Eminescu, Mihai (15 ianuarie 1850 – 15 iunie 1889) II

Cronologie

Ediţia I a Poesiilor lui M. Eminescu

(www.mihaieminescu.ro)

1850

 Se naşte, în oraşul Botoşani, Mihail, al şaptelea copil din cei unsprezece ai lui Gheorghe şi Raluca Eminovici (Raluca provenea din familia Iuraşcu). Unele mărturii îi fixează ca dată a naşterii 14 decembrie 1849, iar numele de Mihai i se va impune mai târziu. Familia cobora, pe linie paternă, din Transilvania, de unde emigrează în Bucovina din cauza exploatării iobăgeşti, obligaţiilor militare şi a persecuţiilor religioase. Bunicii săi, Vasile şi Ioana, au trăit în Călineştii lui Cuparencu, nu departe de Suceava, comună întemeiată de emigranţii transilvăneni. Mor din cauza epidemiei de holeră din 1844 şi, poetul, născut mult mai târziu, nu-i cunoaşte şi nu-i evocă în scrierile sale. Gheorghe, primul băiat al lui Vasile, tatăl poetului, trece din Bucovina în Moldova şi îndeplineşte funcţia de administrator de moşie. Este ridicat la rangul de căminar şi îşi întemeiază gospodăria sa la Ipoteşti, în Ţinutul Botoşanilor.

Familia sporeşte repede şi se nasc, înaintea poetului, Şerban (1841), Nicolae (1843), Gheorghe (1844), Ruxandra (1845), Ilie (1846), Maria (1848), iar după el, Aglaia (1852), Harieta (1854), Matei (1856) şi Vasile (?). mor, înainte de-a ieşi din copilărie, Ruxandra, Maria şi Vasile.

Căminarul, om cu dragoste de carte, îşi trimite băieţii şi chiar o fată, Aglaia, să facă studii la
Cernăuţi, în Transilvania, iar Şerban şi poetul la universităţile germane.

Astăzi, Ipoteştiul este un loc de pelerinaj pentru iubitorii scrierilor eminesciene.

1858-1860

 Se înscrie, în octombrie 1858, în clasa a III-a la Şcoala primară „Naţional Hauptschule” (şcoală primară ortodoxă orientală) din Cernăuţi. Frecventează aici şi clasa a IV-a în anul şcolar 1859-1860. Nu se cunoaşte unde face primele două clase primare, probabil într-un pension particular. Are ca învăţători pe Ioan Litviniuc şi pe Ioan Zibacinschi, iar director pe Vasile Ilasievici. Cadre didactice cu experienţă, învăţătorii săi participă la viaţa culturală, şi întocmesc manuale şcolare. Termină şcoala primară cu rezultate bune la învăţătură. Nu s-a simţit legat afectiv de învăţătorii săi şi nu-i evocă în scrierile sale.

1860-1863

 Se înscrie, în septembrie 1860, la Ober Gymnasium, liceul german din Cernăuţi, înfiinţat în 1808, singura instituţie de învăţământ liceal la acea dată în Bucovina anexată de Imperiul Habsburgic în 1775. Se impune pe parcursul anilor prin buna organizare administrativă şi marea severitate în procesul de învăţământ. Profesorii se recrutau, cu precădere din Austria, întocmesc studii şi colaborează la publicaţiile vremii. Se înfiinţează şi o catedră de română, destul de târziu, după 1848. Este ocupată de Aron Pumnul.

Cunoscut prin Lepturariu românesc, în patru tomuri, tipărit la Viena între 1862 şi 1865, cea dintâi istorie a literaturii române în texte.

Frecventează cursurile la Ober Gymnasium şi fraţii săi, Şerban, Nicolae, Gheorghe şi Ilie. Termină clasa I cu rezultate bune la învăţătură. Nu are notă la română pe primul semestru şi este clasificat de Miron Călinescu, erudit în istoria bisericii ortodoxe române. Se înscrie în septembrie 1861 în clasa a II-a şi are ca profesor de română pe I.G. Sbiera, succesorul lui Aron Pumnul la catedră, culegător de creaţie populară şi autor de studii de Ţinută academică. Îl clasifică, în amândouă semestrele, cu note maxime la română. Obţine insuficient pe un semestru la Valentin Kermanner – latină, şi la Johann Haiduk, pe amândouă semestrele, la matematică. Mai târziu va mărturisi că îndepărtarea sa de matematică se datora metodei rele de predare. Se înscrie, în septembrie 1862, din nou în clasa a II-a, frecventează cursurile numai primul semestru şi se retrage, cum se arată în catalog, ca „privatist” (elev-particular).

Are note foarte bune la toate materiile. I.G. Sbiera îi dă la română „vorz glich” (eminent). Este remarcat de Ernst Rudolf Neubauer, profesorul de istorie, ca un elev cu însuşiri excepţionale. Poet, prozator şi ziarist, Ernst Rudolf Neubauer va fi primul director al liceului german din Rădăuţi înfiinţat în 1872.

Încetează din viaţă Ilie, în 28 decembrie, la „Spitalul oştirii” din Bucureşti. Face primele clase la Ober Gymnasium din Cernăuţi, clasa a IV-a la Liceul romano-catolic din Sibiu şi se înscrie în septembrie 1861 la Şcoala Naţională de Medicină şi Farmacie din Bucureşti; pierde prin moartea lui Ilie pe cel mai aproape dintre fraţii săi.

1864-1865

Demersuri la Ministerul Cultelor şi Instrucţiunii Publice să obţină o bursă pentru continuarea studiilor; nu sunt încununate de succes. Se angajează, în noiembrie 1864, la Consiliul Permanent Judeţean Botoşani, „scriitor al cancelariei sale”. Face corespondenţa şi întocmeşte actele oficiale. Îl are coleg pe George Manea Foxăneanu, care îl numeşte Mihael Eminescu, probabil pentru preocupările sale literare. Îşi dă demisia în 5 martie 1865 şi o motivează prin „dorinţa de a urma studiile colegiale din Gimnaziul Plenariu din Bucovina”. Destinul îl va conduce pe alte drumuri.

1866

Încetează din viaţă la Cernăuţi, în 12/24 ianuarie, Aron Pumnul, cărturar şi mare personalitate a luptei naţionale în Bucovina, sub stăpânirea austriacă. I.G. Sbiera, succesorul lui Aron Pumnul, întocmeşte împreună cu câţiva elevi o broşură omagială „Lăcrămioarele învăţăceilor gimnasişti din Cernăuţi la mormântul prea iubitului lor profesor Aron Pumnul repausat într-a 12/24 ianuarie 1866”; este difuzată în timpul ceremonialului funebru. Broşura cuprinde şapte poezii, toate fără titlu, cinci semnate: M. Eminoviciu (privatist), Şt. Ştefureac (cl. VI), I. Ieremievici (cl. V), iar E. Franzos şi Ehrlih publică în germană. Poeziile nesemnate aparţin, probabil, lui I.G. Sbiera. Aron Pumnul este în poezia de debut a lui Eminescu, „La mormântul lui Aron Pumnul”, cum o intitulează editorii, „geniul mare al deşteptării” Bucovinei. Cadenţa şi fluiditatea unor versuri ne dau dreptul să presupunem că nu era la întâia poezie. Tot acum trimite „Familiei” din Pesta poezia „De-aş avea”, care se publică în numărul din 25 februarie/19 martie 1866. Iosif Vulcan, redactorul revistei, o însoţeşte cu o notă redacţională: „Cu bucurie deschidem coloanele foaiei noastre acestui june de numai 16 ani, care cu primele încercări poetice ne-a surprins plăcut”. Poezia e semnată M. Eminescu, aşa cum va semna de acum înainte. O familie cu numele Eminescu se afla în comuna Lupu de lângă Blaj şi un elev cu acest nume frecventează cursurile la liceul din Blaj.

Întreprinde, în aprilie-octombrie, prima călătorie în Transilvania, pe urmele străbunilor săi. Îl însoţeşte pe Ioan Neamţu din Feldru, elev la Şcoala Reală Greco-Ortodoxă din Cernăuţi. Intră în Transilvania prin pasul Tihuţa, coboară pe Valea Someşului şi ajunge la Dej, de unde îi scrie lui Iosif Vulcan că se află în drum spre Blaj. La sfârşitul lui mai ajunge la Târgu-Mureş, îi cunoaşte pe Ioan Cotta şi Teodor Cojocaru, studenţi la teologie, şi călătoresc împreună până la Blaj. Biografii săi sunt de părere că dorea să-şi continue studiile în oraşul de pe Târnave. Avem în această privinţă numai mărturii orale, nu şi documente.

Bogată activitate literară. Publică în „Familia” – „O călărire în zori” (15/27 mai), „Din străinătate” (17/29 iulie), „La Bucovina” (16/26 august), „Speranţa” (11/23 septembrie), „Misterele nopţii” (16/28 octombrie), iar în „Umoristul”, (29 septembrie-11 octombrie), cealaltă revistă a lui Iosif Vulcan, „Asta vreau, dragul meu”, sub formă de cuplet. Începe publicarea „novelei svedice” a lui Onkel Adam (Karl Anton Wertterberg), „Lanţul de aur”, pe care o traduce din germană. Tot acum strânge material pentru romanul „Geniu pustiu”, pe care îl elaborează în perioada preuniversitară şi rămâne în manuscris. Călătoria lui Eminescu în Transilvania marchează, remarca G. Călinescu, intrarea în altă vârstă.

1867-1868

 Este în trupa lui Iorgu Caragiale din octombrie 1867 şi întocmeşte memorii către organele administrative pe care le semnează „Iorgu Caragiale şi asociaţii săi”. Din trupa lui Iorgu Caragiale trece în cea a lui Mihail Pascaly, care îl angajează ca „sufleor II şi copist”. În manuscrise se păstrează mai multe piese copiate de el, care se joacă pe scenă. I se încredințează şi interpretarea unor roluri mai mici.

Însoţeşte trupa lui Mihail Pascaly în turneul pe care îl întreprinde în Transilvania în mai-august 1868. Dă reprezentaţii la Braşov, Sibiu, Lugoj, Arad şi Oraviţa, şi i se face, pretutindeni, o primire triumfală. Publică în revista „Familia” poezia „Ce-Ţi doresc eu Ţie, dulce Românie” (2/14 aprilie 1867), una dintre cele mai cunoscute ode ale sale închinate patriei, „La Heliade” (18/30 iunie 1867), evocare a personalităţii „bătrânului bard”, care şi trimite la „Ieremiada” lui Schiller. Viaţa în mediul teatral stă la baza poeziilor publicate tot în „Familia”, „La o artistă” (18/30 august 1868) şi „Amorul unei marmure” (19 septembrie/1 octombrie) cu imagini din „Mira”, piesă de teatru care aparţine anilor 1868-1869. Traduce la iniţiativa lui Mihail Pascaly tratatul lui Heinrich Theodor Rötscher, „Die Kunst der drammatische Darstellung”; pregăteşte textul pentru tipar dar rămâne în manuscrise. Ca lucrare fundamentală, aceasta îl familiarizează cu estetica teatrală şi îl introduce în literatura universală.

1869

 Publică în „Familia” poeziile „Junii corupţi” (31 ianuarie/11 februarie), înrudită cu „Geniu pustiu”, prin evocarea atmosferei revoluţionare, şi „Amicului F.I.” (30 martie/11 aprilie), închinată lui Filimon Ilea, cu care se împrieteneşte la Blaj în 1866, mai târziu profesor de drept civil la Universitatea din Bucureşti. Se înfiinţează la Bucureşti, în 1 aprilie, Cercul Literar „Orientul”, cu Grigore Haralamb Grandea preşedinte, V. Gr. Pop şi I. Bădescu secretari; editează revista „Albina Pindului”, orientată spre creaţia populară şi literatura franceză şi germană. Face parte din colectivul însărcinat să culeagă folclor în Moldova. Nu se ştie să fi făcut cercetări pe teren; manuscrisele cuprind un mare număr de texte din creaţia populară. Publică, într-o foaie volantă îndoliată, în aprilie, oda funebră „La moartea principelui Stirbey”, încetat din viaţă la Nisa, în 1/13 aprilie 1869. Foaia volantă mai cuprinde o poezie de Vasile Demetrescu (V.D. Păun) şi una de Ion (Ioniţă) Bodescu, cu care se va întâlni şi mai târziu la Botoşani.

Barbu Dimitrie Stirbey se face cunoscut prin măsurile sale administrative. Eminescu se va referi la ele în articolele de la „Timpul”, un deceniu mai târziu.

Se înscrie, la 2 octombrie, la Facultatea de Filozofie a Universităţii din Viena, ca „ausserordentlich” (auditor extraordinar); nu avea bacalaureatul. Se înscrie în 20 octombrie, în Societatea Literară Socială „România”, înfiinţată în 1867; iar în 23 octombrie şi în Societatea Literară Ştiinţifică a românilor din Viena; iniţiază demersuri pentru unificarea lor. Îl cunoaşte pe Ioan Slavici (născut în 1848), student la drept, care efectua stagiul militar; participă la şedinţele celor două societăţi şi leagă o prietenie exemplară.

1870

 Frecventează în semestrul de iarnă 1869-1870 cursurile de la Facultatea de Filozofie a Universităţii din Viena. Asistă la prelegerile susţinute de Robert Zimmermann, istoria filozofiei, filozofia practică, conversaţii filozofice Karl Zigmund Barasch-Rappaport, principii filozofice, exerciţii filozofice şi lecturi din Descartes, Spinoza şi Leibniz, istorie şi critică a noţiunilor divine, Theodor Vogt, introducere în filozofie pe baza „Metafizicii” lui Aristotel. Are rezerve faţă de profesorii vienezi pentru atitudinea lor faţă de filozofia kantiană.

Publică în ziarul „Albina”, în două numere, din 7/19 şi 9/21, articolul „O scriere critică”. Ia apărarea lui Aron Pumnul împotriva atacurilor lui Dimitrie Petrino din broşura „Puţine cuvinte despre coruperea limbii române în Bucovina”, tipărită la Cernăuţi în 1869, arătând că meritul profesorului cernăuţean sta în faptul că da „consistenţă şi conştiinţă naţională maselor” şi face din ele „o naţiune”.

Publică în „Familia”, în 18/30 ianuarie, articolul „Repertoriul nostru teatral”, examinare critică a producţiei româneşti teatrale şi inaugurează cu aceste articole intrarea sa în publicistica culturală.

Publică în „Federaţiunea” din Pesta o suită de trei articole: „Să facem un congres” (5/17 aprilie), „În unire e tăria” (10/22 aprilie) şi „Echilibrul” (22 aprilie/4 mai, 29 aprilie/11 iunie), în care examinează criza dualismului austro-ungar; atacă bazele sale constituţionale şi îl califică „o ficţiune diplomatică”. Justiţia ungară îi intentează un proces de presă; nu cunoaştem mersul şi nici sfârşitul său. Inaugurează cu articolele din „Federaţiunea”, semnate Varro, intrarea în publicistica politică. O delegaţie de studenţi români din Viena, între care se afla şi Eminescu, face o vizită lui Al. I. Cuza la spitalul din Dobling. Îl cunoaşte la Viena pe Iacob Negruzzi, care evoca întâlnirea în amintirile sale. Îşi începe colaborarea la „Convorbiri literare” cu poezia „Venere şi Madonă” (15 aprilie), căreia îi urmează „Epigonii” (15 august) şi proza „Făt-Frumos din lacrimă” (1/15 noiembrie). O bogată corespondenţă cu Iacob Negruzzi, redactorul foii ieşene.

1871

 Aglaia, sora sa, se căsătoreşte la Ipoteşti, în 7 ianuarie, cu Ioan Drogli, profesor în Cernăuţi; au trei copii: Veturia, moartă de mică, Georg şi Ioan.

Publică în „Convorbiri literare” din 1 martie poezia „Mortua est”, a treia poezie după „Venere şi Madonă” şi „Epigonii”, şi îi reţine atenţia lui Maiorescu, care îi recunoaşte talentul. Are loc, la 8 aprilie, şedinţa de unificare a celor două societăţi studenţeşti din Viena, ocazie cu care ia naştere Societatea Academică Socială Literară „România jună” din Viena; sunt aleşi Ioan Slavici preşedinte şi Mihai Eminescu bibliotecar; societatea, cunoscută sub numele de „România jună”, se va impune ca una dintre cele mai importante societăţi studenţeşti. Se ţine serbarea de la Putna din 14-16 august, organizată de studenţii români de la Universitatea din Viena. Slavici este preşedinte al comitetului de organizare, iar Eminescu secretar. Programată pentru august 1870, se amână din cauza izbucnirii războiului franco-german. Poetul justifica această hotărâre într-un articol, „Notiţă asupra proiectatei întruniri la mormântul lui Ştefan cel Mare la Putna”, publicat în „Convorbiri literare”, în 15 septembrie 1870.

La serbarea care reuneşte studenţii din provinciile româneşti participă şi personalităţi ale vieţii culturale româneşti, expresie a solidarităţii naţionale. Congresul studențesc propus de Eminescu îşi ţine lucrările după festivitate, în 16/28 august; se adoptă ca program de acţiune a tinerei generaţii lupta pentru unitatea culturală, care să conducă şi la cea politică.

Se înscrie, în octombrie, la Facultatea de Drept a Universităţii din Viena; şi îşi întrerupe studiile în timpul pregătirii Serbării de la Putna şi a Congresului studenţesc.

Frecventează cursurile Facultăţii de Drept a Universităţii din Viena în semestrul de iarnă 1871-1872 şi semestrul de vară 1872. Audiază prelegerile profesorilor Robert Zimmermann, istoria filozofiei, Theodor Vogh, pedagogie şi logică, Rudolf Ihering, drept roman, Heinrich Siegel, dreptul german, Karl Ludwig Ritter von Arndts, drept roman. Alături de prelegerile acestor profesori frecventează şi cursurile lui Lorenz Jacob von Stein, filozofia dreptului şi economie politică, Franz Xavier von Neumann-Spallart, statistică, Ernst Brücke, fiziologie şi anatomie microscopică, Joseph Hyrtl, anatomie descriptivă şi topografică; asistă la consultaţii şi disecţii şi participă la experienţele de fizică ale lui Nicolae Teclu de la Academia Comercială din Viena. Manuscrisele cuprind un mare număr de texte din epoca studiilor vieneze.

Participă, în septembrie, pentru prima oară la şedinţele „Junimii” ieşene unde citeşte nuvela „Sărmanul Dionis” şi poeziile „Egipetul”, „Înger şi demon” şi „Floare albastră”. Publică în „Convorbiri literare” din 1 decembrie 1872 şi 1 ianuarie 1873 nuvela „Sărmanul Dionis”. Epocii studiilor vieneze îi aparţin însemnările filozofice şi de drept, precum şi marile poeme rămas în manuscris.

La îndemnul lui Maiorescu se înscrie la 18 decembrie cu o adeverinţă de absolvire a liceului din Botoşani la Facultatea de Filozofie a Universităţii Friedrich-Wilhelm din Berlin; primeşte peste câteva luni o bursă de la Titu Maiorescu, ministrul Cultelor şi Instrucţiunii Publice pentru trecerea doctoratului.

1873

 Audiază la Facultatea de Filozofie a Universităţii din Berlin în semestrul de iarnă 1872-1873, semestrul de vară 1873, semestrul de iarnă 1873-1874 şi semestrul de vară 1874 prelegerile lui Eugen Dühring – filozofie şi economie politică, Eduard Zeller – istoria filozofiei, Hermann Bonitz – istoria filozofiei greceşti, C. N. Althaus – filozofia hegeliană, Karl Richard Lepsius – istoria Egiptului, Karl Wilhelm Nitsch – istoria romană, Heinrich Dernburg – dreptul roman, Iohann-Christian Poggendorff – geografia fizică, Hermann-Ludwig-Ferdinand von Helmholtz – fizică, Emil Du Bois-Reymond – ştiinţe naturale. Din cele patru cursuri pe care le ţine Dühring, prezintă un interes aparte cele despre optimism şi pesimism şi economie naţională. Alături de cursurile obligatorii se preocupă de „psihologia popoarelor”, disciplină întemeiată de H. Steinthal şi M. Lazarus în 1860. Manuscrisele cuprind note de curs la Zeller, Droysen şi Lepsius, un studiu, „Economia naţională”, un mare număr de extrase privind „psihologia popoarelor”.

Gheorghe, fratele mai mare, locotenent în armata română, este pus în indisponibilitate din cauză de boală. Se sinucide la Ipoteşti, în 21 septembrie 1873.

1874

 Corespondează în limba germană cu Titu Maiorescu privind trecerea doctoratului spre a ocupa catedra de filozofie la Universitatea din Iaşi, pentru care nu se considera pregătit să ţină prelegeri universitare; putea face comentarii de texte din Schopenhauer şi Kant; începe traducerea tratatului lui Kant „Critica raţiunii pure” şi amână astfel susţinerea doctoratului la Berlin, optând pentru Jena, pretext faţă de Maiorescu pentru întreruperea studiilor universitare.

În august face o călătorie la Königsberg, oraşul lui Kant, la Cracovia şi la Lemberg. Face, de asemenea, investigaţii în arhive şi constată necesitatea unei pregătiri în slavistică. Traduce gramatica paleoslavă care rămâne în manuscris.

Consiliul de Miniştri îl numeşte, la propunerea lui Maiorescu, bibliotecar al Bibliotecii Centrale din Iaşi, cu începere din 10 septembrie, post în care va desfăşura o susţinută activitate pentru îmbogăţirea Bibliotecii Centrale cu publicaţii din vechiul scris românesc.

Este delegat în comisii formate din profesori universitari şi din învăţământul mediu să asiste la examene la instituţiile de învăţământ ieşene.

Îi răspunde Veronicăi Micle la invitaţia pe care i-o face pentru a participa la seratele ei literare.

Încetează din viaţă, la Berlin, în 29 noiembrie, fratele mai mare, Şerban, medic cu renume, care studiase medicina la Ereangen, München şi, probabil, şi la alte universităţi germane. Este al treilea fiu al căminarului, după Ilie şi Gheorghe, care sfârşeşte tragic în plină ascensiune intelectuală.

Colaborează la „Convorbiri literare” cu articole literare şi cu poezia „Împărat şi proletar”, prima versiune a poemului „Umbre pe pânza vremii”.

1875

 Susţine o corespondenţă cu F.A. Brockhaus, privind colaborarea sa la enciclopedia germană „Conversation Lexikon”, prilej cu care propune introducerea de noi articole, neacceptată de editor.

Este înlocuit la conducerea Bibliotecii Centrale din Iaşi la 1 iulie,  şi numit revizor şcolar pentru judeţele Iaşi şi Vaslui. Dimitrie Petrino, succesorul său la conducerea Bibliotecii Centrale, solicită trimiterea sa în judecată pentru nereguli în gestiunea bibliotecii, dar acuzaţiile se dovedesc neîntemeiate şi instanţa dispune încetarea urmăririi penale.

Activitate de un dinamism ieşit din comun – inspecţii la şcoli, asistenţă la examene, numirea şi revocarea personalului didactic, conferinţe cu învăţătorii, rapoarte către prefecturi şi Ministerul Cultelor şi Instrucţiunii Publice. În aceste împrejurări îl cunoaşte pe Ion Creangă (născut în 1839), învăţător la Şcoala nr. 2 din Păcurari şi începutul legendarei lor prietenii.

Trimite Ministerului Cultelor şi Instrucţiunii Publice, în 19 iulie, „Tabloul general de organizare a şcoalelor rurale din judeţul Iaşi”, un adevărat model de lucrare statistică prin concepţie şi sistematizarea datelor, iar în 5 septembrie, „Tabloul general de organizare a şcoalelor rurale din judeţul Vaslui”. Îl însoţeşte cu mai multe anexe, o mică monografie a situaţiei şcolilor rurale din judeţul Vaslui; cele două „Tablouri” sunt folosite de Ministerul Cultelor şi Instrucţiunii Publice ca instrumente de lucru. Duce la Cernăuţi broşura „Răpirea Bucovinei după documente autentice” întocmită de Ioan Slavici, cu o prefaţă de Mihail Kogălniceanu. Broşura cuprindea documente privind anexarea Ţării de Sus a Moldovei (numită mai târziu Bucovina) la Imperiul Habsburgic în 1775.

Ţine, în 1 martie, în cadrul „Prelecţiunilor populare” organizate de „Junimea” ieşeană, conferinţa „Influenţa austriacă asupra românilor din principate”, expunere teoretică în care sintetizează tezele concepţiei sale social-politice, pe care o reelaborează şi o publică sub formă de studiu în „Convorbiri literare” din 1 august.

Continuă activitatea ca revizor şcolar şi critică organele administrative pentru lipsa de interes faţă de şcolile din mediul rural. Trimite Ministerului Cultelor şi Instrucţiunii Publice, în 4 mai, o replică drastică privind modul în care nu-şi făcea datoria. Consiliul Permanent propune, în 18 mai, destituirea sa din postul de revizor şcolar.

Este redactor la „Curierul de Iaşi” cu începere de la 19 mai şi îşi schimbă statutul în ziarist profesionist; această ocupaţie convine personalităţii sale.

Foaie oficială, „Curierul de Iaşi” începe să apară din 31 martie 1868, cu o periodicitate neregulată. Părţii neoficiale i se acordă o singură pagină.

Publică informaţii din războiul din Balcani, cronici despre viaţa culturală ieşeană, prezentări de cărţi şi ziare; pagina neoficială ia aspect de publicaţie enciclopedică.

Se stinge din viaţă, la Ipoteşti, în 13 august, mama sa, Raluca, măcinată de cancer. Este înmormântată lângă biserica ctitorită de căminar şi de ea.

Publică, în foiletonul „Curierului de Iaşi” schiţa „La aniversara” (9 iulie) şi nuvela „Cezara” (6, 11, 13, 15, 18 august) şi în „Convorbiri literare” poeziile „Melancolie”, „Crăiasa din poveşti”, „Lacul” şi „Dorinţa” (1 septembrie), „Călin (file de poveste)” (1 noiembrie) şi „Strigoii” (1 decembrie).

1877

 Prezintă în 5 ianuarie „Colectorul literar pentru ambele sexe”, care apare la Piatra Neamţ, unde subliniază importanţa publicaţiilor provinciale în valorificarea creaţiei populare.

În 29 aprilie informează cititorii despre bombardarea Calafatului de artileria turcească, act pe care îl considera o agresiune şi îşi exprima convingerea că armata română va juca un rol important în războiul din Balcani.

În 11 şi 13 mai informează cititorii despre declararea independenţei de guvernul român.

Deschide cu articolul „O recenziune…” publicat în „Convorbiri literare” din 1 august polemica cu G. Zotu în apărarea „logicii lui Maiorescu”, acuzat de plagiat, pe care o continuă cu „Observații critice” în „Curierul de Iaşi” din 12 august şi reprodus în „Timpul” din 6, 7 şi 8 septembrie; polemica pregăteşte plecarea lui la Bucureşti.

Elogiază în două articole din 12 octombrie eroismul armatei române în luptele de la Griviţa şi Plevna, pe frontul din Balcani aflându-se şi Matei, fratele său, locotenent în armata română.

În 25-26 octombrie părăsește redacția „Curierului de Iaşi”; determină în configuraţia părţii neoficiale, în decurs de un an şi jumătate, o deschidere spre viaţa politică şi economică şi spre mişcarea culturală şi artistică.

Între 27 octombrie şi 4 noiembrie începe activitatea ca redactor la „Timpul”, cotidianul bucureştean întemeiat în 15 martie 1876, ca organ de presă al Partidului Conservator.

Publică în „Timpul” din 11, 13, 14, 18, 21 şi 23 decembrie „Icoane vechi şi icoane nouă”, studiu privind tezele sale social-politice ca model de tratare a problemelor politice prin discursul critic şi limbaj elevat, rar întâlnit în presa vremii.

1878

 Gheorghe Eminovici, tatăl său, înstrăinează partea sa din moşia răzăşească de la Ipoteşti ca să acopere obligaţiile dotale asumate la căsătoria Aglaei cu Ion Drogli în 1871.

Publică în „Timpul” din 3, 4, 7, 8, 10 şi 14 martie „Basarabia, studiu istoric” privind această provincie românească campania de presă contra politicii anexioniste a imperiului ţarist.

Încetează din viaţă D. Petrino, la 4 mai, nu înainte însă, de a-i recunoaşte talentul; victimă a „coteriei politice”.

Este scos din redacţia „Timpului” pentru orientarea politică ce o dă ziarului. Este trimis  la Floreşti, în Oltenia, la moşia lui N. Mandrea, unde rămâne din mai şi până în iulie; traduce primul volum al tratatului lui Eudoxiu Hurmuzachi, „Fragmente zur Geschichte der Rumänen”. Se tipăreşte cu titlul „Fragmente din istoria românilor” în 1879.

În 4 august încetează din viaţă Ştefan Micle, rector al Universităţii din Iaşi, iar Veronica Micle stăruie pe lângă Eminescu să intervină în reglementarea drepturilor ei la pensie după moartea soţului.

I.A. Cantacuzino, redactorul-şef al ziarului „Timpul”, îi cere lui Maiorescu într-o scrisoare din 19 octombrie să intervină pe lângă Eminescu, care transformă ziarul în tribună a propriilor opinii.

Participă la Iaşi la a XV-a aniversare a „Junimii” ieşene în 12 noiembrie; I.L. Caragiale citeşte „O noapte furtunoasă”, iar I. Slavici nuvela „Gura satului”; nu există informaţii că Eminescu ar fi citit din scrierile sale.

Publică în „Convorbiri literare” poeziile „Povestea teiului”, „Singurătate”, „Departe sunt de tine” (1 martie) şi evocarea „Pastele” (16 aprilie), cu referiri la Goethe, Mozart, Rafael, Newton.

1879

 La 18 aprilie deschide campania de presă în afacerea Warszawsky şi denunţă, într-o suită de articole, abuzurile în rechiziţiile făcute în timpul Războiului de Independenţă sub patronajul guvernului liberal şi ruinarea ţărănimii.

Publică studiul „Cestiunea evreiască” în 24 mai şi 12, 13 şi 21 iunie, o cercetare economică susţinută cu date statistice.

Titu Maiorescu adresează ziarului „Timpul” o scrisoare cu data de 14 iulie 1879, cerându-i să facă cunoscut că nu colaborează la acest cotidian şi că nu-şi asumă răspunderea pentru articolele publicate în coloanele sale.

Angajează „Timpul” în 25 octombrie, într-o dezbatere publică privind răscumpărarea căilor ferate şi demonstrează într-o suită de articole că se operează o afacere oneroasă pentru statul român.

Publică, în „Convorbiri literare”, poeziile „De câte ori iubito”, „Rugăciunea unui dac”, „Atât de fragedă” (1 septembrie), „Afară-i toamnă”, „Sunt ani la mijloc”, „Când însuşi glasul”, „Freamăt de codru”, „Revedere”, „Foaie veştedă”, „Despărţire” (1 octombrie). Vine la Bucureşti Veronica Micle şi este prezentată de Eminescu drept „logodnica sa”.

1880

 Şedinţă de constituire a Clubului politic, în data de 3 februarie, sub preşedinţia lui Emanoil (Costache) Epureanu şi Theodor Rosetti, unde întocmesc şi dau publicităţii Programul Partidului Conservator. Nu participă la constituire Titu Maiorescu, P.P. Carp şi G. Gr. Cantacuzino, pe motiv că programul cuprindea numai generalităţi la care puteau subscrie şi adversarii politici. Clubul politic preia şi ziarul „Timpul” şi îl numeşte pe Eminescu redactor-şef, iar Emanoil (Manolache) Costache Epureanu îi recunoaşte marea capacitate polemică în publicistica cotidiană.

Matei, fratele mai mic al lui Eminescu, se căsătoreşte în 5 februarie, cu Matilda Ilian, profesoară de istorie din Brăila. A doua oară se va căsători cu Ana Condeescu din Mizil, iar a treia oară, cu Silvia Maieru din Bistriţa. Căpitan în armata română şi veteran de război, Matei încetează din viaţă la Bistriţa, pe 12 decembrie 1929, în vârstă de 73 de ani. Este singurul dintre fiii căminarului care se bucură de longevitate.

Publică „Studii asupra situaţiei” în 17, 19, 22 şi 24 februarie, prin care îşi inaugurează activitatea la ziarul „Timpul” ca redactor-şef şi dezvoltă tezele din Programul Partidului Conservator în sensul concepţiei sale social-politice.

Deschide campania de presă în 5 august în chestiunea dunăreană, care va fi cea mai lungă campanie de presă din activitatea sa publicistică în apărarea suveranităţii naţionale.

Maiorescu publică, la sfârşitul lui decembrie, în revista „Deutsche Revue”, un nou program al Partidului Conservator, „Zur politichen Lage Rumäniens”, pe care Eminescu îl traduce şi îl publică şi în „Timpul” din 31 decembrie, cu titlul: „Despre situaţia politică a României”.

Este ocupat tot anul cu publicistica cotidiană şi publică o singură poezie, „O, mamă”, în „Convorbiri literare” din 1 aprilie.

1881

 Publică articolul „Patologia societăţii noastre” la 4 ianuarie, în care examinează, ca un clinician, starea societăţii româneşti.

Comentează, în două articole din 8 şi 12 februarie, proiectul lui Vasile Conta privind reforma învăţământului; respinge propunerea de scoatere a studiului limbilor clasice din programele şcolare.

Publică „Creditul mobiliar” în 16, 17, 18, 19 şi 23 iulie şi 3 şi 4 august, studiul fundamental, cu o excelentă documentare. Astfel, demonstrează că instituţia s-a înfiinţat pentru operaţii de speculă.

Conducerea Partidului Conservator discută, în 22 noiembrie, despre apropierea unor membrii marcanţi ai săi de Partidul Liberal, care primesc şi funcţii în guvernarea liberală. Intră în conflict direct cu conducerea Partidului Conservator şi îi numeşte pe cei care îşi abandonează principiile „saltimbanci politici!”.

Publică în „Convorbiri literare” poeziile „Scrisoarea I” (1 februarie), „Scrisoarea II” (1 aprilie), "„Scrisoarea III” (1 mai) şi „Scrisoarea IV” (1 septembrie). „Scrisoarea V” se va publica postum, în anul 1890. „Scrisoarea III” o va reproduce şi în „Timpul”, în 10 mai; contemporanii văd în ea un pamflet antiliberal.

Apare, la Leipzig, antologia întocmită de Mie Kremnitz, Rumänische Dichtungen, cu poezii traduse de Carmen Sylva. Sunt incluse şi 21 de poezii de Eminescu.

1882

 Este înlocuit la conducerea ziarului „Timpul” şi în locul său este numit Grigore C. Paucescu, cu începere de la 1 ianuarie. Eminescu rămâne redactor pentru partea politică, cu obligaţia să dea trei articole pe săptămână.

Se înscrie în „Societatea Carpaţii”, înfiinţată în 21 ianuarie, cu scopul de a sprijini lupta naţională a românilor de sub stăpâniri străine.

Publică în 28 martie darea de seamă asupra volumului lui Ioan Slavici, „Novele din popor”, care marchează un moment important din dezvoltarea prozei româneşti.

Participă, la 4 aprilie, la şedinţa „Junimii” bucureştene unde citeşte „Luceafărul”.

Evocă, într-un necrolog publicat în 25 aprilie, personalitatea lui Vasile Conta, intelectual de înaltă ţinută, prieten al lui Mihai Eminescu şi al lui Ion Creangă.

Studenţii din societatea „România jună” ţin, în 5 iunie, o şedinţă festivă în onoarea „Junimii” ieşene şi a „Convorbirilor literare”; elogierea operei lui Eminescu are ecou şi în presa transilvăneană.

Din Constanţa îi trimite o scrisoare Veronicăi Micle (16 iunie); atunci vede pentru prima oară marea, „nemărginire pururi mişcată”.

Şedinţă a „Junimii” bucureştene, ţinută în 28 octombrie; lecturi din lucrările pregătite pentru „Almanahul României June” din Viena şi se citeşte şi „Luceafărul”; Maiorescu îl citeşte şi la Buftea, în familia Stirbey, la 31 octombrie.

Părăseşte şedinţa „Junimii” bucureştene în semn de protest pentru prezenţa lui Al. Candiano-Popescu, participant la detronarea lui Al. I. Cuza; asupra acestei chestiuni insistă în repetate rânduri în publicistica sa.

1883

 Constituirea Societăţii Presei Române în 13 februarie, cu Bogdan Petriceicu Haşdeu – preşedinte, D. A. Laurian şi G. Steriade – vicepreşedinţi, M. Minovici – casier, M. Eminescu, I.G. Bibicescu şi G. Missail – membri. Aici se opune alegerii lui C.A. Rosetti ca preşedinte.

Şedinţă a „Junimii” bucureştene, ţinută în 30 martie, la care asistă şi Iosif Vulcan, căruia îi înmânează poeziile: „S-a dus amorul”, „Când amintirile”, „De acum”, „Ce e amorul?”, „Pe lângă plopii fără soţ”, „Şi dacă…”, „Din noaptea”, poezii care se publică succesiv, în „Familia”, ultima în 1884. De acum se tipăreşte un volum cu titlul „Adio”.

Apare la Viena, în aprilie, „Almanahul Societăţii Academice Social-Literare «România jună»”, în care se publică „Luceafărul”, elaborat pe întinderea a mai bine de un deceniu; este reprodus în „Convorbiri literare”, în august.

Pleacă la Iaşi, ca delegat al ziarului „Timpul”, în 3 iunie, ca să asiste la festivitatea statuii lui Ştefan cel Mare; duce poezia „Doină”, însă nu o citeşte în faţa publicului.

Publică, în 15 iunie, articolul „Mai lesne se torc”; critică politica guvernelor ungare de maghiarizare a toponomiei şi onomasticii româneşti.

În 28 iunie este declarat alienat mintal şi internat la Institutul „Caritatea” al doctorului Alexandru Şuţu pentru „îngrijiri speciale”.

Apare în „Convorbiri literare”, în 1 iulie, poezia „Doină”, evocare a lui Ştefan cel Mare, geniul tutelar al poporului român.

Conducerea „Timpul” o preia Mihail Paleologu, care publică, în 3 iulie, o notiţă la cronică, prin care informează cititorii că fostul redactor fusese atins subit de-o „boală gravă”. Cu plecarea lui Eminescu din redacţie încetează şi epoca de glorie a cotidianului bucureştean.

Pleacă la Viena la sfârşitul lui octombrie, însoţit de Alexandru Chibici Reuneanu, un vechi prieten al său; este internat la Institutul de la Ober Döbling, azi cartier al Vienei; cheltuielile sunt acoperite prin contribuţiile membrilor „Junimii” bucureştene.

Editura „Socec” tipăreşte la sfârşitul lui decembrie volumul „Mihai Eminescu – Poezii”, cu un portret al poetului, o prefaţă de Titu Maiorescu şi într-o frumoasă ţinută grafică. Aici sunt reunite poeziile publicate între 1870 şi 1883. Volumul marchează consacrarea sa definitivă ca mare poet şi va cunoaşte multe reeditări, stând şi la baza traducerilor în limbi străine.

1884

 Maiorescu îl vizitează la Ober Döbling în 1 ianuarie, însoţit de Constantin Popasu, vărul său; acesta îi poartă de grijă poetului în timpul internării sale în spital.

În 9 februarie, încetează din viaţă Gheorghe Eminovici, tatăl poetului, care este înmormântat la Ipoteşti, alături de soţia sa şi de Gheorghe, fiul său.

Scrisoare către Alexandru Chibici Reuneanu din 22/24 ianuarie, care este un document biografic fundamental privind stăpânirea deplină a facultăţilor intelectuale.

Apare, în „Convorbiri literare”, la 1 februarie, poezia „Diana”, elaborată între 1874 şi 1882.

Părăseşte Institutul de la Ober Döbling în 14/26 februarie şi întreprinde o călătorie în Italia însoţit de Alexandru Chibici Reuneanu.

Se sinucide la Ipoteşti, în 7 martie, Nicolae; după Ilie, Gheorghe şi Şerban, este al patrulea fiu al căminarului care îşi sfârşeşte viaţa tragic; este înmormântat la Ipoteşti, alături de părinţii săi şi de Gheorghe, fratele său; numai ei mai amintesc de prezenţa familiei, peste veacuri, la Ipoteşti.

Este numit, prin decret, la 24 septembrie, sub bibliotecar la Biblioteca Centrală din Iaşi.

Predă, în octombrie, lecţii de geografie şi statistică la Şcoala Comercială din Iaşi.

Întocmeşte lunar, în februarie-iulie, statele de plată pentru personalul bibliotecii şi rapoarte către Ministerul Cultelor şi Instrucţiunii Publice; trimite adrese pentru restituirea cărţilor împrumutate şi face propuneri pentru achiziţionarea de noi publicaţii.

Apare, în „Convorbiri literare” din 1 iulie, „Sara pe deal”, poezie elaborată între anii 1871-1872.

În august-septembrie se află la băi, la Odessa. Poartă corespondenţă cu Vasile Burla şi P. Novleanu cu informaţii bogate privind timpul petrecut aici.

1886

 Apare în „Albumul literar” din 15 martie, scos de Societatea Studenţilor Universitari „Unirea” din Iaşi, poezia „Nu mă înţelegi”, elaborată în 1876-1880.

Întocmeşte, în octombrie, ultimul stat de plată pentru personalul bibliotecii; traduce, ca bibliotecar, tratatul lui Franz Bopp, „Kritische Grammatik der Sanskritic Sprache”, demonstraţie de amploare a capacităţii sale intelectuale; manuscrisul, în trei caiete, se păstrează la Biblioteca Centrală Universitară „Mihai Eminescu” din Iaşi.

Este internat, la 9 noiembrie, la ospiciul de la Mănăstirea Neamţ.

Apare, în „Convorbiri literare”, în decembrie, poezia „La steaua”, elaborată în perioada 1878-1883.

1887

 Trimite, de la Mănăstirea Neamţ, în ianuarie, poezia „De ce nu-mi vii?”, scrisă înaintea şederii de aici, şi care se publică în „Convorbiri literare” din 1 februarie.

Protestează, în 26 ianuarie, împotriva iniţiativei lui Al. Vlahuţă privind lansarea de subscripţii în folosul său.

Părăseşte ospiciul de la Mănăstirea Neamţ în 8 aprilie şi se stabileşte la Botoşani; este îngrijit de Henrieta, sora sa, cu un rar devotament, şi de doctorul Francisc Iszok. Aici îl reîntâlneşte pe Ioan (Ioniţă) Scipione Bădescu, stabilit la Botoşani, unde redacta „Curierul român”.

În iulie-august se află la băile de la Hall, din Austria, cu evidente ameliorări ale sănătăţii.

Încetează din viaţă la Cernăuţi, în 10/22 noiembrie, Ivan Drogli, soţul Aglaiei, cu două decenii mai în vârstă decât ea. Căsnicia nu a fost dintre cele mai fericite.

Rămâne să se îngrijească de educaţia şi pregătirea şcolară a lui Georg şi Ioan, cei doi copii ai lor.

Veronica Micle îi dăruieşte volumul ei de poezii, cu dedicaţia „Scumpului meu Mihai Eminescu, ca o mărturie de neştearsă dragoste”.

1888

 Corespondenţa lui şi a Henrietei cu Cornelia Emilian, începută mai înainte, protectoarea lor în lunile de suferinţă, la Botoşani. Apare ideea cumpărării unei case să trăiască până la sfârşitul vieţii. Proiecte iluzorii.

Consiliu de familie la Ipoteşti, în 22 martie, pentru aducerea Aglaiei de la Cernăuţi, pentru a trăi împreună. Nici acest proiect nu se împlineşte. Aglaia se recăsătorește la Cernăuţi, în 18 februarie 1890, cu Heinrich Gareiss Edle von Gareiss, ofiţer în armata austriacă. Îmbrăţişează cariera armelor şi fiii ei, Georg şi Ioan, şi ajung ofiţeri în armata austriacă.

Aglaia se stinge din viaţă la Cernăuţi, la 30 iulie 1900, iar Georg şi Ioan mor în primul război mondial. Se stinge, odată cu ei, în linie directă, familia căminarului din Bucovina.

Iacob Negruzzi propune în Adunarea Deputaţilor să i se acorde lui Eminescu o pensie viageră pentru merite deosebite în literatura română.

Pleacă la Bucureşti în 12 aprilie, însoţit de Veronica Micle, spre marea supărare a Henrietei, uitată la Botoşani, care îşi va sfârşi viaţa în sărăcie, la 14 octombrie 1889.

Traduce, în august-septembrie, piesa lui Emilie Augier, „Le jouer de fuîte", pe care contemporanii o credeau scriere originală.

Îşi reia activitatea publicistică în 13 noiembrie, cu articolul „Iconarii domnului Beldiman”, publicat în „România liberă”, organul de presă al grupării junimiste din Partidul Conservator. Publică un nou articol, „Iar iconarii”, în 20 noiembrie. Se ocupă, tot de propagandă religioasă, prin icoane.

Fondatorii ziarului „Fântâna Blanduziei” îl cheamă, la 4 decembrie, să deschidă publicaţia lor şi publică articolul „Fântâna Blanduziei”, ca editorial programatic, cu aprecieri asupra filozofiei germane şi a vieţii politice europene.

În 11 decembrie apare editorialul „Fond şi formă”, pledoarie pentru reforme cuprinzătoare în sprijinul populaţiei productive, scris sub impresia Răscoalei Ţărăneşti din martie-iunie 1888, iar în 25 decembrie 1888, articolul „Privire retrospectivă asupra vieţii politice din Europa”.

1889

 Publică, în „Fântâna Blanduziei” din 1 ianuarie, articolul „Ziua de mâine, profesiune de credinţă în menţinerea păcii în Europa”. Se încheie, cu acest articol, activitatea sa ziaristică, începută în 1870.

Este internat, în 2 februarie, la spitalul „Mărcuţa”, de unde este transferat la Institutul „Caritatea”.

Încep, în 8 aprilie, formalităţile pentru acordarea pensiei viagere. Este însă prea târziu.

Încetează din viaţă la Institutul „Caritatea”, în 15 iunie. Este înmormântat la Cimitirul Bellu. Încetează din viaţă şi Veronica Micle (3 august 1889) şi Ion Creangă (31 decembrie 1889).

„Ape vor seca în albie”, scrie G. Călinescu în biografia lui Eminescu, „şi peste locul îngropării sale va răsări pădure sau cetate, şi câte-o stea va veşteji pe cer în depărtări, până ce acest pământ să-şi strângă toate sevele şi să le ridice în ţeava subţire a altui crin, de tăria parfumurilor sale”.

Dimitrie Vatamaniuc, cercetător ştiinţific