Ghica, Ion (12 august 1816 - 22 aprilie 1897)

Ion Ghica

Wikipedia - Ion Ghica

Ion Ghica (n. 12 august 1816, București - d. 22 aprilie 1897, Ghergani, județul Dâmbovița) a fost o personalitate marcantă a celei de-a doua jumătăți a secolului al XIX-lea. Economist, matematician, scriitor, pedagog, diplomat și om politic, Ion Ghica a fost prim-ministru de cinci ori: de trei ori al guvernului României (în 1866, în 1866-1867 și în 1870-1871) și de două ori între 1859 și 1860, la Iași și la București, în perioada în care țările române se uniseră într-un stat, însă păstrau încă două guverne separate.

A fost din 1874 membru titular al Societății Academice Române și președinte al ei din 1876 până în 1879, când instituția a fost redenumită în Academia Română. A fost președinte al Academiei Române de mai multe ori (1879 - 1882, 1884 - 1887, 1890 - 1893 și 1894 - 1895). Cartea Scrisori către V. Alecsandri este capodopera sa de scriitor.

 ...

Biografie

Născut în familia Ghica, era fiul logofătului Dimitrie Ghica și al Mariei Câmpineanu.

A luat în ianuarie 1836 examenul de bacalaureat în litere, la Sorbona (Paris), după care a urmat Școala de arte și manufacturi (1836-1837). În august 1838 a devenit absolvent al Facultății de Științe din Paris, cu o diplomă în științe matematice, absolvind în 1840 și Școala de mine din același oraș. În paralel a audiat cursuri la College de France (economie politică) și la Conservatorul de Arte și Meserii.

S-a reîntors în 1841 în Moldova, unde a devenit profesor la universitatea fondată de domnitorul Mihail Sturdza la Iași (Academia Mihăileană).

În 1844, împreună cu Mihail Kogălniceanu și Vasile Alecsandri, editează săptămânalul Propășirea.

A făcut parte din conspirația din 1848, care dorea o uniune a Țării Românești și Moldovei, sub un prinț autohton, Mihail Sturdza.

Conspirația eșuând, Ion Ghica revine în Țara Românească, unde, împreună cu Nicolae Bălcescu și Christian Tell reactivează societatea secretă Frăția, înființată de ei în 1843 (între timp aderaseră la această societate și alți „pașoptiști”), care a fost motorul revoluției de la 1848.. Pentru că, ulterior, în corespondența sa personală și diplomatică, utiliza alfabetul masonic pentru criptare, i s-a spus „profesorul de cifru”.

În timpul revoluției de la 1848, a fost trimis de către guvernul provizoriu ca reprezentant al acestuia la Istanbul, pentru a negocia cu guvernul turc. După înfrângerea revoluției, a rămas în exil la Istanbul; ulterior a fost numit de autoritățile turce în funcția de Bei al Samosului (1853 - 1859), unde a reușit să stârpească pirateria, în floare în acea insulă, care afecta în mod serios aprovizionarea pe mare a trupelor ce luptau în războiul Crimeii. La terminarea misiunii sale, în 1859, a primit de la sultanul Abdul-Medjid titlul onorific de Prinț de Samos.

În 1859 după unirea Moldovei și Țării Românești a fost chemat de Alexandru Ioan Cuza să se întoarcă și devine prim-ministru în timpul lui Cuza și apoi în timpul lui Carol I al României. Natura sa neliniștită îl va face să participe și la mișcările antidinastice din 1870 - 1871.

În 1881, a fost numit ministru român la Londra; a deținut această funcție până în 1889.

A murit pe 7 mai 1897, la moșia lui de la Ghergani.

În afară de distincția în politică, Ion Ghica a obținut și o reputație literară prin ale sale Scrisori către Alecsandri, prietenul său de o viață, scrise la Londra și descriind vechea stare a societății românești care dispărea rapid. A fost și autorul unor scrieri relativ cunoscute în timpul său, precum ar fi: Amintiri din pribegie în 1848 și Convorbiri Economice. A fost primul care a susținut apariția unei industrii și al unui comerț național.

Opere publicate

• Vademecum al inginerului și al comerciantului, 1848, 1865
• Ajutorul comerciantului, al agricultorului și al inginerului, 1873 (coautor: Dimitrie A. Sturdza)
• Poids de la MoldoValachie dans la Question d’Orient, 1838
• Scrisori către Vasile Alecsandri, 1880
• Amintiri din pribegie, 1848
• Convorbiri economice, 1865 – 1875

Vieţile scriitorilor români: Prinţul Ion Ghica

Adevărul - Vieţile scriitorilor români: Prinţul Ion Ghica

Scriitorul Ion Ghica a trăit între 1816 şi 1897, fiind un martor privilegiat al secolului XIX românesc.

Aristocrat, revoluţionar la 1848, guvernator (bey) al insulei Samos, om politic (de trei ori prim-ministru), diplomat, economist de marcă, director al Teatrului Naţional, Ion Ghica îşi dă valoarea ca scriitor spre sfârşitul vieţii, prin „Scrisorile către V. Alecsandri" (redactate în mare parte la Londra), o cronică fără egal a secolului pe care l-a trăit.

Personalitatea şi opera „prinţului Ghica" sunt chintesenţiale pentru secolul XIX românesc, epocă istorică fascinantă, care reverberează şi în opere literare ale scriitorilor postbelici, precum Mircea Cărtărescu, Dana Dumitriu, Eugen Uricaru, Maria Luiza Cristescu sau Ştefan Agopian.

Un secol cu Ion Ghica

Ion Ghica s-a născut la 12 august 1816, la Bucureşti, ca fiu al lui Dimitrie (Tache) Ghica şi al Mariei, născută Câmpineanu. Copilul este botezat de mitropolitul Dionisie Lupu, având ca naş pe Grigore Ghica - viitorul domnitor de la 1822, unchiul tatălui său. Impunătoarea casă boierească a părinţilor era situată pe Podul Caliţii (azi Calea Rahovei), lângă Podul Beilicului.

Spiţa familiei Ghica urca până în secolul al XVI-lea şi însuma, pe lângă mari spătari, hatmani şi bani, nouă domnitori, la tronul Moldovei sau al Munteniei. Familiile Ghica şi Câmpineanu se înrudeau cu Văcăreştii, Dudeştii, Oteteleşanii, Cândeştii, Filipeştii şi Cantemireştii din Moldova.

În 1824, pe când tatăl său se afla ispravnic la Focşani, copilul asistă la „punerea în fiare" a clucerului Alecu Gheorghescu, scenă pe care o va evoca în prima dintre „Scrisorile către V. Alecsandri". La început învaţă carte grecească cu dascăli pe care-i va evoca în „Scrisori", iar de la Ion Heliade Rădulescu ia lecţii de gramatică românească. Între 1830 şi 1834 urmează cursurile profesorului de franceză J.A. Vaillant de la colegiul „Sf. Sava", împrietenindu-se cu Grigore Alexandrescu şi N. Bălcescu, pe care-l va evoca într-o celebră scrisoare.

În 1835 pleacă - precum toţi tinerii români de familie bună ai epocii - la Paris, „la studii înalte". Teodor Diamant (iniţiatorul, ulterior, al „falansterului de la Scăeni", comunitate socialist-utopică, un fel de colectivitate hippie avant la lettre), cu care se împrietenise încă din 1828, îi dăduse o scrisoare către Charles Fourier, celebrul socialist utopic francez. Întâmplarea îi aduce în cale grupul de tineri moldoveni aflaţi la studii la Paris, printre care Alexandru Ioan Cuza şi Vasile Alecsandri. Între Ghica şi acesta din urmă se leagă acum o prietenie de o viaţă.

Beyul de Samos

La Paris, Ion Ghica este preocupat în primul rând de a face cunoscute Ţările Române în Apus şi, treptat, alături de ceilalţi tineri, se implică din ce în ce mai mult în mişcarea revoluţionară - extrem de la modă şi influentă în cercurile pariziene. În 1843, tinerii întemeiază la Bucureşti societatea conspirativă „Frăţia", propunându-şi să lupte pentru răsturnarea „odioasei dictaturi" a lui Gheorghe Bibescu, urcat pe tron în 1844.

În ianuarie 1847, tânărul Ghica se căsătoreşte cu Alexandrina (Saşa), fiica lui Nicolae Mavros, fost om de încredere şi şef al cancelariei lui Pavel Kiseleff la Bucureşti. Mirele avea 31 de ani, iar mireasa - 15. Alexandrina i-a fost devotată până la moarte şi i-a dăruit mai mulţi copii, dintre care au supravieţuit şapte.

La 1848 se află printre fruntaşii revoluţiei muntene şi e trimis de guvernul provizoriu cu o misiune diplomatică la Constantinopol. Aici îl va surprinde înăbuşirea revoluţiei, rămânând în exil. Bunele relaţii cu conducătorii Porţii îi aduc, în 1854, demnitatea de guvernator al insulei Samos (patria lui Pitagora, cea mai mare din Marea Egee), fiind distins apoi, în 1856 (după ce reuşeşte să stârpească cuiburile de piraţi din zonă), cu titlul de bey (prinţ) de Samos. În noiembrie 1858 se reîntoarce în ţară cu gândul de a ajunge domnitor. Cu tot sprijinul constituit în favoarea sa, nu reuşeşte decât, în 1859-1960, să fie prim-ministru şi ministru de Interne al lui Cuza.

Este un membru influent al conjuraţiei care forţează abdicarea principelui Cuza, acuzat de autoritarism. În 1866 îl întâmpină la Piteşti, în calitate de prim-ministru, pe prinţul Carol de Hohenzollern. În 1870-1871 redevine prim-ministru şi ministru de Interne, dar este obligat să demisioneze de noul domnitor Carol, cu care nu reuşeşte să se înţeleagă.

După numeroase călătorii în ţările europene, în 1881 este numit ambasador al ţării la Londra, oraş care-l atrăsese de mult, dar a cărui climă i se părea insuportabilă, şi unde va rămâne următorul deceniu. Din 1894, grav bolnav, se retrage la moşia sa de la Ghergani, unde, la 22 aprilie 1897, se stinge din viaţă.

Personaj de roman

Prietenia îndelungată cu Alecsandri va avea ca rezultat, în deceniul 9 al secolului, masivul volum de corespondenţă, cuprinzând 25 de scrisori (în ediţia din 1897) adresate - cea mai mare parte de la Londra, unde se afla ca ambasador - „bardului de la Mirceşti".

Prin această carte de memorialistică, precum şi prin cele alte câteva texte publicate ulterior în periodice, între 1889 şi 1892, Ghica - la apogeul unei vieţi extrem de tulburate şi de semnificative - îşi face o intrare triumfală în literatura română, în care va deveni, pentru generaţiile următoare, principalul cronicar al secolului pe care-l parcursese.

Influenţa cărţii şi a bijuteriilor literare care sunt multe dintre scrisorile componente asupra scriitorilor din veacul următor este enormă. Ion Ghica este recunoscut de Mircea Cărtărescu ca fiind una dintre sursele principale (alături de arta poetică a lui Bolintineanu) pentru capodopera sa „Levantul", în ce priveşte dimensiunea de secol XIX valah a poemului epic. Regretata scriitoare Dana Dumitriu (1943-1987) i-a dedicat „beyului de Samos" cele trei volume ale unui rafinat roman, „Prinţul Ghica" (1982-1986), una dintre puţinele cărţi-cult ale literaturii române.

"Când am început a înţelege cele ce se petrec în lume, intrase de curând în cursul timpului un secol nou, secolul al XIX-lea, secol mare şi luminos între toate, menit a schimba faţa lucrurilor pe pământ, de la apus la răsărit."

Ion Ghica

Ion Ghica

Enciclopedia României – Ion Ghica

Ion Ghica (n. 12 august 1816, Bucureşti - d. 22 aprilie 1897, Ghergani, judeţul Dâmboviţa), om politic, matematician, diplomat, membru titular şi preşedinte al Academiei Române. Eminent matematician şi diplomat, Ion Ghica a fost unul dintre oamenii politici care au marcat viaţa politică din România la mijlocul veacului al XIX-lea. Exponent al generaţiei paşoptiste, s-a numărat printre liderii de frunte a mişcării revoluţionare de la 1848. A conlucrat cu domnitorul Alexandru Ioan Cuza la administrarea Principatelor Unite, dar în cele din urmă se va alătura „monstruoasei coaliţii” în activitatea pentru detronarea sa.

Ani la rândul s-a afirmat drept principalul lider al grupării liberale moderate, apoi al Partidului Naţional Liberal. Ghica a ocupat funcţii importante în stat, numărând trei mandate în funcţia de prim-ministru al României şi numeroase portofolii ministeriale. Pe lângă activitatea politică, Ion Ghica s-a impus drept una dintre cele mai avizate voci în cercurile academice din România. Personalitate marcantă a culturii române, a fost ales în patru rânduri preşedinte al Academiei Române, un record pozitiv pentru cel mai înalt for de ştiinţă şi cultură din ţara noastră.

Originea. Studiile

Ion Ghica îşi are originile în familia Ghica, părinţii săi fiind logofătul Dimitrie Ghica şi Maria Câmpinaru. Această familie era una dintre cele mai vechi din Ţările Române, din rândul căreia au făcut parte mulţi domnitori, academicieni şi oameni politici marcanţi. Ghica primeşte o educaţie europeană, obţinându-şi bacalaureatul în litere la Universitatea Sorbona din Paris în ianuarie 1836. Apoi, urmează studii universitare la Şcoala de arte şi manufacturi (1836 – 1837), Facultatea de Ştiinţe a Universităţii din Paris, unde obţine diploma în ştiinţe matematice (1838). Mai studiază la Şcoala de mine, la Collège de France (economie politică) şi la Conservatorul de Arte şi Meserii.

Exponent al generaţiei paşoptiste. Exilul

Când revine în ţară în 1842, Ion Ghica îşi începe o carieră universitară la Academia Mihăileană din Iaşi. Aici, predă geometrie descriptivă, mineralogie, geologie şi primul curs universitar de economie politică. Ghica a fost unul dintre membrii exponenţi ai generaţiei paşoptiste, iar împreună cu prietenii de generaţie înfiinţează societatea secretă „Frăţia”. De asemenea, s-a numărat printre cei care au editat publicaţiile „Propăşirea”, „Foaie ştiinţifică şi literară” şi au întemeiat Asociaţia Literară a României. Totodată, a fost preşedinte al Societăţii Studenţilor Români de la Paris (1845), iar în această perioadă se căsătoreşte cu Alexandrina Mavros. Ghica a fost unul dintre participanţii activi ai revoluţiei de la 1848 din Ţara Românească. În timpul evenimentelor, este numit membru al Comisiei executive aleasă de Comitetul revoluţionar şi agent al Guvernului provizoriu la Constantinopol.

După înăbuşirea mişcării revoluţionare, Ion Ghica este exilat, iar Guvernul otoman îl numeşte guvernator al Insulei Samos, primind în final titlul de bei (prinţ) de Samos. Din această calitate, reuşeşte să stârpească pirateria în floare în acea insulă. Revine în ţară în 1858, dar i se contestă dreptul de a fi ales sau de a alege, astfel că trebuie să-şi susţină cauza pentru redobândirea drepturilor politice.

Perioada domniei lui Cuza

După Unirea Principatelor Române, domnitorul Alexandru Ioan Cuza îl numeşte în diverse funcţii de stat, conştient de calităţile excepţionale ale omului politic. Între 8 martie – 27 aprilie 1859, Ghica este numit preşedintele Consiliului de miniştri din Moldova, apoi, între 11 octombrie 1859 – 28 mai 1860, domnitorul îl desemnează să conducă şi Guvernul din Muntenia. În perioada următoare, Ghica ocupă funcţia de director la Ministerul Lucrărilor Publice (1861), membru în Consiliul superior al Instrucţiunii Publice (1862) şi al Comisiei pentru înfiinţarea de bănci (1863). Ion Ghica este unul dintre artizanii formării „monstruoasei coaliţii”.

Cariera politică. Lider al grupării liberale moderate

După abdicarea lui Cuza din 11 februarie 1866, este desemnat de locotenenţa domnească să formeze un Guvern provizoriu care să administreze ţara până la aducerea unui prinţ străin pe tronul României. Pe 10 mai, când Carol I depune jurământul de credinţă, cabinetul provizoriu îşi depune mandatul, dar noul domnitor îl desemnează iarăşi la conducerea guvernului între 15 iulie 1866 - 21 februarie 1867.

Ghica rămâne mult timp în prim-planul vieţii politice româneşti, unde se afirmă ca un lider important al grupării liberale moderate. Pe 18 decembrie 1870, Ghica obţine un nou mandat de prim-ministru, poziţie din care susţine mişcarea antidinastică pentru înlăturarea lui Carol I şi instaurarea republicii. Convins în ultimul moment să nu abdice, domnitorul cere formarea unui guvern puternic pentru susţinerea proiectelor sale reformatoare, astfel că Ion Ghica depune mandatul guvernului său pe 11 martie 1871, lăsând locul liber formării cabinetului conservator condus de Lascăr Catargiu.

Ministru. Activitatea guvernamentală

Pe parcursul ministeriatelor sale, Ghica s-a remarcat şi în portofoliile Ministerului de Externe şi Ministerului de Interne. Din această ultimă funcţie, a adoptat Legea Poliţiei Rurale, un adevărat cod rural, care a fost aplicată vreme de 40 de ani, sistemul de pază la sate creat prin acest normativ, perpetuându-se prin legile de organizare a comunelor rurale din 1904 şi 1908. Spre deosebire de legiuirea din 1831 care evidenţia principiul responsabilităţii colective a satului, noua lege prevedea şi crearea de păzitori de noapte şi zi înarmaţi. În lege se preciza că „poliţia câmpenească trebuia să fie pusă sub jurisdicţia specială a judecătorilor de plăşi şi toţi cetăţenii din mediul rural, între 18 şi 70 de ani, împărţiţi pe căprării de 10 oameni, să păzească proprietatea şi recoltele şi să asigure ordinea în comune şi sate”.

Cariera diplomatică. Ultimii ani din viaţă

În perioada următoare, Ghica devine director şi membru al consiliului de administraţie al Creditului Funciar Rural (1872 – 1875), primul director al Teatrului Naţional (1877) şi membru fondator al Societăţii pentru Învăţătura Poporului Român. Personalitate marcantă a culturii române, Ghica este ales membru titular al Societăţii Academice Române pe 13 august 1874, fiind în numeroase rânduri preşedinte al Academiei Române (1876 – 1882, 1884 – 1887, 1890 – 1893, 1894 – 1895). Ghica desfăşoară şi o importantă activitate diplomatică, fiind trimis ambasador extraordinar şi ministru plenipotenţiar la Londra (august 1881 – octombrie 1890). În lumea ştiinţifică s-a afirmat cu lucrări, îndeosebi în domeniul economiei, realizând primele studii aplicate la realităţile româneşti. Spre sfârşitul vieţii se retrage la moşia sa din Ghergani, unde încetează din viaţă pe 22 aprilie 1897, la vârsta de 81 de ani.

Activitatea politică
Activitate - Mandat

• Deputat -1866
• Senator - 1869
• Preşedintele Consiliului de Miniştri - 11 februarie 1866 - 10 mai 1866, 15 iulie 1866 – 21 februarie 1867, 18 decembrie 1870 - 11 martie 1871
• Ministru de Interne - 15 iulie 1866 – 21 februarie 1867, 18 decembrie 1870 - 11 martie 1871
• Ministru de Externe - 11 februarie 1866 - 10 mai 1866

Opere

• Convorbiri economice, 1865
• Omul fizic şi intelectual, 1866
• Scrisori către Vasile Alecsandri, volum apărut în 1905, după moartea lui Ghica

Bibliografie

• Nicolae C. Nicolescu, Şefii de stat şi de guvern ai României (1859 - 2003), Editura Meronia, Bucureşti, 2003, pp.152-155 ISBN 973-8200-49-0
• Stelian Neagoe, Oameni politici români, Editura Machiavelli, Bucureşti, 2007, pp.317-321 ISBN 973-99321-7-7