Dimitrie Bolintineanu
(14 ianuarie 1819 - 20 august 1872)
Dimitrie Bolintineanu (născut
la 14 ianuarie 1819 (sau 1825 după alte surse), la Bolintin-Vale — decedat la
20 august 1872, la București) a fost un poet român, om politic, diplomat,
participant la Revoluția de la 1848.
Cronologie
1819, februarie – Se naște, în satul Bolintinul din Vale
(județul Ilfov), Dimitrie Bolintineanu,
fiul macedoneanului Ienache Cosmad. „Părinții lui nu sunt nici vechi moldoveni,
nici vechi munteni, nici vechi ardeleni, ci dintr-o familie venită din Balcani,
se pare, așezată de curând în țară, un fel de moșieri de clasa a treia, sau mai
curând din clasa arendașilor“ (Nicolae Iorga); Stabilindu-se peste
câțiva ani în București, viitorul poet urmează cursurile Colegiului Sfântul
Sava, având colegi pe la 1833 pe Alexandru
Zanne și pe Al. Crețulescu, iar
ca profesor de istorie pe Florian Aaron.
...
1842, 15 mai – Debutează în literatură cu poezia O fată tânără pe patul morții, publicată
de I.H. Rădulescu în Curierul de ambe
sexe; poezia este scrisă în spiritul epocii, evocând moartea timpurie a
iubitei, cu multe accente melodramatice.
1845 – Pleacă la studii în străinătate, la Paris, având o
bursă oferită de Societatea literară.
1847 – Apare, la București, primul volum de versuri, Colecție din poeziile domnului D.
Bolintineanu, cuprinzând elegii, balade istorice și balada fantastică Mihnea și baba.
1848 – Editează revista Poporul suveran, „gazetă
politică și literară“, la care colaborează Nicolae Bălcescu și Cezar
Bolliac; articolele publicate aici pregătesc atmosfera revoluționară a
momentului; Întrucât revoluția burghezo-democratică a fost înfrântă, Bolintineanu este silit să părăsească
țara împreună cu alți conducători ai mișcării și se stabilește la Paris, unde
va participa la activitățile politice și culturale ale exilului.
1851 – Poetul părăsește Parisul îndreptându-se spre casă,
dar nu i se permite intrarea în țară; călătorește prin Bulgaria, prin
Constantinopol, Palestina, Egipt și Macedonia, scriind mai târziu un memorial
de călătorie de ținută romantică.
1855 – 16 iulie/16 octombrie – În România literară a lui Alecsandri
apare Manoil. Roman național; Apare,
sub îngrijirea lui G. Sion și cu
prefața lui Radu Ionescu, volumul Poesii vechi și nouă, structurat pe
următoarele cicluri: Elegii, Balade, Florile Bosforului, Epistole, Cântece, Poeme.
1858 – Publică volumul Legende sau Basme naționale în versuri; apar Melodii române și proza memorialistică și de voiaj Călătorii pe Dunăre și în Bulgaria dar
și Cântarea României, în versuri,
precum și ziarul unionist „Dâmbovița”,
toate tipărite la Tipografia Națională a lui Iosif Romanov.
1861 – Apare volumul de satire Nemesis; Se publică
volumul Legende noui; apare romanul Elena. Roman original de datine politic și
filosofic.
1863 – Pentru a se întreține, începe să publice seria de
„vieți“ romanțate ale unor personalități istorice: „Viața lui Vlad Țepeș și Mircea Vodă cel Bătrân”, „Viața lui Ștefan Vodă cel Mare”, „Viața lui Mihai Viteazul”; Publică volumul
Călătorii la românii din Macedonia.
1864 – Apare în Dâmbovița un fragment din epopeea Traianida (neterminată).
1865 – Se tipărește în două volume întreaga producție
poetică a lui D. Bolintineanu sub
titlul Poesii de D. Bolintineanu atât cunoscute cât și inedite. Primul volum
cuprinde ciclurile Florile Bosforului,
Legende istorice, Basme, iar al doilea ciclurile Macedonele, Reverii, Diverse.
1866 – În traducerea autorului, apare la Paris volumul
antologic Brises d'Orient; toamna –
Publică o nouă culegere de satire intitulată Eumenidele sau Satire
politice.
1868 – Publică amplul poem de factură byroniană: Conrad: „Adevărat cântec de lebădă înaintea căderii premature a nopții, poemul
«Conrad» regrupează obsesiile și aprehensiunile autorului, însă decantate,
trecute prin filtrul unei lucidăți amare, de om obosit, pentru care viața s-a
despuiat de iluzii (...) Destinul lui Conrad stă sub semnul nenorocului: e un
exilat fără speranță, un bolnav incurabil, un îndrăgostit răpus înainte de a-și
împlini pasiunea, un poet lipsit de satisfacția operei ...“ (Paul
Cornea).
1869 – An fecund, poetul publică multe broșuri de
popularizare a istoriei, cu note cetățenești și politice.
1870 – Apare volumul Menadele,
care conține satire sociale și politice.
20 august 1872 – Moare, la București, Dimitrie Bolintineanu.
Biografie
Dimitrie
Bolintineanu era macedonean aromân de origine, părintele lui, Ienache Cosmad, a venit în țară din
Ohrida. În puțini ani ai tatălui său, Ienache, acesta își făcu în Valahia o
situație acceptabilă. Arendaș, mic proprietar, apoi subprefect, cu reședința la
Bolintin, sat aproape de București; el nu apucă să-i lase celui de al doilea
născut, Dimitrie, o avere care să-l
scutească de griji.
Orfan de ambii părinți încă din 1831, tânărul a fost
crescut de rude mai avute. Se susține de timpuriu, precum Grigore Alexandrescu, I. L.
Caragiale, Mihai Eminescu, prin
slujbe funcționărești. În 1841 era copist la Secretariatul de Stat, în 1843 -
secretar la departamentul „pricinilor suditești". Printr-un misterios
concurs de împrejurări, e ridicat, în 1844, la rangul de pitar. Faptul că publicase
în 1842 admirabila poemă „O fată tânără
pe patul morții", prezentată elogios de Ion Heliade Rădulescu (și invocată mai târziu de Mihai Eminescu în Epigonii), a jucat, probabil, un rol decisiv. Poemul „O fată tânără pe patul morții" era
o imitație după „La jeune captive"
(„Tânăra prizonieră"), de André Chénier,
și a fost publicat în „Curierul de ambe
sexe".
La fel ca alți pașoptiști, tânărul nu se trudi prea mult
să intre în grațiile principelui. Inima îl trăgea mai curând spre lumea care
„va să vină". Cooptat în Frăția
și în Asociația literară, a adoptat
rapid mentalitatea de carbonar.
În acel timp se formase în București Asociația literară, sprijinită de frații Alexandru și Ștefan Golescu
care îl trimiseră pe la sfârșitul anului 1845 pe Bolintineanu la Paris. Plecat la Paris în 1845, cu o bursă din
partea Asociației literare, audiază
și el cursurile lui Jules Michelet, Edgar Quinet și Adam Mickiewicz. Nu trăiește decât pentru Revoluția pe care o
presimte. Când aceasta izbucni la Paris, în februarie 1848, tinerii studioși
hotărâră să se întoarcă în țară. Conjurații îi dădură un rol de prim-ordin,
acela de a stabili contacte cu revoluționarii din Bucovina, ceea ce poetul nu
putu să facă. Aga poliției, Ion Manu,
îl „mirosise" și, refuzându-i pașaportul pentru Moldova, îl amenințase cu
un arest la „mănăstire". Ar fi avut, poate, parte de el, dacă nu izbucnea
revoluția...
Participant la revoluția pașoptistă
Și la 1848 revoluția a adus o explozie gazetărească. Dacă
C.A. Rosetti scosese, imediat după
izbândă, „Pruncul român", Bolintineanu conduce (de la 19 iulie la
11 septembrie) „Poporul suveran".
Era o foaie mică, de patru pagini, cu doar două coloane pe fiecare față, dar
redactorul șef avea proiecte mari. Ar fi vrut să tipărească un „jurnal al intereselor democratice și al
progresului social", pe potriva modelului francez - Le Peuple souverain.
Izbucnind revoluția din 1848, reveni în țară și redactă
împreună cu Nicolae Bălcescu, Cezar Bolliac ș.a. „Poporul suveran", dar - căzând revoluția - a fost exilat și se
duse în Transilvania, apoi la Constantinopol și, în sfârșit, la Paris ca să-și
continue studiile întrerupte.
Exilul
Pe la 1855 domnul Grigore
Ghica i-a oferit o catedră de literatură română la Iași, dar Poarta nu i-a
permis intrarea în țară, iar atunci a făcut călătorii prin Palestina, Egipt,
Siria, Macedonia, descriindu-le toate în publicațiuni diverse, care cuprind
adesea pagini pline de interes și scrise cu multă căldură.
Întorcându-se în țară la 1859, intră în politică și
devine ministru de externe, culte și instrucțiune publică. Prin stăruințele
lui, ale lui Costache Negri și ale
lui V. A. Urechia, sunt înființate
primele școli la românii macedoneni. În același an, 1859, primește gradul al
treilea în Loja Steaua Dunării din București, iar în 1864 era membru al Lojii
Frăția.
Boala și moartea
În prima jumătate a anului 1870, Dimitrie Bolintineanu călătorește la Paris. I se reeditează câteva
dintre biografiile istorice. Tipărește culegerea de satire Menadele și volumul de poezii Plângerile
României. Colaborează, până în aprilie, la Românul, lui C. A. Rosetti.
Grav bolnav, e silit să-și întrerupă munca. În 1871, boala lui Bolintineanu se agravează. Poetul este
sărac. Pensia pe care o primea intra în buzunarele creditorilor. Oficialitatea
refuză să-i acorde ajutor. În aprilie este organizată, din inițiativa lui George Sion, o loterie cu obiecte
personale ale lui Bolintineanu. La
28 aprilie are loc un spectacol la Teatrul
Național din București, în beneficiul fostului membru al Comisiei teatrale.
La 25 iunie, un grup de deputați (printre care și Cezar Bolliac) propune Camerei votarea unei recompense naționale „pentru bunul nostru poet Dimitrie
Bolintineanu, carele se află lipsit de existența de toate zilele”. Trimisă
spre studiu la secțiuni, propunerea a rămas îngropată în dosare. Poetul este
internat la Spitalul Pantelimon. În condica de înregistrare a bolnavilor a fost
notat: «Dimitrie Bolintineanu, fost ministru de Culte, intrat fără haine».
1872 În martie are loc tragerea loteriei inițiate în 1871 de George Sion. Cărțile lui Bolintineanu au fost câștigate de V. Alecsandri, dulapul bibliotecii – de C. Negri, iar celelalte mobile – de
către Catinca Balș. Alecsandri și Negri au cerut ca obiectele ce le reveneau lor să rămână în
continuare ale lui Bolintineanu. În
dimineața zilei de 20 august, acesta încetează din viață în spital. Este
înmormântat la Bolintinul din Vale.
Opera poetică
Dimitrie
Bolintineanu a scris foarte mult atât în proză cât și în versuri. Opera sa
poetică cuprinde ciclurile Legendele
istorice, Florile Bosforului, Basmele, Macedonele și Reveriile.
Legendele istorice
Legendele sunt poezii narative, dar cu un însemnat
element liric (în felul baladelor germane ale lui Uhland). Diferite subiecte
istorice, aflate în cronicari (mai ales în Neculce)
sau imaginate, sunt dezvoltate în versuri de o perfectă corectitudine, în care
se vede multă simțire și o mare iubire de țară. Acestea l-au făcut popular și
multe din cugetările exprimate într-un stil sentențios au devenit niște maxime
foarte des întrebuințate.
Astfel ne-a arătat patriotismul femeii române dus până la
sublim în persoana mumei lui Ștefan cel
Mare; a cântat sentimentul datoriei care ducea pe român până la moarte;
ne-a înfățișat noblețea caracterului lui Mircea
cel Bătrân, care nu vrea să pedepsească pe soli, dar nici să încheie o pace
rușinoasă; a veștejit pe cei ce se fac uneltele tiranilor:
„Cei ce rabdă jugul
și-a trăi mai vor
Merită să-l poarte
spre rușinea lor;”
A lăudat devotamentul și pietatea nevestei lui Neagoe Basarab, care-și vinde sculele ca
să termine mănăstirea Argeșului; a scos din nou la iveală testamentul lui Ștefan, care zicea că mai bine țara s-ar
face un mormânt decât neamul să trăiască în robie; în fine, a făcut cea mai
frumoasă urare pentru patria sa:
„Viitor de aur țara
noastră are
Și prevăd prin
secoli a ei înălțare.”
Andreiu sau luarea
Nicopolei de români și Sorin sau
tăierea boierilor la Târgoviște sunt două narațiuni în care nu subiectul
istoric formează partea principală, ci un subiect imaginat.
Sorin este o
compunere pe jumătate epică, pe jumătate dramatică. Ea se începe printr-un
prolog, în care Herman, medicul curții, dezvoltă ideea neputinței omenești de a
pătrunde tainele firii, idee inspirată după Faust
a lui Goethe. Partea de la început
are prea multe descrieri inutile, iar partea de la urmă trece prea repede
asupra întâmplărilor. Și Sorin moare, ducându-se la închisoare, ca să scape pe
altul, iar o fată care îl iubea, se aruncă în apă.
Florile Bosforului
Florile Bosforului
cuprind poezii lirice și narative, cu subiecte orientale. Ni se descriu
frumusețile naturii la Constantinopol, frumusețea femeilor, intrigile din
Serai, nenorocita viață a cadânelor, amorurile lor descoperite și pedepsite cu
cele mai grozave morți, târgurile de sclave etc. Amorul și gelozia formează
fondul mai tuturor acestor poezii, scrise într-o limbă foarte armonioasă. Vom
cita: Mehrube, povestea nenorocirii unei fete din Carpați, Leili, istoria unei
jertfe pentru amor.
Basme
Sub titlul de Basme
s-au adunat o serie de poezii narative cu subiecte felurite, în care
miraculosul joacă un rol însemnat, chiar dacă sunt amestecate și personagii
istorice. Cele mai cunoscute din acestea sunt: O noapte la morminte, - Ielele
- Mihnea și Baba, a cărui dezvoltare
nu e destul de lămurită, dar cuprinde versuri frumoase și acel blestem foarte
important în literatura noastră, care - ca și Grui Sânger, de Vasile
Alecsandri - se poate pune alături de modelele de imprecațiuni din
literaturile străine, cum e al Camiliei din Horaces ș.a.
Macedonele
Macedonele ne
descriu frumusețile din țările locuite de macedoneni și ne povestesc întâmplări
din viața lor. În general personajele sunt păstori și păstorițe. Cele mai
însemnate: Românele din Cavala - Samarina.
Reverii
Sub numele de Reverii
a adunat poeziile sale pur lirice și anume elegiile sale, care prin frumusețea
versurilor și prin sentimentele triste ce inspiră au fost foarte prețuite. Din
acestea fac parte: O fată tânără pe patul
morții - Plângerile poetului român
- Scopul omului - Un tânăr român mort în străinătate și
altele.
Opinia contemporanilor
Aceste diferite grupări sunt cele mai bune lucrări ale
lui Bolintineanu. Valoarea lor a
fost privită în mod foarte deosebit de critici. Unii au admirat fără rezervă
tot ce a scris el, cum este Aron
Densușianu, care-l crede cel mai mare poet liric al nostru alături de Mureșanu; alții i-au tăgăduit orice
valoare, cum face Nicolae Iorga în
Istoria literaturii. E drept că Bolintineanu
se citește din ce în ce mai puțin și impresia ce ne produc legendele sale este
foarte deosebită de cea produsă generației de la 1848. Tablourile sale nu au
destul relief, iar elementul narativ este foarte slab, iar în locu-i sunt
discursuri și maxime. S-ar putea zice că planul tuturor poeziilor de acest fel
se poate reduce la un tip: o scurtă descriere, un discurs sau două. Limba
însăși, în care sunt multe neologisme și cuvinte savante, precum și prea multe
diminutive, face ca poeziile acestea să fie în mare parte monotone. Un merit
sigur are Bolintineanu: meșteșugul
de a face versuri. Versurile sale sunt mult mai bine reușite, vorbim în special
de ritm, decât ale tuturor poeților anteriori și contemporani. Poate că această
calitate, cum și maximele patriotice din scrierile sale, i-au asigurat succesul
în prima parte a activității sale.
Încercări literare
Epopei
Și-a încercat talentul și în epopee și ne-a dat Traianida, poemă în șapte cânturi în
care voiește să celebreze colonizarea Daciei, dar condițiunile epopeii lipsesc.
Cu atât mai mult se vede lipsa lor în poema Conrad, unde eroul principal e
chiar poetul și unde la tot pasul sunt intercalate poezii lirice. Evident
modelul trebuie căutat la lordul Byron.
Dramaturgie
Și-a încercat talentul și în dramaturgie și ne dă o serie
de drame istorice, parte în proză, parte în versuri, în care acțiunea e rău
condusă și interesul slab. Astfel: Mihai
condamnat la moarte, - Ștefan
Gheorghe Vodă sau voi face doamnei tale ce ai făcut jupânesei mele, - Lăpușneanu, după nuvela lui Costache Negruzzi, - Mărirea și uciderea lui Mihai etc.
Romane
Și-a încercat talentul și în roman și ne dă Manoil, în scrisori și Elena, inspirat din romane franceze și
plin de declamațiuni și cu caractere nenaturale.
Satire și fabule
Și-a încercat talentul în satiră și fabulă, dar nu
izbutește. Lucrările acestea seamănă mai mult cu articole de ziar decât cu
poezii. Mai toate au un ton personal, iar cele generale sunt abstracte,
declamatorii și uneori indecente. Colecțiile se numesc Eumenidele, Bolintineadele,
Nemesis, un fel de ziare sau reviste.
Evident acestea satire îl vor fi influențat pe Mihai Eminescu. Vom cita ca mai bune dintre satire: Două Tombatere în care ne înfățișează
doi boieri vechi nemulțumiți cu starea de lucruri de sub Cuza; Advocații, în care
satirizează pe avocați; Mihai Viteazul în
rai, o satiră la adresa societății de atunci; Către Ion Ghica, contra partidelor politice.
Alte publicații
Viața lui Cuza Vodă, 1869.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.