, Mihail Racoviță. Drumul la Adrianopol, audiența la sultan și întoarcerea
victorioasă la București au fost imortalizate într-o frescă la Palatul de la
Mogoșoaia, distrusă între timp.
Toma Cantacuzino rămăsese după episodul Adrianopol pe
lângă Poartă, însă a fost schimbat pentru că începuse să ducă o politică
independentă, încercând chiar o apropiere de Dimitrie Cantemir. În locul său, Brâncoveanu l-a trimis pe Ștefan
Cantacuzino. Conform istoricilor Ștefan Ionescu și Panait I. Panait, este
posibil ca în această perioadă să fi început răcirea relației lui Brâncoveanu cu Toma și Mihai
Cantacuzino. Situația țării era agravată de schimbările frecvente din ierarhia
Imperiului Otoman, ultimele luni ale anului 1704 văzând numirea în funcția de
vizir a doi dușmani ai lui Brâncoveanu (Ahmed Calaili și Tebendar Mehmed).
La începutul anului 1705, prin intermedierea lui
Alexandru Mavrocordat și a patriarhului Dosithei, Brâncoveanu a ajuns la o înțelegere cu Antioh Cantemir, cele două
părți angajându-se să nu se pârască între ele la Poartă. În consecință, Mihail
Racoviță a fost mazilit, iar pe la mijlocul anului Antioh Cantemir și-a început
a doua domnie. Anul 1706 a adus mai multe cereri de bani din partea turcilor,
iar tentativele de negociere nu au dat roade; în consecință, Brâncoveanu a contribuit din propria
vistierie pentru a acoperi sumele cerute, la care se adăugau cheltuielile
prilejuite de numirea unui nou mare vizir, Gin Ali Pașa.
Conflictul cu familia Cantacuzino
În iunie 1707, Mihai Cantacuzino a fost schimbat din
funcția de mare spătar, iar stolnicul Constantin Cantacuzino a fost rechemat de
la Constantinopol.[73] Rușii au făcut demersuri ca Mihai Cantacuzino să fie
reinstituit în funcția lui, la care Brâncoveanu
a răspuns că unchiul său fusese păstrat în dregătorie „nu din cauză că ar fi slujit cu folos în treburile voastre și ale
noastre, ci din cauza înrudirii pe care am avut-o cu el [...] Mihai deși
deștept și ager, muncește numai pentru sine și pentru casa sa, iar nu pentru
treburile obștești”.
Conflictul cu protectorii săi s-a manifestat într-o
controversă asupra numirii boierului David Corbea ca rezident pe lângă curtea
lui Petru cel Mare. Acesta, un om al Cantacuzinilor, fusese trimis în Rusia la
începutul anului, pentru ca în aprilie să fie încredințat de țar cu o misiune
pe lângă Francisc Rakoczy. Brâncoveanu
se aștepta să fie ținut la curent cu detaliile, însă a fost ocolit dinadins,
Corbea scriindu-le doar Cantacuzinilor.
În orice caz, însuși țarul Petru s-a adresat în iulie
1707 lui Brâncoveanu pentru
repunerea lui Mihai Cantacuzino în funcție, însă a fost refuzat politicos, ceea
ce nu a afectat însă relațiile dintre cele două state. În următorii ani,
relațiile dintre Brâncoveanu și
unchii săi au rămas foarte proaste: în timp ce Mihai cerea țarului asigurări
pentru azil, stolnicul Constantin era retras de la curte la moșiile sale.
În primăvara lui 1707, atât Brâncoveanu cât și Antioh Cantemir au primit firmat de la sultan,
prin care li se cerea să participe în foarte scurt timp în persoană la
repararea și fortificarea cetății Bender. Voievodului valah i se cerea să pună
la dispoziție 200 de lemnari, 100 de zidari, 2.000 de salahori și 350 de care.
Deși a trimis toți meșterii, a făcut tot posibilul să fie scutit de a se
prezenta în persoană, ceea ce l-a costat 30 de pungi.
În primăvara anului următor, cererea s-a repetat, țara
fiind nevoită să trimită 1500 de salahori, 220 de care și 60 de toporași la
Bender, efort care nu se scădea din haraci (tributul oficial).
Mazilirea și supliciile
Capugiul Mustafa-aga, unul dintre cei mai vechi prieteni
ai lui Brâncoveanu, a ajuns la București în ziua de marți, 23 martie/4 aprilie
1714. Ales ca să nu-l înspăimânte pe Brâncoveanu, a călătorit cu pretextul că
ar avea treburi la Hotin. Întâmpinat de ofițeri ai lui Brâncoveanu, a spus că
este obosit și că ar dori să fie primit a doua zi în audiență. Del Chiaro
descrie ce s-a întâmplat apoi după cum urmează:
„A doua zi, Mercuri,
obicinuitul alai conduse pe capugiu la Curte, așteptat de Brâncoveanu în marea
sală de audiență unde, sosind Turcul, Domnitorul se ridică de pe tron, îl
întâmpină până la jumătatea odăiei și urându-i bun venit îl poftește să șadă.
Turcul răspunse că nu este timp de șezut, și fiindu-i vechi prieten regretă a-i
fi adus o știre rea, dar să aibă răbdare și să se supuie voinții divine și să
asculte de ordinele Sultanului, și scoțând o năframă de mătasă neagră o puse pe
un umăr al Principelui, spunându-i mazil, ceea ce înseamnă detronat. Bietul
Principe, surprins, începu să deteste nerecunoștința sălbatică a turcilor, cari
răsplătesc în așa fel serviciile aduse împărăției în 25 și mai bine de ani, și
voind a se așeza pe tron, fu împins la o parte de turc, care-i spuse că locul
său nu mai este pe tron.”
În continuare, Brâncoveanu
a fost închis sub pază în sala de audiență, în timp ce Mustafa-aga a citit
boierilor adunați în grabă firmanul prin care fostul domn și întreaga sa familie
erau declarați haini. Apoi a fost dat în paza boierilor, care răspundeau cu
viața și averea prin ordinul sultanului de prizonier, în timp ce turcii au
pornit să sigileze vistieria și cămara (tezaurul public și tezaurul privat).
Negustorii au fost la rândul lor făcuți responsabili ca boierii să nu-l facă pe
mazil scăpat.
A doua zi, în ziua de Buna Vestire (25 martie/6 aprilie)
a ajuns în București imbrohorul, care l-a impus boierilor pe Ștefan
Cantacuzino. Tot de la Del Chiaro citire:
„Ce priveliște
rară! ce schimbare unică! în același timp, doi Voevozi în aceiași Curte: unul
depus, iar altul, cum susține toată lumea, impus. […]
Principele Șerban,
după primirea omagiilor, trecu în apartamentul lui Brâncoveanu pe care-l
asigură de surprinderea întronării sale fără voe, precum și de calitățile ce
recunoaște fostului Voevod. În timpul acestei întrevederi am remarcat că
Cantacuzino sta în picioare, îar Brâncoveanu care ședea, având cuca pe cap, îi
răspunse cu politeța sa cunoscută că: e mai bine că domnia a fost încredințată
lui decât unui străin.”
Mazilul și familia sa au fost trimiși a doua zi la
Constantinopol, Brâncoveanu fiind
condus de noul domn al țării. Conform lui Del Chiaro, i-ar fi spus: „dacă aceste nenorociri sunt de la Dumnezeu
pentru păcatele mele, facă-se voia lui. Dacă însă sunt fructul răutății
omenești, pentru pieirea mea, Dumnezeu să ierte pe dușmanii mei, dar
păzească-se de mâna teribilă și răsbunătoare a judecății divine.” Până la
graniță l-au condus o mână de boieri. Concomitent, la Constantinopol a fost
arestată Bălașa, fiica lui Brâncoveanu,
care se pregătea s-o aducă în țară pe logodnica lui Radu Brâncoveanu (Maria,
fiica lui Antioh Cantemir).
Călătoria a durat circa trei săptămâni, iar în pofida
speranței sale, fostul domn nu a închis într-unul din palatele sale, ci în
închisoarea Edicule (Cele șapte turnuri), „într-un
loc întunecos”. A fost dezbrăcat de hainele domnești cu care plecase din
București. Doamna Marica, o noră și doi nepoți au fost închiși într-un loc mai
înalt și mai luminos.
Martiriul
După cum remarca N. Iorga în 1899, „[c]ea maĭ mare parte din ceĭ ce cunosc catastrofa tragică a familieĭ
fericite a luĭ Brâncovénu nu bănuesc că ceea ce ni se dă ca istoria acesteĭ
drame nu e alta decât un mosaic de scirĭ [știri, n.m.] pestrițe, luate de la
fel de fel de isvóre de a doua mână: scurte mărturiĭ de călĕtorĭ, povestirĭ tărḑiĭ
[târzii, n.m.]”. Cert este că martiriul a avut loc pe data de 15/26 august
1714, când creștinii sărbătoreau Adormirea Maicii Domnului.
După execuție, capetele au fost purtate în vârf de suliță
prin oraș, în timp ce corpurile au rămas la locul execuției, de unde au fost
aruncate spre seară în mare.
Posteritate
După martiriu, trupul lui Brâncoveanu fusese aruncat în marea Marmara, fiind pescuit de niște
greci care l-au îngropat pe o insulă din largul mării. În 1720, văduva Marica
l-a adus în țară și l-a înmormântat la Biserica Sfântul Gheorghe Nou din
București, ctitorie a domnului. Lespedea nu a fost inscripționată, pentru a nu
a afla turcii că trupul a fost adus în țară, însă văduva domnului a
inscripționat numele Constantin
Brâncoveanu în caractere chirilice pe candela de argint, inscripție
redescoperită în 1914.
Osemintele lui Brâncoveanu
au fost dezgropate în secolul al XX-lea în două rânduri, în 1932 și în 1985. În
1932, osemintele domnului au fost identificate cu prilejul unei cercetări
arheologice desfășurate la biserică, în coordonarea lui Virgil Drăghiceanu,
secretar al Comisiunii Monumentelor Istorice. În 1985 au avut loc lucrări de
consolidare ale mormântului, conduse de arheologul Panait I. Panait.
În 12-15 mai 2014, cripta de la Biserica Sfântul Gheorghe
Nou a fost deschisă din nou, fiind identificate trei sicrie; într-unul din ele
erau rămășițele lui Constantin
Brâncoveanu, un craniu cu urme corespunzând descrierii morții și celelalte
oase dispuse sub formă de cruce (în alt sicriu erau oasele soției și ale unora
dintre urmașii săi). Patriarhia Română a însărcinat cu această cercetare
arheologică o echipă de la Muzeul Municipiului București, completată de două
persoane de la Institutul de Antropologie „Francisc Rainer” al Academiei
Române.
Cu ocazia împlinirii a 300 de ani de la martiriul din
Constantinopole, Biserica Ortodoxă Română a plasat rămășițele domnului într-o
raclă, ritual descris de vicarul administrativ patriarhal Ionuț Corduneanu
astfel: „Pregătirea pentru așezarea în
raclă este una specifică sfintelor moaște și a fost făcută de preasfințitul
părinte Varsanufie Prahoveanul, episcop vicar al arhiepicopiei Bucureștilor.
Astfel, osemintele domnitorului au fost spălate cu agheasmă mare, cu vin curat,
ulei și unse cu sfântul și marele mir, pregătit odată în an în Joia Mare. Este
o pregătire demnă de toată cinstea. Apoi osemintele se pun într-o pânză de in,
fiind un acoperământ rezistent, așezate după structura anatomică. Capul se pune
distinct într-o pânză specială. După ce au fost așezate în racla de argint, o
porțiune mică rămâne acoperită cu geam, în dreptul mâinii. De acum, nu mai
vorbim de oseminte, ci de sfinte moaște și vor rămâne în biserică.”
La 21 mai 2014, în ziua prăznuirii Sfinților Împărați
Constantin și Elena, a avut loc o procesiune cu moaștele de la Catedrala
Patriarhală din București până la Biserica Sfântul Gheorghe Nou, la eveniment
participând patriarhul Daniel, membri ai Sfântului Sinod, sute de preoți și
diaconi, monahi și monahii și mii de persoane. Drumul urmat a fost cel din
1934, când rămășițele voievodului fuseseră reînhumate după deshumarea din 1932.
Racla va rămâne expusă în Biserica Sfântul Gheorghe Nou, cu excepția unor
viitoare evenimente religioase.
Domnia
Aspecte generale
Contextul extern al domniei lui Brâncoveanu era definit de adversitatea a patru mari puteri,
Imperiul Otoman, Imperiul Habsburgic, Polonia lui Ioan Sobieski și Rusia lui
Petru cel Mare, care aveau toate interese la Dunăre. În această situație,
micile popoare din răsăritul Europei puteau să se mențină doar adoptând o
politică „suplă și abilă”. Țara Românească era vasală a Imperiului Otoman, nu
dispunea de armată sau de un tezaur pentru război și era prin situarea
geografică foarte vulnerabilă la invazii străine. În acest context, Constantin
Brâncoveanu a adoptat o politică a „neutralității veghetoare”.
Pe plan intern, anii domniei lui Brâncoveanu au fost marcați de un progres economic și cultural-artistic;
au fost luate măsuri de modernizare a aparatului statal și de reformare a
sistemului fiscal. Cancelaria statului a fost reorganizată pentru a putea
menține raporturi cu străinătatea. Din punct de vedere cultural, epoca
brâncovenească s-a deschis influențelor occidentale, care au început să
prevaleze asupra celor orientale: astfel s-a creat o sinteză originală
națională, care îmbina ambele tradiții.
Politica internă
Pe plan intern, Țara Românească sub Constantin Brâncoveanu a cunoscut mai ales după încheierea Păcii de
la Karlowitz o perioadă marcată de avânt economic. Din punct de vedere fiscal,
a avut de suferit în special populația rurală, ca urmare a cererilor Imperiului
Otoman și mai târziu ale Imperiului Habsburgic. O mare parte a locuitorilor din
satele aservite și-au pierdut pământul, reușind însă să-și păstreze libertatea.
Politica externă
Context
Situația internațională a Țării Românești s-a schimbat în
a doua jumătate a secolului al XVII-lea, mai ales în ultimele două decenii,
datorită ambițiilor habsburge, care au angrenat reacția celorlate puteri:
Imperiul Otoman, care arătase tot mai multe semne de slăbiciune trebuia să
reacționeze, în timp ce Franța și Anglia doreau păstrarea statu-quo-ului; Rusia
manifesta prime ambiții, iar Polonia făcea revendicări asupra țărilor române.
Conform lui Ionescu și Panait, țările române, semiautonome, trebuiau să devină
din obiecte ale istoriei subiecte al acesteia. Din diferite considerente,
actorii mari (otomanii, habsburgii și rușii) au preferat să atragă țările
române prin diplomație, decât prin forță armată. Imperialii au încheiat în 1687
un tratat cu Mihail Apafi, privind încartiruirea de trupe și contribuția
financiară la vistieria imperiului, ceea ce i-a făcut repede foarte antipatici
transilvănenilor.
Direcții
După cum scria Iorga în 1914, „osândit să nu facă
politica armelor, el [Brâncoveanu,
n.m.] a făcut marea politică a culturii, cea mai mare”.
Chiar și după despărțirea de Cantacuzini, liniile
politicii externe a lui Brâncoveanu
au rămas aceleași.
Dezvoltarea culturală
În perioada domniei lui Constantin Brâncoveanu, cultura românească a cunoscut o perioadă de
înflorire, voievodul fiind un fervent sprijinitor al culturii. În cei 26 de ani
de domnie, Brâncoveanu s-a dovedit un gospodar desăvârșit și bun administrator
al avuțiilor țării, instaurând o epocă de prosperitate și de pace.
Domnul a inițiat o amplă activitate de construcții
religioase și laice, îmbinând armonios în arhitectură, pictură murală și
sculptură tradiția autohtonă, stilul neo-bizantin și ideile novatoare ale
renascentismului italian într-un nou stil caracteristic, numit stilul
brâncovenesc. Denumirea de stil brâncovenesc, sau de artă brâncovenească, este
folosită în istoriografia română de artă pentru arhitectura și artele plastice
din Țara Românească în timpul domniei lui Constantin Brâncoveanu. Deoarece
această epocă a influențat în mod hotărâtor evoluțiile de mai târziu, termenul
se folosește prin extensie și pentru a descrie operele de artă din vremea
primilor Mavrocordați, până către 1730. Istoricii de artă caracterizează uneori
stilul prin analogie cu renașterea apuseană, datorită structurilor sale clare,
raționaliste, dar exuberanța lui decorativă permite și folosirea termenului de
baroc brâncovenesc.
Constantin
Brâncoveanu și-a asumat rolul de protector al tiparului și școlilor din
Țara Românească, dar și din Transilvania, numele său fiind întâlnit între cele
ale donatorilor de la școala românească din Șcheii Brașovului. S-a înconjurat
de personalități de cultură din țară și străinătate, susținând financiar și
diplomatic pregătirea tinerei generații de cadre în școlile europene.
Constantin
Brâncoveanu a înființat în 1694 Academia domnească din București, o școală
superioară („colegiu public pentru pământeni și străini”) având ca limbă de
predare greaca veche, în clădirile de la mănăstirea „Sfântul Sava”. În 1707 el
a reorganizat-o, numind în fruntea ei pe învățatul grec Sevastos Kyminitis,
urmat de Marcu Porfiropol.
În paralel cu „Academia de la Sfântul Sava”, funcționau
și alte școli, în incinta unor mănăstiri, în care se preda în slavonește și în
românește. Așa au fost școlile de la mănăstirile Sfântul Gheorghe Vechi și
Colțea, amândouă în București, care pregăteau dieci pentru cancelariile domnești,
preoți și dascăli. O serie de școli românești existau în orașele țării, în
mănăstiri și chiar în mediul rural. În câteva mănăstiri au luat ființă
biblioteci, cu lucrări procurate din mari centre culturale din apusul Europei;
printre acestea se remarcau biblioteca de la mănăstirea Mărgineni (ctitoria lui
Constantin Cantacuzino, postelnicul) și biblioteca mănăstirii Horezu, ctitorie
a lui Constantin Brâncoveanu.
Constantin
Brâncoveanu a rămas în istorie și în conștiința națională și ca un mare
ocrotitor al tiparului. Domnia lui debutează printr-un act de cultură și anume
prin apariția Bibliei de la București, prima ediție integrală a Sfintei
Scripturi în limba română, operă de mari proporții pentru acel timp (944 pagini
format mare, pe două coloane, cu literă măruntă). Tipărirea începuse încă din
timpul lui Șerban Cantacuzino, la 5 noiembrie 1687; un prim tiraj era terminat
în septembrie 1688, deci în timpul vieții acestuia. Al doilea tiraj s-a
terminat abia în noiembrie 1688, sub noul domn. Potrivit unei note dintr-o altă
tipăritură, Brâncoveanu, ca mare
logofăt al Țării Românești, fusese „ispravnicul” lucrării de tipărire a acestei
prime Biblii românești.
Pe lângă tipografia mai veche înființată în 1678 la
București de către mitropolitul Varlaam, s-au înființat acum câteva tipografii
noi: la Buzău în 1691, prin strădaniile episcopului Mitrofan (un moldovean,
fost episcop de Huși), la Snagov în 1694, la Râmnicu Vâlcea în 1705, la
Târgoviște în 1708, toate prin osteneala lui Antim Ivireanul (adus de Brâncoveanu în 1689 de la
Constantinopol) care, dintr-un smerit ieromonah, a ajuns să fie ales în 1705
episcop la Râmnic, iar în 1708 mitropolit. S-au tipărit felurite cărți: de
slujbă, de teologie, de învățătură, de combatere a catolicismului și
calvinismului, toate în limbile română, greacă, slavonă și chiar arabă, turcă
și georgiană.
Familie și urmași
Căsătorit cu Marica, nepoata lui Antonie Vodă din
Popești, Constantin Brâncoveanu a
avut cu aceasta patru fii, Constantin, Ștefan, Radu și Matei, și șapte fiice, Stanca,
Maria, Ilinca, Safta, Anca, Bălașa și Smaranda.
Din cei patru fii, care au fost toți uciși împreună cu
domnul la Constantinopol, doar Constantin avea la rândul său un fiu (Constantin
III), iar Ștefan avea o fată, Maria (diminutive Măriuța, Marica). Maria a murit
fără copii.
Fiii
Dintre fiii lui Constantin
Brâncoveanu, cei doi mai mici nu au fost căsătoriți. Ceilalți doi au avut
câte un copil, beizadeaua Constantin un băiat numit tot Constantin (viitor
ban), iar Ștefan o fată căsătorită Alexeanu, care nu a avut urmași.
Fiicele
Din cele șapte fiice ale sale, Brâncoveanu a trăit moartea a două. Nepoții care s-au născut din
căsniciile celorlalte fiice nu au purtat numele Brâncoveanu.
Ctitorii brâncovenești
Constantin
Brâncoveanu a fost unul dintre cei mai importanți ctitori de biserici și mănăstiri
din țările române.
Încă înainte de a ajunge domn, el a ridicat două
biserici, una la Potlogi, Dâmbovița și alta la Mogoșoaia, lângă București.
După ce s-a urcat pe tronul Țării Românești, Brâncoveanu a mai ctitorit tot în
București încă trei biserici, pe locul unora mai vechi: biserica Sfântul Ioan
cel Mare sau „Grecesc”, demolată în secolul trecut, biserica mănăstirii Sfântul
Sava, demolată în secolul trecut și Biserica Sfântul Gheorghe Nou din București,
existentă și azi în centrul capitalei, recent restaurată. În această din urmă
biserică au fost depuse și osemintele ctitorului, în anul 1720, aduse în ascuns
de la Constantinopol, de către soția sa, doamna Marica.
A mai zidit o biserică în satul Doicești, Dâmbovița, în
1706.
Împreună cu unchiul său, spătarul Mihai Cantacuzino, a
ridicat mănăstirea din Râmnicu Sărat, cu hramul Adormirea Maicii Domnului,
închinată mănăstirii Sfânta Ecaterina din Muntele Sinai.
În vara anului 1690, Constantin
Brâncoveanu a pus piatra de temelie a celei mai de seamă din ctitoriile
sale, Mănăstirea Horezu (sau „Hurezi”), cu hramul Sfinții împărați Constantin
și Elena.
Printre alte biserici și mănăstiri ctitorite sau refăcute
de Brâncoveanu sunt Mănăstirea
Sâmbăta de Sus, Mănăstirea Surpatele, Mănăstirea Polovragi și Mănăstirea Turnu
din Târgșoru Vechi.
Averea
Anvergura averii lui Constantin
Brâncoveanu a făcut impresie încă din timpul vieții sale. Este un fapt bine
încetățenit că în capitala Imperiului Otoman era concurență între funcționari
pentru a fi trimiși cu treburi în Țara Românească, întrucât bacșișurile plătite
de domn erau foarte generoase. Brâncoveanu nu a pregetat să folosească
fondurile sale personale în multe situații când vistieria statului nu putea
suporta cheltuielile formale și informale pe care le presupunea vasalitatea
față de otomani. Averea a fost de altfel și cauza principală a mazilirii sale,
sultanul și marele vizir promițându-și mari beneficii (mai ales) de pe urma
confiscării averilor mobile.
În 1708, Brâncoveanu
avea în stăpânire 111 sate și moșii. El avea pe întreaga întindere a țării
terenuri agricole fertile, vii, heleșteie și bălți cu pește, pe lângă sume de
bani, parte din ei depusă în străinătate, obiecte prețioase („scule”, în
jargonul timpului) și bijuterii.[108] Ionescu și Panait observă că Brâncoveanu a profitat de procesul
socio-economic de dezagregare a proprietății de obște, materializat în
neputința țăranilor de a-și menține micile ocini. În consecință, Brâncoveanu cumpăra astfel de suprafețe
de pământ, deseori aflate în vecinătatea proprietăților sale proprii.
Istoriografie
Surse
Față de marea majoritate a domniilor din spațiul
românesc, privitor la cea a lui Constantin
Brâncoveanu s-au păstrat o multitudine de izvoare. Printre sursele primare
sunt două cronici dedicate exclusiv anilor săi de domnie (cronica lui Radu
Greceanu și cronica Anonimului brâncovenesc), două cronici ale Țării Românești
(a lui Radu Popescu, care acoperă perioada în care a domnit integral și
Letopisețul cantacuzinesc - parțial), scrierile lui Dimitrie Cantemir (Istoria
ieroglifică și Întâmplările Cantacuzinilor și Brâncovenilor în Valahia) și
cronica secretarului venețian al voievodului, Anton-Maria Del Chiaro (Istoria
delle moderne rivoluzioni della Valachia). De asemenea se adaugă documente
interne, precum însemnările personale ale lui Constantin Brâncoveanu (pe un
calendar, editate de istoricul Emil Vîrtosu), corespondența, condica marii
logofeții, condica vistieriei, anatefterul și catastiful, și documente externe,
de o „impresionantă diversitate”, după cum observa istoricul Andrei
Busuioceanu.
Istoriografia modernă
În perioada fanariotă - o perioadă de declin pentru
scrierea istoriei - domnia lui Constantin Brâncoveanu nu a fost tratată; nici
în perioada pașoptistă, care a utilizat trecutul istoric pentru a avansa
emanciparea națională, nu s-a tematizat decât episodul morții, conceput ca prag
al trecerii într-o nouă epocă nefastă. Mihail Kogălniceanu, preopinentul ideii
că neînțelegerile dintre Brâncoveanu
și Dimitrie Cantemir ar fi fost cauza eșecului înlăturării dominației otomane,
a contribuit editând o culegere de fragmente din cronici (Fragments tirés des
chroniques […]), însă cercetarea riguroasă a demarat doar cu sinteza de istorie
a lui Alexandru D. Xenopol, din a doua jumătate a veacului. Opul lui Xenopol
(mai precis, volumul al VIII-lea al Istoriei românilor din Dacia traiană)
poartă pecetea preponderenței surselor de politică externă, domeniu tratat în
principal din această cauză; Andrei Busuioceanu consideră că istoricul a
exagerat în ce privește iscusința diplomatică a lui Brâncoveanu, inferând asupra
ei de la neobișnuit de lunga domnie, totuși a reușit să impună această idee și
imaginea de diplomat în istoriografie. Un pas important l-a constituit editarea
de către Constantin Giurescu și Nicolae Dobrescu a cărții Documente și regeste
privitoare la Constantin Brâncoveanu,
cuprinzând preponderent documente din arhivele de la Viena, precedate de un
studiu amplu scris de Giurescu. N. Iorga i-a consacrat domnului mai multe
analize și studii de-a lungul carierei sale, printre ele o serie de publicații
cu ocazia împlinirii a două secole de la martiriul Brâncovenilor; de-a lungul
timpului și-a modificat vederile, renunțând de exemplu după Marea Unire din
1918 să-l mai prezinte pe domn drept personalitate a întregului neam românesc.
Perioada comunistă
Conform istoricului Lucian Boia, după ce în primă fază
sub regimul comunist a fost supus paradigmei luptei de clasă și criticat pentru
măsurile fiscale aspre și opresiunea țăranilor, Constantin Brâncoveanu a fost pe deplin reabilitat în perioada
ceaușistă a epocii comuniste. Istoricul nota că tot în epoca stalinistă, în
manualul lui Mihai Roller - un reper pentru istoriografia comunistă - în
cazurile lui Brâncoveanu și Ștefan
cel Mare erau subliniate mai puternic relațiile țărilor române cu Rusia decât
relațiile dintre țările române. Deși au apărut mai multe cărți în întreaga
epocă comunistă, la capătul ei încă nu fusese scrisă o monografie care să
prelucreze critic tot materialul disponibil.
Aspecte mitografice
Privitor la crearea panteonului național român de-a
lungul timpului, Boia observa că domni pașnici precum Brâncoveanu, Alexandru
cel Bun și Neagoe Basarab și-au găsit locul, deși pare de nedisputat poziția
privilegiată a eroilor războinici.[119] În ultima fază a regimului comunist,
oficialii ideologici Mircea Mușat și Ioan Pătroiu au produs o listă a marilor
epoci ale istoriei române, epoca lui Brâncoveanu avându-și locul în rândul
celor determinate de domniile unor Burebista, Decebal, Mircea, Ștefan, Mihai
Viteazul și Cuza, șir încoronat de dictatorul Nicolae Ceaușescu. Figura
domnului fusese utilizată însă și sub regimul monarhic (1881-1947): în timp ce
la Alba Iulia, loc cu rezonanța faptelor lui Mihai Viteazul, avea loc
încoronarea regelui Ferdinand, în București, alături de o pleiadă de personaje
istorice, Constantin Brâncoveanu era
folosit într-o procesiune de proporții imense pentru a marca simbolic
continuitatea dinastiei Hohenzollern-Sigmaringen cu destinul națiunii române.
Beletristică
Figura lui Constantin
Brâncoveanu a penetrat și literatura. Chiar după martiriul
constantinopolitan, în folclorul românesc au început să circule balade. Cea
culeasă de Vasile Alecsandri în secolul al XIX-lea începe cu versurile
binecunoscute:
Brâncovanul
Constantin
Boier vechi și domn
creștin,
De averi ce tot
strângea
Sultanul se
îngrijea
[...]
„Brâncovene
Constantin,
Ghiaur vechi,
ghiaur hain!
Cască ochi-a te
uita
De-ti cunoști tu
pielea ta?"
„Câini turbați,
turci, liftă rea!
De-ți mânca și
carnea mea,
Să știți c-a murit
creștin
Brâncovanul
Constantin!"
Pe lângă monografia din 1914 și conferințele tipărite, N.
Iorga i-a dedicat domnului în anul împlinirii a două secole de la moarte o
dramă în cinci acte, intitulată Constantin Brâncoveanu.
Bibliografie
·
Berindei, Dan (1989), „Urmașii lui Constantin Brâncoveanu
și locul lor în societatea românească. Genealogie și istorie”, in
Cernovodeanu, Paul și Constantiniu, Florin, Constantin Brâncoveanu, București:
Editura Academiei Republicii Socialiste România, pp. 275-285
·
Boia, Lucian (2001), History and Myth in Romanian
Consciousness, Traducere în limba engleză de James Christian Brown,
Budapesta: Central European University Press
·
Busuioceanu, Andrei (1989), „Constantin
Brâncoveanu în viziunea istoriografiei române și străine”, in
Cernovodeanu, Paul și Constantiniu, Florin, Constantin Brâncoveanu, București:
Editura Academiei Republicii Socialiste România, pp. 9-23
·
Cantemir, Dimitrie (1927), Lupta dintre Inorog și Corb
(Istoria ieroglifică), București: Institutul de Arte Grafice „România Nouă”
·
Cernovodeanu, Paul (1989), „Coordonatele politicii externe a
lui Constantin Brâncoveanu”, in Cernovodeanu, Paul și Constantiniu,
Florin, Constantin Brâncoveanu, București: Editura Academiei Republicii
Socialiste România, pp. 275-285
·
Cernovodeanu, Paul (1997), În vâltoarea primejdiilor.
Politica externă și diplomația promovate de Constantin Brâncoveanu (1688-1714),
București: Editura Silex
·
Chiriță, Ilie (septembrie-decembrie 1932), „Urmașii
lui Brâncoveanu-Vodă”, Arhivele Olteniei (anul XI) (nr. 63-64): pp.
303-318
·
Del Chiaro Fiorentino, Anton-Maria (2005), Revoluțiile
Valahiei, Traducere din anul 1929 de S. Cris-Cristian, Iași: Editura
Tehnopress
·
Giurescu, Constantin; Dobrescu, N. (1907), Documente
și regeste privitoare la Constantin Brâncoveanu, București: Inst. de
Arte Grafice Carol Göbl
·
Giurescu, Constantin C. (1946a), Istoria
Românilor. Volumul III, Partea întâi. Dela moartea lui Mihai Viteazul până la sfârșitul Epocei fanariote
(1601-1821), Ediția a doua, revăzută și adăogită, București: Fundația
Regală pentru Literatură și Artă
·
Giurescu, Constantin C. (1946b), Istoria
Românilor. Volumul III, Partea a doua. Dela moartea lui Mihai Viteazul până la sfârșitul Epocei fanariote
(1601-1821), București: Fundația Regală pentru Literatură și Artă
·
Greceanu, Radu logofătul (1970), Istoria
Domniei lui Constantin Basarab Brîncoveanu Voievod (1688-1714), Studiu
introductiv și ediție critică întocmite de Aurora Ilieș, București: Editura
Academiei Republicii Socialiste România
·
Grecianu, Radu (1906), Viața lui Costandin Vodă
Brâncoveanu, Note și anexe de Ștefan D. Grecianu, București: Inst. de
Arte Grafice „Carol Göbl”
·
Ionescu, Ștefan; Panait, Panait I. (1969), Constantin
Vodă Brîncoveanu: Viața. Domnia. Epoca, București: Editura științifică
·
Iorga, N. (1899), Socotelile Sibiiului, Estras din
Analele Academieĭ Române. Seria II. Tom XXI, Bucuresci: Institutul de
Arte Grafice Carol Göbl
·
Iorga, N. (1914a), Activitatea culturală a lui
Constantin Vodă Brâncoveanu și scopurile Academiei Române, Extras din
Analele Academiei Române. Seria II. Tom XXXVII, București: Socec
·
Iorga, N. (1914b), Constantin Brîncoveanu
(dramă în cinci acte), Vălenii de Munte: Tipogr. „Neamul Romănesc”
·
Iorga, N. (1914c), Valoarea politică a lui
Constantin Vodă Brîncoveanu. Conferință ținută la Ateneul Romîn din
București în ziua de 15 August 1914, Vălenii-de-Munte: Tipografia «Neamul
Romănesc»
·
Iorga, N. (1914d), „Pentru comemorarea unui mucenic
al patriei”, in Popescu, Niculae M., Viața și faptele domnului Țării Românești Costandin Vodă Brâncoveanu,
București: Tipografia Cărților Bisericești, pp. 33-36
·
[Iorga, N] Comisiunea Monumentelor Istorice
(1930), Domnii Români, După portrete și fresce contemporane adunate
și publicate de președintele comisiunii N. Iorga, Sibiiu: Editura și
Tiparul Krafft & Drotleff S.A. pentru Arte Grafice, pp. XII-XIII, 130-139
·
Iorga, N. (1938), Istoria Românilor. Vol.
VI: Monarhii, București
·
Iorga, N. (1972), Bizanț după Bizanț,
Traducere de Liliana Iorga-Pippidi, Postfață de Virgil Cândea, București:
Editura Enciclopedică Română, pp. 181-190
·
Lupaș, I. (1941), Studii, conferințe și comunicări
istorice. Volumul III, Sibiu: Tipografia „Cartea Românească” din Cluj,
pp. 3-46
·
Pippidi, Andrei (1989), „Un episod al relațiilor
româno-engleze: Corespondența lui Constantin Brâncoveanu cu lordul Paget”,
in Cernovodeanu, Paul și Constantiniu, Florin, Constantin Brâncoveanu,
București: Editura Academiei Republicii Socialiste România, pp. 139-155
·
Rezachevici, Constantin (1989), Constantin
Brâncoveanu. Zărnești 1690, București: Editura Militară, p. 33
·
Stoicescu, Nicolae (1971), Dicționar al Marilor Dregători
din Țara Românească și Moldova în sec. XIV-XVII, București: Editura
enciclopedică română, pp. 412-413
·
Șerban, Constantin (1969), Constantin Brîncoveanu,
București: Editura Tineretului
·
Țighiliu, Iolanda (1989), „Domeniul lui Constantin
Brâncoveanu”, in Cernovodeanu, Paul și Constantiniu, Florin, Constantin
Brâncoveanu, București: Editura Academiei Republicii Socialiste România, pp.
74-94
·
Vîrtosu, Emil (1942), Foletul Novel. Calendarul lui
Constantin Vodă Brăncoveanu 1693-1704, București
·
Xenopol, A. D. (1929), Istoria românilor din Dacia
Traiană, Volumul VIII: Domnia lui
C. Brâncovanu (1689-1714), Ediția a III-a, revăzută de autor, îngrijită și
ținută la curent de I. Vlădescu, București: Editura «Cartea Românească», pp.
7-76
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.