Eminescu, Mihai (15 ianuarie 1850 – 15 iunie 1889) I

Mihai Eminescu (născut Mihail Eminovici) (născut la 15 ianuarie 1850, Botoșani – decedat la 15 iunie 1889, la București) a fost un poet, prozator și jurnalist român, socotit de cititorii români și de critica literară postumă drept cea mai importantă voce poetică din literatura română. Receptiv la romantismele europene de secol XVIII și XIX, și-a asimilat viziunile poetice occidentale, creația sa aparținând unui romantism literar relativ întârziat. În momentul în care Mihai Eminescu a recuperat temele tradiționale ale Romantismului european, gustul pentru trecut și pasiunea pentru istoria națională, căreia a dorit chiar să-i construiască un Pantheon de voievozi, nostalgia regresivă pentru copilărie, melancolia și cultivarea stărilor depresive, întoarcerea în natură etc., poezia europeană descoperea paradigma modernismului, prin Charles Baudelaire sau Stephane Mallarme, bunăoară. Poetul avea o bună educație filosofică, opera sa poetică fiind influențată de marile sisteme filosofice ale epocii sale, de filosofia antică, de la Heraclit la Platon, de marile sisteme de gândire ale romantismului, de teoriile lui Arthur Schopenhauer, Immanuel Kant (de altfel Eminescu a lucrat o vreme la traducerea tratatului acestuia Critica rațiunii pure, la îndemnul lui Titu Maiorescu, cel care îi ceruse să-și ia doctoratul în filosofia lui Kant la Universitatea din Berlin, plan nefinalizat până la urmă) și de teoriile lui Hegel.

Rădăcina ideologică principală a gândirii sale economice sau politice era conservatoare; de altfel poetul a fost o figură marcantă a acestui partid politic, iar prin articolele sale publicate mai ales în perioada în care a lucrat la Timpul a reușit să-i deranjeze pe câțiva lideri importanți din acest mare partid care au lansat sloganul, celebru în epocă, „Ia mai opriți-l pe Eminescu ăsta!”. Publicistica eminesciană oferă
cititorilor o radiografie a vieții politice, parlamentare sau guvernamentale din acea epocă; în plus ziaristul era la nevoie și cronicar literar sau teatral, scria despre viața mondenă sau despre evenimente de mai mică importanță, fiind un veritabil cronicar al momentului.

Eminescu a fost activ în societatea politico-literară Junimea, și a lucrat ca redactor la Timpul, ziarul oficial al Partidului Conservator. A publicat primul său poem la vârsta de 16 ani, iar la 19 ani a plecat să studieze la Viena. Manuscrisele poetului Mihai Eminescu, 46 de volume, aproximativ 14.000 de file, au fost dăruite Academiei Române de Titu Maiorescu, în ședința din 25 ianuarie 1902. Eminescu a fost internat în 3 februarie 1889 la spitalul Mărcuța din București și apoi a fost transportat la sanatoriul Caritas. În data de 15 iunie 1889, în jurul orei 4 dimineața, poetul a murit în sanatoriul doctorului Șuțu. În 17 iunie Eminescu a fost înmormântat la umbra unui tei din cimitirul Bellu din București. A fost ales post-mortem (28 octombrie 1948) membru al Academiei Române.

Data și locul nașterii

Într-un registru al membrilor Junimii Eminescu însuși și-a trecut data nașterii ca fiind 20 decembrie 1849, iar în documentele gimnaziului din Cernăuți unde a studiat Eminescu este trecută data de 14 decembrie 1849. Totuși, Titu Maiorescu, în lucrarea Eminescu și poeziile lui (1889) citează cercetările în acest sens ale lui N. D. Giurescu și preia concluzia acestuia privind data și locul nașterii lui Mihai Eminescu la 15 ianuarie 1850, în Botoșani. Această dată rezultă din mai multe surse, printre care un dosar cu note despre botezuri din arhiva bisericii Uspenia (Domnească) din Botoșani; în acest dosar data nașterii este trecută ca „15 ghenarie 1850”, iar a botezului la data de 21 în aceeași lună. Data nașterii este confirmată de sora mai mare a poetului, Aglae Drogli, care însă susține că locul nașterii trebuie considerat satul Ipotești.

Familia Eminescu

Mihai Eminescu este al șaptelea dintre cei unsprezece copii ai căminarului Gheorghe Eminovici, provenit dintr-o familie de țărani români din nordul Moldovei, și al Ralucăi Eminovici, născută Jurașcu, fiică de stolnic din Joldești. Familia cobora pe linie paternă din Transilvania de unde emigrează în Bucovina din cauza exploatării iobăgești, obligațiilor militare și a persecuțiilor religioase. Unii autori au găsit rădăcini ale familiei Eminovici în satul Vad, din Țara Făgărașului, unde mai există și astăzi două familii Iminovici. Bunicii săi, Vasile și Ioana, trăiesc în Călineștii lui Cuparencu, nu departe de Suceava, comuna întemeiată de emigranții transilvăneni. Bunicii paterni mor din cauza epidemiei de holeră din 1844, și poetul, născut mult mai târziu, nu-i cunoaște și nu-i evocă în scrierile sale. Gheorghe, primul băiat al lui Vasile, tatăl poetului, trece din Bucovina în Moldova și îndeplinește funcția de administrator de moșie. Este ridicat la rangul de căminar și își întemeiază gospodăria sa la Ipotești, în Ținutul Botoșanilor.

Primul născut dintre băieți, Șerban (n.1841), studiază medicina la Viena, se îmbolnăvește de tuberculoză și moare alienat în 1874. Niculae, născut în 1843, se va sinucide în Ipotești, în 1884. Iorgu, (n. 1844) studiază la Academia Militară din Berlin. Are o carieră de succes, dar moare în 1873 din cauza unei răceli contractate în timpul unei misiuni. Ruxandra se naște în 1845, dar moare în copilărie. Ilie, n. 1846 a fost tovarășul de joacă al lui Mihai, descris în mai multe poeme. Moare în 1863 în urma unei epidemii de tifos. Maria, n. 1848 sau 1849 trăiește doar șapte ani și jumătate. Mihai a fost cel de-al șaptelea copil. Aglae (n. 1852, d. 1906), a fost căsătorită de două ori și are doi băieți, pe Ioan și pe George. A suferit de boala Basedow-Graves. După el s-a născut în jur de 1854 Harieta, sora mai mică a poetului, cea care l-a îngrijit după instaurarea bolii. Matei, n. 1856, este singurul care a lăsat urmași direcți cu numele Eminescu. A studiat Politehnica la Praga și a devenit căpitan în armata română. S-a luptat cu Titu Maiorescu, încercând să împiedice publicarea operei postume. Ultimul copil, Vasile, a murit la un an și jumătate, data nașterii sau a morții nefiind cunoscute.

O posibilă explicație este că în secolul al XIX-lea speranța de viață nu depășea 40 de ani, epidemiile de tifos, tuberculoză, hepatită erau frecvente, iar pentru sifilis nu exista vreun tratament, boala fiind incurabilă până la inventarea penicilinei.

Copilăria

Copilăria a petrecut-o la Botoșani și Ipotești, în casa părintească și prin împrejurimi, într-o totală libertate de mișcare și de contact cu oamenii și cu natura, stare evocată cu adâncă nostalgie în poezia de mai târziu (Fiind băiet… sau O, rămâi).

Între 1858 și 1866, a urmat cu intermitențe școala primară National Hauptschule (Școala primară ortodoxă orientală) la Cernăuți. Frecventează aici și clasa a IV-a în anul școlar 1859/1860. Nu cunoaștem unde face primele două clase primare, probabil într-un pension particular. Are ca învățători pe Ioan Litviniuc și Ioan Zibacinschi, iar director pe Vasile Ilasievici. Cadre didactice cu experiență, învățătorii săi participă la viața culturală și întocmesc manuale școlare. Termină școala primară cu rezultate bune la învățătură. Nu s-a simțit legat, afectiv, de învățătorii săi și nu-i evocă în scrierile sale. A urmat clasa a III-a la „Naționale Hauptschule“ din Cernăuți, fiind clasificat al 15-lea între 72 de elevi. A terminat clasa a IV-a clasificat al 5-lea din 82 de elevi, după care a făcut două clase de gimnaziu.

Între 1860 și 1861 a fost înscris la Ober-Gymnasium, liceu german din Cernăuți înființat în 1808, singura instituție de învățământ liceal la acea dată în Bucovina anexată de Imperiul habsburgic în 1775. Se impune în cursul anilor prin buna organizare administrativă și marea severitate în procesul de învățământ. Profesorii se recrutau, cu precădere, din Austria, întocmesc studii și colaborează la publicațiile vremii. Se înființează și o catedră de română, destul de târziu, după 1848. Este ocupată de Aron Pumnul. Cunoscut prin Lepturariu românesc, în patru tomuri, tipărit la Viena între 1862 și 1865, cea dintâi istorie a literaturii române în texte. Frecventează cursurile la Ober Gymnasium și frații săi, Șerban, Nicolae, Gheorghe și Ilie. Termină clasa I cu rezultate bune la învățătură. Nu are notă la română pe primul semestru și este clasificat de Miron Călinescu, erudit în istoria bisericii ortodoxe române. Elevul Eminovici Mihai a promovat clasa I, fiind clasificat al 11-lea în primul semestru și al 23-lea în cel de-al doilea semestru. În clasa a II-a, pe care a repetat-o, l-a avut ca profesor pe Ion G. Sbiera, succesorul lui Aron Pumnul la catedră, culegător din creație populară și autor de studii de ținută academică. Aron Pumnul l-a calificat, în ambele semestre, cu note maxime la română. A obținut insuficient pe un semestru la Valentin Kermanner (la limba latină) și la Johann Haiduk, pe ambele semestre (la matematică). Mai târziu a mărturisit că îndepărtarea sa de matematică se datora metodei rele de predare.

În 16 aprilie 1863 a părăsit definitiv cursurile, deși avea o situație bună la învățătură. Avea note foarte bune la toate materiile. Ion G. Sbiera i-a dat la română calificativul vorzüglich (eminent). Plecând de vacanța Paștelui la Ipotești, nu s-a mai întors la școală.

În 1864 elevul Eminovici Mihai a solicitat Ministerul Învățământului din București o subvenție pentru continuarea studiilor sau un loc de bursier. A fost refuzat, „nefiind nici un loc vacant de bursier“. În 21 martie 1864, prin adresa nr. 9816 către gimnaziul din Botoșani, i s-a promis că va fi primit „negreșit la ocaziune de vacanță, după ce, însă, va îndeplini condițiunile concursului“. Elevul Eminovici a plecat la Cernăuți unde trupa de teatru Fanny Tardini-Vlădicescu dădea reprezentații. La 5 octombrie 1864, Eminovici a intrat ca practicant la Tribunalul din Botoșani, apoi, peste puțin timp, a fost copist la comitetul permanent județean.

La 5 martie 1865, Eminovici a demisionat, cu rugămintea ca salariul cuvenit pe luna februarie să fie înmânat fratelui său Șerban. În 11 martie tânărul M. Eminovici a solicitat pașaport pentru trecere în Bucovina. În toamnă s-a aflat în gazdă la profesorul său, Aron Pumnul, ca îngrijitor al bibliotecii acestuia. Situația lui școlară era de „privatist“. Cunoștea însă biblioteca lui Pumnul până la ultimul tom.

Debutul în literatură

1866 este anul primelor manifestări literare ale lui Eminescu. În 12/24 ianuarie moare profesorul de limba română Aron Pumnul. Elevii scot o broșură, Lăcrămioarele învățăceilor gimnaziști (Lăcrimioare... la mormântul prea-iubitului lor profesoriu), în care apare și poezia La mormântul lui Aron Pumnul semnată M. Eminoviciu, privatist. La 25 februarie/9 martie (stil nou) debutează în revista Familia, din Pesta, a lui Iosif Vulcan, cu poezia De-aș avea. Iosif Vulcan îl convinge să-și schimbe numele în Eminescu și mai târziu adoptat și de alți membri ai familiei sale. În același an îi mai apar în „Familia” alte cinci poezii.

Sufleor și copist

Din 1866 până în 1869, a pribegit pe traseul Cernăuți – Blaj – Sibiu – Giurgiu – București. De fapt, sunt ani de cunoaștere prin contact direct a poporului, a limbii, a obiceiurilor și a realităților românești, un pelerinaj transilvănean al cărui autor moral a fost Aron Pumnul. „Cât de clar este, respectând documentele epocii cernăuțene, respectând adevărul istoric atât cât există în ele, cât de cert este că drumul lui Eminescu în Transilvania, departe de a fi o «împrejurare boemă», «un imbold romantic al adolescenței», a fost - în fond - încheierea sublimă a unei lecții pentru toată viața: ideea unității naționale și a culturii române aplicată programatic și sistematic, cu strategie și tactică, după toate normele și canoanele unei campanii ideologice.” (Sânziana Pop în „Formula AS”, nr. 367).

A intenționat să-și continue studiile, dar nu și-a realizat proiectul. În iunie 1866 a părăsit Bucovina și s-a stabilit la Blaj cu intenția mărturisită de a-și reîncepe studiile. În perioada 27 - 28 august 1866, a participat la adunarea anuală a ASTREI, la Alba Iulia. În toamnă, a părăsit Blajul și a mers la Sibiu, unde a fost prezentat lui N. Densușianu. De aici a trecut munții și a ajuns la București.

În 1867 a intrat ca sufleor și copist de roluri în trupa lui Iorgu Caragiale, apoi secretar în formația lui Mihail Pascaly și, la recomandarea acestuia, sufleor și copist la Teatrul Național, unde îl cunoaște pe I. L. Caragiale. Cu această trupă face turnee la Brăila, Galați, Giurgiu, Ploiești. A continuat să publice în Familia; a scris poezii, drame (Mira, dramă), fragmente de roman (Geniu pustiu), rămase în manuscris; a făcut traduceri din germană (Arta reprezentării dramatice, de H. Th. Rötscher).

Este angajat în 1868 ca sufleor în trupa lui Mihail Pascaly, care concentrase mai multe forțe teatrale: Matei Millo, Fanny Tardini-Vlădicescu și actori din trupa lui Iorgu Caragiale. În timpul verii, aceasta trupă a jucat la Brașov, Sibiu, Lugoj, Timișoara, Arad și alte orașe bănățene. Iosif Vulcan l-a întâlnit cu ocazia acestui turneu și a obținut de la Eminescu poeziile La o artistă și Amorul unei marmure, publicate apoi în „Familia” din 18/30 august și 19 septembrie/1 octombrie. Văzând aceste poezii în Familia, căminarul Gheorghe Eminovici află de soarta fiului său, rătăcitor în lume. Stabilit în București, Eminescu a făcut cunoștință cu I. L. Caragiale. Pascaly, fiind mulțumit de Eminescu, l-a angajat ca sufleor a doua oară și copist al Teatrului Național. În 29 septembrie, Eminescu semnează contractul legal în această calitate. Obține de la Pascaly o cameră de locuit, în schimb, însă, se obligă să traducă pentru marele actor Arta reprezentării dramatice - Dezvoltată științific și în legătura ei organică de profesorul dr. Heinrich Theodor Rötscher (după ediția a II-a). Traducerea, neterminată, scrisă pe mai multe sute de pagini, se află printre manuscrisele rămase. Acum începe și proiectul său de roman Geniu pustiu.

Student la Viena și Berlin

Între 1869 și 1872 este student la Viena. Urmează ca „auditor extraordinar” Facultatea de Filozofie și Drept (dar audiază și cursuri de la alte facultăți). Activează în rândul societății studențești (printre altele, participă la pregătirea unei serbări și a unui Congres studențesc la Putna, cu ocazia împlinirii a 400 de ani de la zidirea mănăstirii de către Ștefan cel Mare), se împrietenește cu Ioan Slavici; o cunoaște, la Viena, pe Veronica Micle; începe colaborarea la Convorbiri literare; debutează ca publicist în ziarul Albina, din Pesta. Apar primele semne ale „bolii".

Între 1872 și 1874 a fost student „extraordinar” la Berlin. Junimea i-a acordat o bursă cu condiția să-și ia doctoratul în filozofie. A urmat cu regularitate două semestre, dar nu s-a prezentat la examene.

La 1 aprilie 1869, a înființat împreună cu alți tineri, cercul literar Orientul, care avea ca scop, între altele, strângerea basmelor, poeziilor populare și a documentelor privitoare la istoria și literatura patriei. În data de 29 iunie, se fixează comisiile de membri ale Orientului, care urmau să viziteze diferitele provincii. Eminescu era repartizat pentru Moldova. În vară se întâlnește întâmplător în Cișmigiu cu fratele său Iorgu, ofițer, care l-a sfătuit să reia legăturile cu familia. Poetul a refuzat hotărât. În vară, a plecat cu trupa Pascaly în turneu la Iași și Cernăuți. Cu ocazia ultimului turneu, Eminescu se împacă cu familia, iar tatăl său i-a promis o subvenție regulată pentru a urma cursuri universitare la Viena, unde se aflau mai toți colegii lui de la Cernăuți. În 2 octombrie, Eminescu s-a înscris la Facultatea de Filosofie ca student extraordinar, ca simplu auditor deci, deoarece i-a lipsit bacalaureatul. Aici a făcut cunoștință cu Ioan Slavici și cu alți studenți români din Transilvania și din Bucovina. A reluat legăturile cu vechii colegi de la Cernăuți și de la Blaj. S-a înscris în cele două societăți studențești existente, care apoi s-au contopit într-una singură - România jună. A început să crească numărul scrisorilor și telegramelor către părinți pentru trimiterea banilor de întreținere.

Împreună cu o delegație de studenți, Eminescu îl vizitează de Anul Nou, 1870, pe fostul domnitor Alexandru Ioan Cuza, la Döbling. În semestrul de iarnă 1869-1870 Eminescu a urmat cu oarecare regularitate cursurile. După aceasta, Eminescu nu s-a mai înscris până în iarna lui 1871-1872, când a urmat două semestre consecutive. În schimb, setea lui de lectură era nepotolită. Frecventa, cu mult interes, biblioteca Universității. Îl preocupau și unele probleme cu care avea să iasă în publicistică.

Sosit incognito la Viena, Iacob Negruzzi îi comunică lui Eminescu impresia puternică provocată de poet în sânul societății „Junimea” din Iași, prin poeziile publicate de acesta în „Convorbiri literare”. Îi propune ca după terminarea studiilor să se stabilească la Iași.

La 6 august 1871, i se adresează din Ipotești lui Titu Maiorescu, dându-i oarecare relații privitoare la organizarea serbării. Printre tinerii de talent, participanți activi la serbare, s-au remarcat pictorul Epaminonda Bucevski și compozitorul Ciprian Porumbescu.

În toamna anului 1871, din cauza unor curente contradictorii în sânul societății România jună, Eminescu demisionează împreună cu Slavici din comitetul de conducere. Amândoi sunt acuzați că sunt atașați ideilor Junimii din Iași. În studiul său despre Direcția nouă, Titu Maiorescu evidențiază meritele de poet, „poet în toată puterea cuvântului“, ale lui Eminescu, citându-l imediat după Alecsandri. Studiul se tipărește cu începere din acest an în Convorbiri literare. La 16 decembrie 1871, într-o scrisoare către Șerban, care se afla în țară, i-a scris necăjit că duce o mare lipsă de bani, având datorii pentru chirie, apoi „la birt, la cafenea, în fine, pretutindenea“. Din această cauză, intenționează să se mute la o altă universitate, în provincie.

1872 este anul probabil al întâlnirii cu Veronica Micle, la Viena. În data de 10 februarie a aceluiași an, într-o scrisoare către părinți, se plânge că a fost bolnav, din care cauză se află într-o stare sufletească foarte rea, agravată și de știrile triste primite de acasă. În 18 martie, a ajuns să constate că „anul acesta e într-adevăr un an nefast“ din cauza bolii și a lipsurilor de tot felul, iar în 8 aprilie a cerut bani pentru a se înscrie în semestrul al II-lea. Se plânge și de lipsa unui pardesiu.

În aceste împrejurări a părăsit Viena și s-a întors în țară. În 18 decembrie s-a înscris la Universitatea din Berlin, ajuns aici cu ajutorul unei subvenții lunare de 10 galbeni, din partea „Junimii”. De data aceasta Eminescu era înmatriculat ca student, pe baza unui certificat de absolvire de la liceul din Botoșani. Cursurile la care se înscrisese, sau pe care și le notase să le urmeze, erau foarte variate: din domeniul filozofiei, istoriei, economiei și dreptului.

În 26 iulie 1873 i s-a eliberat certificatul dorit. Rosetti i-a înlesnit însă rămânerea mai departe la Berlin, prin mărirea salariului. În 8 decembrie s-a reînscris la Universitate pentru semestrul de iarnă.

În perioada 17/29 ianuarie - 7 mai 1874, a avut loc o bogată corespondență între Maiorescu și Eminescu, în care i se propunea poetului să-și obțină de urgență doctoratul în filosofie pentru a fi numit profesor la Universitatea din Iași. Ministrul Învățământului i-a trimis la Berlin suma de 100 galbeni pentru depunerea doctoratului. În timpul verii i s-a dat sarcina de a cerceta oficial, pentru statul român, documentele din Königsberg. Toamna a petrecut-o în tovărășia lui Ioan Slavici, găzduit la Samson Bodnărescu.

Poetul a început să sufere de o inflamație a încheieturii piciorului. În 1 septembrie a fost numit în postul de director al Bibliotecii Centrale din Iași. Pe lângă sarcinile de la bibliotecă, Eminescu a predat acum lecții de logică la Institutul academic în locul lui Xenopol. În 19 septembrie, printr-o scrisoare adresată secretarului agenției diplomatice din Berlin, a motivat de ce a abandonat această sarcină și de ce a luat drumul către țară. În 7 octombrie, Maiorescu a luat cunoștință prin Al. Lambrior că Eminescu nu poate pleca așa curând în străinătate ca să facă doctoratul, fiind oprit de întâmplări grave în familie: două surori se îmbolnăviseră de tifos la băi în Boemia. În 10 octombrie, Șerban, fratele poetului, care dăduse semne de o alienație mintală, s-a internat în spital prin intervenția agenției române din Berlin.

S-a întors în noiembrie 1874 la Berlin pentru examene, iar în 8 noiembrie a promis că va veni într-o joi la serata literară de la Veronica Micle, pentru a citi o poezie cu subiect luat din folclor. În 28 noiembrie, agenția din Berlin a anunțat moartea lui Șerban, fratele poetului.

Reîntoarcerea în țară. Rătăciri

În prima parte a anului 1875 a pus ordine în bibliotecă și a propus îmbogățirea ei cu manuscrise și cărți vechi românești. Tot în acest an a început traducerea din germană a unei gramatici paleoslave. L-a introdus pe Ion Creangă în societatea Junimea. Rămas fără serviciu, Eminescu a primit postul de corector și redactor al părții neoficiale la ziarul local „Curierul de lași”, unde numeroase rubrici redactate de el au fost publicate fără semnătură. A frecventat cu regularitate ședințele Junimii. De multe ori l-a vizitat pe Creangă în bojdeuca sa. A făcut un drum la București, unde, prin Maiorescu, s-a împrietenit cu Mite Kremnitz, Veronica Micle a rămas, însă, idolul său.

În 6 martie, într-un raport adresat lui Maiorescu, ministrul Învățământului, a înaintat o listă bogată de tipărituri și manuscrise vechi pentru achiziționare, iar în 14 martie, în cadrul prelegerilor publice ale „Junimii” a rostit conferința pe care a tipărit-o în „Convorbiri literare” din 1 august sub titlul Influența austriacă asupra românilor din principate.

În 26 mai a înaintat Ministerului un raport elogios asupra unei cărți didactice alcătuită de Ion Creangă și alții. În 3 iunie, schimbându-se guvernul, Eminescu a fost pus în disponibilitate prin decretul domnesc nr. 1013. În 15 iunie a primit scrisoarea lui Maiorescu prin care i s-a propus funcția de revizor școlar pentru districtele Iași și Vaslui. În 22 iunie, prin raportul său către Ministerul Învățământului, D. Petrino a cerut ca Eminescu, fost bibliotecar, să fie urmărit pentru obiecte și cărți „sustrase“. Ministerul a înaintat raportul Parchetului din Iași.

În 1 iulie a fost invitat să-și ia în primire noul post de revizor, iar în ziua următoare a predat biblioteca lui D. Petrino, autorul broșurii criticate de Eminescu prin articolul său O scriere critică. Tot în această vreme a fost înlocuit și la școală, din cauza grevei declarate de elevii unor clase. În 10 august a înaintat Ministerului un raport asupra constatărilor făcute cu ocazia conferințelor cu învățătorii din județul Iași. A remarcat pe institutorul Ion Creangă de la Școala nr. 2 din Păcurari, Iași. În 15 august s-a stins din viată la Ipotești, mama poetului, Raluca Eminovici.

În 5 septembrie a trimis un raport cu propuneri de reorganizare a școlilor din județul Vaslui, iar în 17 decembrie, judecătorul de instrucție în cazul raportului înaintat la Parchet de către D. Petrino, a declarat că „nu este loc de urmare“. În 20 septembrie 1877, i-a comunicat lui Slavici că se simte din ce în ce mai singur, iar în 12 octombrie a precizat, către același, că Iașii i-au devenit „nesuferiți“. În a doua jumătate a lunii octombrie, fiind invitat să intre în redacția ziarului Timpul, Eminescu a părăsit Iașii și a venit la București, unde s-a dedicat gazetăriei.

În 6 august 1879, a murit Ștefan Micle. Văduva lui Micle a venit la București și l-a rugat să intervină pentru urgentarea pensiei sale. Împreună au făcut planuri de căsătorie nerealizabile.

Într-o scrisoare din 1880 către Henrieta, sora sa, s-a plâns că are mult de lucru și că este bolnav trupește, dar mai mult sufletește. Din partea familiei a primit numai imputări, în special adresate de tatăl său. Nu a avut nici timp, nici dispoziție să-l felicite măcar pe Matei, care-i trimisese invitație de nuntă. Nu a publicat decât o poezie. Negruzzi îi scrie imputându-i că nu-i mai trimite nici o colaborare. A renunțat la căsătoria proiectată cu Veronica Micle.

S-a reîntors în țară, trăind la Iași între 1874-1877. A fost director al Bibliotecii Centrale, profesor suplinitor, revizor școlar pentru județele Iași și Vaslui, redactor la ziarul Curierul de Iași. A continuat să publice în „Convorbiri literare”. A devenit bun prieten cu Ion Creangă, pe care l-a determinat să scrie și l-a introdus la Junimea. Situația lui materială era nesigură; a avut necazuri în familie (i-au murit mai mulți frați, i-a murit și mama). S-a îndrăgostit de Veronica Micle.

În 1877 s-a mutat la București, unde până în 1883 a fost redactor, apoi redactor-șef (în 1880) la ziarul „Timpul”. A desfășurat o activitate publicistică excepțională, care i-a ruinat însă sănătatea. Acum a scris marile lui poeme (seria Scrisorile, Luceafărul etc.).

Nu a publicat nici o poezie în tot timpul anului 1882. În schimb a citit în mai multe rânduri Luceafărul pe care Mite Kremnitz l-a tradus în germană, în ședințele „Junimii” de la Titu Maiorescu. Este semnalat adeseori în casă la Maiorescu. În 1 ianuarie, la gazetă, Eminescu este flancat de un director și un comitet redacțional care urmau să-i tempereze avântul său polemic. Reorganizarea redacției este însă inoperantă, fiindcă poetul continuă să scrie în stilul său propriu. În 13 septembrie, în absența poetului, probabil, se citesc „iarăși vecinic frumoasele poezii de Eminescu” în casa lui Maiorescu.

În luna ianuarie a anului 1883, Eminescu este internat pentru o vreme în spital. În lipsa lui se citește la Maiorescu, în două rânduri, Luceafărul în limba germană.

Boala

La București, în 23 iunie, pe o căldură înăbușitoare, Eminescu a dat semne de alienare mintală, iar la 28 iunie, boala a izbucnit din plin. În aceeași zi a fost internat în sanatoriul doctorului Șuțu, cu diagnosticul de „manie acută”. Conform părerii dr. Ion Nica, exprimată în cartea „Eminescu, structura somato-psihică” (1972), poetul suferea de psihoză maniaco-depresivă - opinie adoptată și de criticul Nicolae Manolescu.

Maiorescu a fost vizitat în 12 august de Gheorghe Eminovici și de fratele poetului (locotenentul), care au cerut relații asupra bolnavului. Fondurile strânse din vânzarea biletelor, în valoare de 2,000 lei, au fost adăugate contribuției amicilor pentru plecarea lui Eminescu. Eminescu a fost trimis la Viena în 20 octombrie și internat în sanatoriul de la Ober-Dobling, fiind însoțit pe drum de un vechi prieten, Alexandru Chibici-Revneanu.

În 1 ianuarie 1884 Eminescu a fost vizitat de Maiorescu și de vărul acestuia, C. Popazu, din Viena, care aveau sarcina să-l vadă cât mai des la sanatoriu. În 8 ianuarie a murit la Ipotești, Gheorghe Eminovici, tatăl poetului. În 12 ianuarie Eminescu i-a scris lui Chibici că dorește să se întoarcă în țară, iar în 4 februarie i-a scris lui Maiorescu, exprimându-i aceeași dorință. Doctorul Obersteiner a recomandat la 10 februarie ca pacientul să facă o călătorie prin Italia. În 26 februarie Eminescu a plecat în călătoria recomandată, însoțit de Chibici.

În 7 martie la Ipotești, fratele lui, Neculai Eminovici (Nicu) s-a sinucis prin împușcare.

Eminescu a sosit la București în 27 martie, primit la gară de mai mulți amici. A plecat în 7 aprilie la Iași, cu același însoțitor. În 24 septembrie a fost numit în postul de sub-bibliotecar al Bibliotecii Centrale din Iași. În 25 octombrie a fost prezent la banchetul anual al „Junimii”, iar în noiembrie a fost internat în spitalul Sf. Spiridon. În luna decembrie a primit vizita lui Vlahuță, care l-a găsit in deplinătate putere creatoare, şi chiar binedispus.

În perioada iulie - august 1885 a urmat o cură la Liman, lângă Odessa, de unde a scris cerând bani pentru plata taxelor. La începutul lunii septembrie încă nu venise la Iași. Editura Socec i-a dat 500 lei în contul volumului de poezii.

În anul 1886 a fost menținut în serviciul bibliotecii, unde a îndeplinit roluri șterse: a scris statele de plată, adresele pentru înaintarea lor, diverse circulare pentru restituirea cărților împrumutate și pentru convocarea comisiei bibliotecii. În 15 martie, Albumul literar al societății studenților universitari Unirea i-a publicat poezia Nu mă-nțelegi. A fost înlocuit în 9 noiembrie din postul de la bibliotecă și, în urma unui consult medical, este transportat la ospiciul de la Mânăstirea Neamț.

În primăvara lui 1887, Eminescu a plecat la Botoșani, la sora sa Henrieta, și a fost internat în spitalul local Sfântul Spiridon. În timpul acesta, la Iași s-au organizat comitete de ajutorare, care au lansat liste de subscripție publică pentru întreținerea și îngrijirea poetului. În 13 iulie a mers la Iași pentru un consult medical. Aceștia au recomandat trimiterea pacientului la Viena și Hall, iar în 15 iulie Eminescu a plecat înspre destinațiile recomandate, însoțit de doctorandul Grigore Focșa. În 1 septembrie s-a întors de la Hall la Botoșani, unde a stat sub îngrijirea doctorului Iszak și a sorei sale, Henrieta. Trupa de teatru a fraților Vlădicescu, cunoscuți poetului, a dat în luna decembrie la Botoșani, un spectacol în beneficiul bolnavului.

Eminescu a dorit în 1888 să-și termine unele lucrări de care și-a amintit că le-a lăsat în manuscris. I-a amintit Henrietei de gramatica limbii sanscrite, rămasă în manuscris la Biblioteca Centrală din Iași. Prin scrisoare recomandată i-a cerut lui Maiorescu să-i trimită biblioteca și manuscrisele rămase la București. Criticul însă nu a dat niciun răspuns acestei scrisori. Iacob Negruzzi a depus pe biroul Camera Deputaților o petiție din partea unui număr de cetățeni din toate părțile țării, pentru un proiect de lege prin care să se acorde poetului, de către stat, o pensie viageră. Propunerea a fost susținută și de Mihail Kogălniceanu. Camera a votat un ajutor lunar de 250 lei. Veronica Micle a venit la Botoșani și l-a determinat pe Eminescu să se mute definitiv la București. În 15 aprilie, poetul s-a stabilit definitiv la București. Aici a avut un modest început de activitate literară. În 23 noiembrie proiectul de lege a trecut la Senat, unde a fost susținut de Nicolae Gane ca raportor. Legea s-a votat abia în luna aprilie a anului următor.

Eminescu a fost internat în 3 februarie 1889 la spitalul Mărcuța din București și apoi a fost transportat la sanatoriul Caritas. Medicul Zaharia Petrescu, împreună cu dr. Alexandru Șuțu, l-a examinat pe Mihai Eminescu, la 20 martie 1889. Concluzia raportului medical a fost următoarea: “dl. Mihail Eminescu este atins de alienație mintală în formă de demență, stare care reclamă șederea sa într-un institut”. În 13 aprilie s-a instituit o curatelă pentru asistența judiciară a bolnavului.

Moartea și serviciul funerar

Moartea lui Eminescu s-a produs pe data de 15 iunie 1889, în jurul orei 4 dimineața, după ce la începutul anului boala sa devenise tot mai violentă, în casa de sănătate a doctorului Șuțu din strada Plantelor, București. Ziarul Românul anunța ziua următoare la știri: Eminescu nu mai este. Corpul poetului a fost expus publicului în biserica sf. Gheorghe, pe un catafalc simplu, împodobit cu cetină de brad. Un cor dirijat de muzicianul C. Bărcănescu a interpretat litania „Mai am un singur dor". După slujba ortodoxă și discursul lui Grigore Ventura, carul funebru, la care fuseseră înhămați doar doi cai, s-a îndreptat spre Universitate, unde D. Laurian rostește al doilea discurs funebru. Apoi cortegiul, la care se adaugă diverși trecători o pornește pe Calea Victoriei, Calea Rahovei și se îndreaptă spre cimitirul Șerban Vodă, denumit azi Bellu. Patru elevi ai Școala normală de institutori din București au purtat pe umeri sicriul până la mormânt, unde a fost îngropat sub „teiul sfânt” din cimitirul Bellu, cum scria chiar Caragiale în necrologul său, în „Nirvana”.

Despre moartea poetului, G. Călinescu a scris:

„Astfel se stinse în al optulea lustru de viață cel mai mare poet, pe care l-a ivit și-l va ivi vreodată, poate, pământul românesc. Ape vor seca în albie și peste locul îngropării sale va răsări pădure sau cetate, și câte o stea va veșteji pe cer în depărtări, până când acest pământ să-și strângă toate sevele și să le ridice în țeava subțire a altui crin de tăria parfumurilor sale.”

Tudor Vianu a spus: „fără Eminescu am fi mai altfel și mai săraci".

Există teorii conspiraționiste care afirmă că ar fi murit ucis.

Neghina R, Neghina AM (Departamentul de Parazitologie, Universitatea de Medicină şi Farmacie „Victor Babeș", Timişoara) afirma că „după analizarea ipotezelor medicale, concluzionăm că el a suferit de tulburare bipolară şi a murit datorită intoxicării cu mercur, un tratament inadecvat administrat ca urmare a unui diagnostic incorect (sifilis). Internat in locuri inadecvate şi tratat de către medici incompetenți, el a suferit nu doar fizic ci şi moral, nu s-a putut adapta stressului şi a murit în mod prematur".

Profilul psihologic

Cea mai realistă analiză psihologică a lui Eminescu i-o datorăm lui I.L. Caragiale care, după moartea poetului, a publicat trei scurte articole pe această temă: în Nirvana, Ironie și Două note. După părerea lui Caragiale trăsătura cea mai caracteristică a lui Eminescu era faptul că „avea un temperament de o excesivă neegalitate”[. Viața lui Eminescu a fost o continuă oscilare între atitudini introvertite și extravertite.

„Așa l-am cunoscut atuncea, așa a rămas până în cele din urmă momente bune: vesel și trist; comunicativ și ursuz; blând și aspru; mulțumindu-se cu nimica și nemulțumit totdeauna de toate; aci de o abstinență de pustnic, aci apoi lacom de plăcerile vieții; fugind de oameni și căutându-i; nepăsător ca un bătrân stoic și iritabil ca o fată nervoasă. Ciudată amestecătură! – fericită pentru artist, nefericită pentru om!”

Criticul Titu Maiorescu, cel care l-a sprijinit moral și material pe parcursul întregii vieți dar mai ales după tragicul moment al declanșării bolii sale, s-a ocupat de poezia sa în două dintre articolele sale, Direcția nouă în poezia și proza românească(1872), în care va analiza doar câteva poezii publicate în revista Convorbiri literare până în momentul tipăririi articolului, este vorba despre Venere și Madonă, Mortua Est, și Epigonii și va reveni ulterior după moartea poetului asupra întregului set de poezii publicate antum în studiul Eminescu și poeziile sale, publicat la scurtă vreme după moartea sa prematură. Dar poate documentul cel mai uman, cel mai cald este scrisoarea pe care i-o trimite în perioada în care poetul se îngrijea de sănătate, în străinătate, într-un sanatoriu din Viena, asigurându-l că volumul său de Poesii, editat de Socec în ediție princeps în 1883, se bucură de o bună recepție, fiind citit atât de locuitorii mahalalei Tirchileștilor cât și de doamnele de la Curtea Reginei Carmen Sylva, o altă admiratoare declarată a poetului, cea care a intervenit pe lângă regele Carol I pentru a-i fi acordată distincția „Bene merenti", refuzată totuși de poet din motive politice. În portretul pe care i l-a făcut poetului în studiul Eminescu și poeziile sale (1889), Titu Maiorescu accentuează trăsăturile introvertite ale lui Eminescu, care de altfel erau dominante. Maiorescu a promovat imaginea unui visător rupt de realitate, care nu suferea din cauza condițiilor materiale în care trăia, indiferent la ironiile și laudele semenilor, caracteristica lui principală fiind „seninătatea abstractă”.

„Ceea ce caracterizează mai întâi de toate personalitatea lui Eminescu este o așa covârșitoare inteligență, ajutată de o memorie căreia nimic din cele ce-și întipărise vreodată nu-i mai scăpa (nici chiar în perioadele bolnave declarate), încât lumea în care trăia el după firea lui și fără nici o silă era aproape exclusiv lumea ideilor generale ce și le însușise și le avea pururea la îndemână. În aceeași proporție tot ce era caz individual, întâmplare externă, convenție socială, avere sau neavere, rang sau nivelare obștească și chiar soarta externă a persoanei sale ca persoană îi era indiferentă.”

În realitate, așa cum se poate constata din poeziile sau scrisorile sale, și așa cum își amintește Caragiale, Eminescu era de multe ori sub influența unor impulsuri inconștiente nestăpânite. Viața lui Eminescu a fost o suprapunere de cicluri de diferite lungimi formate din avânturi alimentate de visuri și crize datorate impactului cu realitatea. Ciclurile puteau dura de la câteva ore sau zile, până la săptămâni sau luni, în funcție de importanța întâmplărilor, sau puteau fi chiar de mai lungă durată când erau legate de evenimentele care i-au marcat viața în mod semnificativ, ca legătura cu Veronica, activitatea politică din timpul studenției, participarea la întâlnirile Junimii sau ziaristica de la Timpul. Dăm ca exemplu caracteristic acestor crize felul în care descrie el însuși accesele sale de gelozie.

„Tu trebuie să știi, Veronică, că pe cât te iubesc, tot așa – uneori – te urăsc; te urăsc fără cauză, fără cuvânt, numai pentru că-mi închipuiesc că râzi cu altul, pentru care râsul tău nu are prețul ce i-l dau eu și nebunesc la ideea că te-ar putea atinge altul, când trupul tău e al meu exclusiv și fără împărtășire. Te urăsc uneori pentru că te știu stăpână pe toate farmecele cu care m-ai nebunit, te urăsc presupunând că ai putea dărui din ceea ce e averea mea, singura mea avere. Fericit pe deplin nu aș fi cu tine, decât departe de lume, unde să n-am nici a te arăta nimănui și liniștit nu aș fi decât închizându-te într-o colivie, unde numai eu să am intrarea.”

Ioan Slavici, un alt mare scriitor junimist, descoperit tot de Mihai Eminescu la Viena, a evocat în câteva texte cu caracter memorialistic atât amintirile din perioada prieteniei lor vieneze, cât și sărbătoarea consacrată serbării de la Putna, organizată la propunerea societății „României june", din care cei doi au făcut parte în epoca studiilor lor la Universitatea din Viena.

Cultura sa filosofică. Izvoarele operei eminesciene

Receptiv la marile romantisme europene de secol XVIII și XIX, cunoscute în literatura de specialitate sub numele High Romanticism, Romantism înalt, poetul și-a asimilat viziunile poetice occidentale, unii critici observând malițios cum că creația sa ar aparține unui Romantism relativ întârziat, poetul fiind ușor desincronizat față de Occident, care străbătea în acei ani tranziția către Modernism. În momentul în care Mihai Eminescu a recuperat temele tradiționale ale Romantismului european, gustul pentru trecut și pasiunea pentru istoria națională, căreia a dorit chiar să-i construiască un Pantheon de voievozi, mai ales în fragmentele unor piese de teatru, neterminate, unde-l avea drept model principal pe William Shakespeare, numit într-o poezie postumă, Cărțile, „prieten drag al sufletului meu", nostalgia regresivă pentru copilărie, melancolia și cultivarea stărilor depresive, întoarcerea în natură etc., poezia europeană descoperea paradigma Modernismului, prin Charles Baudelaire sau Stephane Mallarme, bunăoară. Poetul avea o bună educație filozofică, opera sa poetică a fost influențată de marile sisteme filozofice ale epocii sale, de filosofia antică, de la Heraclit la Platon și de marile sisteme de gândire ale Romantismului, în special de tratatul lui Arthur Schopenhauer, Lumea ca voință și reprezentare, de idealismul lui Fichte și Schelling sau de categoriile din tratatele lui Immanuel Kant, de altfel a lucrat o vreme la traducerea tratatului său Critica rațiunii pure, iar la îndemnul lui Titu Maiorescu, cel care îi ceruse să-și ia doctoratul în filosofia lui Kant la Universitatea din Berlin, plan nefinalizat până la urmă, sau de ideile lui Hegel. Pentru acest înalt conținut filozofic al operei sale Constantin Noica, un cunoscut eseist și filosof român din perioada interbelică și apoi postbelică l-a denumit pe bună dreptate omul deplin al culturii române. Pe plan poetic sau în opera sa în proză Mihai Eminescu era influențat de mari creatori romantici germani, de Novalis, de la care a preluat motivul „florii albastre", de Goethe sau Lenau și de alți mari prozatori germani, de E.T.A. Hoffmann, Jean Paul etc. Eminescu era interesat și de filosofia indiană, citise Rig-Veda în traducerea germană, iar cosmogonia din incipitul Scrisorii I a fost preluată din acest vechi text indian, și i-a recomandat amicului său Ioan Slavici, Analectele lui Confucius. Mai multe fragmente din cursurile de istoria filosofiei audiate la Berlin scrise în limba germană s-au păstrat în caietele rămase de la poet și sunt studiate de specialiștii în opera sa, denumiți în mod generic eminescologi. La Universitatea din Berlin a audiat cursuri de economie politică, filosofie, drept, egiptologie, medicină legală etc. A fost influențat de teoria metempsihozei sau reîncarnării, care a stat la rădăcina prozei sale neterminate Avatarii faraonului Tla, și de Cartea Morților din mitologia egipteană, cunoștea și utiliza figuri mitologice din mai multe culturi sau religii, din Zoroastrism, Budism, Catolicism sau Ortodoxism. În peregrinările sale a adunat o însemnată bibliotecă de cărți vechi, în alfabet chirilic, de cărți populare, cu care dorea să alcătuiască o crestomație a culturii noastre străvechi, după moartea sa ele au intrat în arhiva Academiei Române și au fost utilizate de C. Chițimia sau de Moses Gaster. Creația populară a constituit un izvor foarte important al poeticii sale, Eminescu a scris multe poeme în metrica poeziei populare, a cules cântece de petrecere sau basme, cărora le-a adăugat numeroase simboluri onirice sau fantastice. Luceafărul, poemul său cel mai cunoscut, o quintesență a temelor și motivelor eminesciene, a fost inspirat de o creație folclorică, de basmul popular „Fata în grădina de aur", publicat de Richard Kunisch, un călător prin Țările Române, mai exact prin Oltenia, care reprodusese mai multe asemenea creații într-o carte de-a sa de călătorie, editată în limba germană în 1861.

Eminescu la „Junimea” din Iași

Eminescu a fost un membru foarte activ al societății politico-literară „Junimea”, unde fusese invitat de criticul și omul politic Titu Maiorescu, și a lucrat ca redactor la Timpul, ziarul oficial al Partidului Conservator. A publicat primul său poem la vârsta de 16 ani, iar la 19 ani a plecat să studieze la Viena. Manuscrisele poetului Mihai Eminescu, 46 de volume, aproximativ 14.000 de file, au fost dăruite Academiei Române de Titu Maiorescu, în ședința din 25 ianuarie 1902.

Activitatea de jurnalist politic

Activitatea de ziarist a lui Eminescu a început în vara anului 1876, nevoit să o practice din cauza schimbărilor prilejuite de căderea guvernului conservator. Până atunci el fusese revizor școlar în județele Iași și Vaslui, funcție obținută cu sprijinul ministrului conservator al învățământului, Titu Maiorescu. Imediat după preluarea conducerii ministerului de către liberalul Chițu, Eminescu a fost demis din funcția de revizor școlar și a lucrat ca redactor la „Curierul de Iași”, publicație aflată atunci în proprietatea unui grup de junimiști. La inițiativa lui Maiorescu și Slavici, Eminescu a fost angajat în octombrie 1877 ca redactor la cotidianul „Timpul”, organul oficial al conservatorilor, unde a rămas în următorii șase ani.

Deși a ajuns jurnalist printr-un concurs de împrejurări, Eminescu nu a practicat jurnalismul ca pe o meserie oarecare din care să-și câștige pur și simplu existența. Articolele pe care le scria au constituit o ocazie de a face cititorilor educație politică, așa cum își propusese.

„Părerea mea individuală, în care nu oblig pe nimeni de-a crede, e că politica ce se face azi în România și dintr-o parte și dintr-alta e o politică necoaptă, căci pentru adevărata și deplina înțelegere a instituțiilor noastre de azi ne trebuie o generațiune ce-avem de-a o crește de-acu-nainte. Eu las lumea ca să meargă cum îi place dumisale – misiunea oamenilor ce vor din adâncul lor binele țării e creșterea morală a generațiunii tinere și a generațiunii ce va veni. Nu caut adepți la ideea cea întâi, dar la cea de a doua sufletul meu ține ca la el însuși.”

Pentru Eminescu legea supremă în politică era conservarea naționalității și întărirea statului național:

„ … toate dispozițiile câte ating viața juridică și economică a nației trebuie să rezulte înainte de toate din suprema lege a conservării naționalității și a țării, cu orice mijloc și pe orice cale, chiar dacă și mijlocul și calea n-ar fi conforme cu civilizația și umanitarismul care azi formează masca și pretextul sub care apusul se luptă cu toate civilizațiile rămase îndărăt sau eterogene.”

De aceea o politică eficientă putea fi realizată numai ținând seamă „de calitățile și defectele rasei noastre, de predispozițiile ei psihologice”. Prin atitudinea sa, Eminescu nu dorea să constrângă cetățenii de altă etnie să devină români sau să-i excludă din viața publică. Ceea ce își dorea era ca interesul național să fie dominant, nu exclusiv. „Dar ceea ce credem, întemeiați pe vorbele bătrânului Matei Basarab e că țara este, în linia întâia, elemental național și că e scris în cartea veacurilor ca acest element să determine soarta și caracterul acestui stat.”

Publicistica lui Eminescu acoperă perioada Războiului de Independență, a proclamării independenței, a satisfacerii condițiilor impuse de Congresul de la Berlin pentru recunoașterea independenței și proclamarea regatului. Pe lângă aceste mari evenimente politice și sociale el s-a ocupat în articolele sale de toate problemele societății românești din acea vreme: răscumpărarea căilor ferate, noua constituție și legea electorală, bugetul, înființarea Băncii Naționale, dările, inamovibilitatea magistraților, politica externă etc. Majoritatea articolelor scrise de Eminescu fac parte dintr-o polemică continuă dusă cu ziarele liberale și în principal cu Românul condus de C.A. Rosetti, liberalii aflându-se atunci la guvernare.

Receptarea operei eminesciene

Opera poetică eminesciană a fost divizată de destinul poetului în două secțiuni, prima, cea antumă a fost publicată în timpul vieții poetului de Titu Maiorescu la editura Socec, cu puțin timp înainte ca mintea acestuia să se întunece în 1880. Cea mai mare parte a creației sale a rămas în manuscris, predate de Titu Maiorescu Bibliotecii Academiei Române, unde au fost folosite inițial de Perpesscius pentru ediția critică, inițiată în 1939 la Editura Fundațiilor Regale Regele Carol al II-lea, și finalizată abia în anul 2000. Manuscrisele au rămas multă vreme nefolosite, criticii au considerat că ele conțin bruioane sau simple schițe ale operelor neterminate, din acest motiv Titu Maiorescu nici nu și-a pus problema posibilei lor editări. Criticul literar care le-a pus într-o lumină cu totul specială a fost George Călinescu, cel care își va susține doctoratul în literatură pornind de la nuvela postumă Avatarii faraonului Tla și care va recompune imaginea întregii opere în magistrala sa monografie Opera lui Mihai Eminescu, un studiu în patru volume, editat inițial la Editura Fundațiilor Regale Regele Carol al II-lea pentru Literatură și Artă, în perioada 1934-1936.

După schimbarea de regim politic din 1947 poezia lui Mihai Eminescu a fost grav cenzurată, în manualele școlare au pătruns doar câteva texte, printre ele poezia Împărat și proletar, iar poezia lui a fost redusă la o suprafață foarte mică și înlocuită de poetica poeziei proletcultiste, specifică acelei epoci de tristă amintire. Exegeza eminesciană a revenit la nivelul ei abia după 1965 prin câteva momente semnificative, trebuind menționate în acest context studiile unor eminescologi ca Ion Negoițescu, Rosa del Conte, Ioana Em. Petrescu, Zoe Dumitrescu Bușulenga, Petru Creția, Ilina Gregori care s-au adăugat canonului eminescologiei interbelice, la care și-au adus contribuția mari critici sau stilisticieni literari cum ar fi Tudor Vianu, Perpessicius, Dumitru Caracostea etc.

Un moment semnificativ al contestării poetului de către un grup de critici literari consacrați, din care făceau parte Nicolae Manolescu, Ion Bogdan Lefter, Mircea Cărtărescu, un politolog - profesorul de științe politice Cristian Preda, dar și de un număr de tineri scriitori, și anume de cel care coordonase numărul, redactorul Cezar Paul-Bădescu, Răzvan Rădulescu, T.O. Bobe, studentul Marius Chivu, l-a constituit numărul 265 din 1998 al revistei „Dilema", care a stârnit o reacție foarte puternică a lumii culturale românești dar și a jurnaliștilor de la diverse publicații, toate aceste reacții fiind adunate de Cezar Paul-Bădescu într-o antologie intitulată „Cazul Eminescu". Acesta a selectat numai reacțiile emoționale și a trecut cu vederea pe cele avizate care veneau din partea unor eminescologi ca Ilina Gregori, Eugen Simion, Ștefan Cazimir etc. Multe din aceste reacții au aparținut simplilor cititori, iar la aceasta s-au adăugat reacțiilor semi-oficiale sau oficiale, venite din partea unor reprezentanți ai unor partide politice naționaliste, cum ar fi Partidul România Mare, sau a unor personalități culturale din Republica Moldova, unde Mihai Eminescu se bucură de un cult foarte special.

"În universul operei, proza se arată ca o densă complementaritate de idei și imagini a poeziei, pe care, în numeroase feluri, o duce mai departe și o explică. Ne întrebăm adesea cum s-ar înțelege structura rolului titanic ori demonic din poezia eminesciană dacă n-ar interveni paginile cu motivări ample și coerente adânc din Geniu pustiu ori Sărmanul Dionis? Sau cum s-ar pătrunde în lupta eroului cu categoriile de spațiu și timp fără elucidările filosofice din Sărmanul Dionis? Trecerile de la o ipostază filosofică la alta, modificările în concepția despre lume și erou a poetului, raportul dintre gândul filosofic și ideea mito-poetică sau imagine se limpezesc numai luminate de proză, care oferă adesea și valori estetice de mâna întâi.”

(Zoe Dumitrescu-Bușulenga, Eminescu–cultură și creație)

"Eminescu este un povestitor fantastic căruia i se impune nu observarea realității, ci recompunerea ei vizionară, grea de semnificații adânci. Nimeni înaintea lui Eminescu și nimeni după el n-a reușit mai bine în acea pictură fantastică a realității care amintește de arta unui William Blake.”

(Tudor Vianu)

Opere antume

Venere și Madonă - 15 aprilie 1870, „Convorbiri literare“    

Mortua est! - 1 martie 1871, „Convorbiri literare“    

Noaptea... - 15 iunie 1871, „Convorbiri literare“       

Floare albastră - 1 aprilie 1873, „Convorbiri literare“

Melancolie - 1 septembrie 1876, „Convorbiri literare“         

Crăiasa din povești - 1 septembrie 1876, „Convorbiri literare“        

Lacul - 1 septembrie 1876, „Convorbiri literare“      

Dorința - 1 septembrie 1876, „Convorbiri literare“   

Povestea codrului - martie 1878, „Convorbiri literare“        

Singurătate - martie 1878, „Convorbiri literare“       

Departe sunt de tine... - martie 1878, „Convorbiri literare“ (a apărut fără titlu)

Pajul Cupidon - 1 februarie 1879, „Convorbiri literare“        

O, rămâi - 1 februarie 1879, „Convorbiri literare“    

De câte ori, iubito... - septembrie 1879, „Convorbiri literare“          

Atât de fragedă... - septembrie 1879, „Convorbiri literare“. 

Afară-i toamnă... - octombrie 1879, „Convorbiri literare“    

Sunt ani la mijloc... - octombrie 1879, „Convorbiri literare“ 

Când însuși glasul... - octombrie 1879, „Convorbiri literare“

Freamăt de codru - octombrie 1879, „Convorbiri literare“  

Revedere - octombrie 1879, „Convorbiri literare“    

Despărțire - octombrie 1879, „Convorbiri literare“

Din 1880

O, mamă... - 1 aprilie 1880, „Convorbiri literare“     

Scrisoarea I - 1 februarie 1881, „Convorbiri literare“           

Scrisoarea II - 1 aprilie 1881, „Convorbiri literare“   

Scrisoarea III - 1 mai 1881, „Convorbiri literare“     

Scrisoarea IV - 1 septembrie 1881, „Convorbiri literare“     

Luceafărul - aprilie 1883, „Almanahul Societății Academice România jună“         

S-a dus amorul... - 24 aprilie/6 mai 1883, „Familia“ Nr. 18 

Când amintirile... - 15/25 mai 1883, „Familia“ Nr. 20          

Adio - 5/17 iunie 1883, „Familia“ Nr. 33       

Doină - 1 iulie 1883, „Convorbiri literare“     

Pe lângă plopii fără soț... - 28 august/9 septembrie 1883, „Familia“ Nr. 35

Și dacă... - 13/25 noiembrie 1883, „Familia“ Nr. 46 

Criticilor mei - 1883/84 (Poeziile au fost scrise începând cu anul 1876)

Mai am un singur dor - 1883/84,      

Somnoroase păsărele... - 1883/84,  

Veneția - 1883/84,     

Iubind în taină... - 1883/84,    

Trecut-au anii... - 1883/84,    

Din Noaptea... - 12/24 februarie 1884, „Familia“ Nr. 7        

Sara pe deal - 1 iulie 1885, „Convorbiri literare“      

Scrisoarea V – Dalila - 1 ianuarie 1886, „Epoca“    

Nu mă înțelegi - 15 martie 1886, „Album literar“ al Asociației studențești Unirea  

La steaua - 25 octombrie 1886, „România liberă“   

De ce nu-mi vii - februarie 1887, „Convorbiri literare“         

Kamadeva - 1 iulie 1887, „Convorbiri literare“         

Oricâte stele... - 1 februarie 1890, „Convorbiri literare“       

Albumul - iulie 1892, „Convorbiri literare“

Teatru și film

Geniu sublim (Eminescu), scenariu de film, scris în 1966 de scriitorul Cristian Petru Bălan și achiziționat oficial de Centrul Cinematografic București, secția scenarii film, în 1967. După emigrarea autorului în America, scenariul a fost publicat în 1996, la editura Western Publishing din Chicago, câteva exemplare existând și în România (Biblioteca Academiei Române, Biblioteca Centrală Universitară din București ș.a.).

În anul 1986, revenit în RSS Moldovenească, regizorul Emil Loteanu a regizat filmul artistic de televiziune Luceafărul, despre viața și creația poetului Mihai Eminescu.

Numismatică

Pe o monedă comemorativă, cu valoarea nominală de 1 rublă, emisă de Uniunea Sovietică în 1989, a fost gravat chipul lui Mihai Eminescu. Moneda, pusă în circulație pe 26 decembrie 1989, pentru a celebra centenarul Eminescu, a fost bătută la monetăria din Leningrad, cu un tiraj de 2 milioane de monede. De remarcat că prenumele poetului este scris Mihail și nu Mihai, variantă recunoscută de către eminescologi.

Notafilie

Banca Națională a României a pus în circulație mai multe emisiuni de bancnote, pe care a fost gravat portretul lui Mihai Eminescu:

·         bancnota cu valoare nominală de 1.000 de lei (ROL), în 1991;

·         bancnota cu valoare nominală de 1.000 de lei (ROL), în 1993;

·         bancnota cu valoare nominală de 1.000 de lei (ROL), în 1998;

·         bancnota cu valoare nominală de 500 de lei (RON), în 2005.

Portrete

În urma lui Mihai Eminescu au rămas patru portrete fotografice. Primul, realizat la Viena în 1869, cel mai cunoscut și pe baza căruia s-a construit și mitul geniului, se pare că e un portret neretușat al unui fotograf austriac. Mai sunt alte trei portrete retușate, unul din 1878, realizat de Frantz Dushek la București, unul din 1884-1885, realizat de Nestor Heck la Iași, altul cu Eminescu , de Jean Bielig, realizat in 1887, și după acesta s-a făcut o litografie de către Th. Mayerhofer. Se pare că pe acesta din urmă l-a rupt Titu Maiorescu atunci când i-a fost arătat.

Opere complete

·           Mihai Eminescu, Opere, vol. I, Poezii tipărite în timpul vieții, Introducere, Note și variante, ediție critică îngrijită de Perpessicius, Fundația pentru Literatură și Artă, Regele Carol al II-lea, 1939

·           Mihai Eminescu, Opere, vol. II, Poezii tipărite în timpul vieții, Note și variante, De la Povestea Codrului la Luceafărul, ediție critică îngrijită de Perpessicius, Fundația pentru Literatură și Artă, Regele Carol al II-lea, 1943.

·           Mihai Eminescu, Opere, vol. III, Poezii tipărite în timpul vieții, Note și variante, De la Doina la Kamadeva, Fundația pentru Literatură și Artă, Regele Mihai I, 1944

·           Mihai Eminescu, Opere, vol. IV, Poezii postume. Anexe. Introducere. Tabloul edițiilor, ediție critică îngrijită de Perpessicius, București, Editura Academiei Române R.P.R., 1952

·           Mihai Eminescu, Opere, vol. V, Poezii postume. Anexe. Note și variante. Exerciții și moloz- Addenda și corrigenda. Apocrife. Mărturii. Indice, ediție critică îngrijită de Perpessicius, București, Editura Academiei Române, Muzeul Literaturii Române, R.P.R., 1958

·           Mihai Eminescu, Opere, vol. VI, Literatura populară, Introducere. Poeme originale de inspirație folclorică, Lirica populară, balade. Dramatice. Basme în proză, Irmoase. Paremiologie. Note și variante. Anexe. Exerciții și moloz. Caetul anonim, Bibliografie, Indici. Ediție critică îngrijită de Perpessicius, București, Editura Academiei Române, Muzeul Literaturii Române, R.P.R., 1963

·           Mihai Eminescu, Opere, vol. VII, Proză literară. Sărmanul Dionis. La Aniversară. Cezara. Geniul pustiu. Celelalte proze postume. Texte inedite, studiu introductiv de Perpessicius, Editura Academiei Române, Muzeul Literaturii Române, 1977

·           Mihai Eminescu, Opere, vol. VIII, Teatrul original și tradus. Traducerile de proză literară, Dicționarul de rime, studiu introductiv de Petru Creția, ediție critică întemeiată de Perpessicius, Editura Academiei Române, 1988

·           Mihai Eminescu, Opere, vol. IX, Publicistică 1870- 1877, Albina, Familia, Federațiunea, Convorbiri literare, Curierul de Iași, studiu introductiv de Al. Oprea, ediție critică întemeiată de Perpessicius, Editura Academiei Române, Muzeul Literaturii române, 1988

·           Mihai Eminescu, Opere, vol. X, Publicistica. 1 noiembrie 1887- 15 februarie 1890, Timpul, ediție critică întemeiată de Perpessicius, coordonator Dimitrie Vatamaniuc, Editura Academiei Române, 1989

·           Mihai Eminescu, Opere, vol. XI, Publicistică, 17 februarie – 31 decembrie 1880, Timpul, ediție critică întemeiată de Perpessicius, coordonator Dimitrie Vatamaniuc, Editura Academiei Române, Muzeul Literaturii Române, 1984

·           Mihai Eminescu, Opere, vol. XII, Publicistică, 1 ianuarie-31 decembrie 1881, Timpul, coordonator Dimitrie Vatamaniuc, Editura Academiei Române, Editura Academiei Române, Muzeul Literaturii române, 1985

·           Mihai Eminescu, Opere, vol. XIII, Publicistică, 1882-1883, 1888-1889, Timpul, România liberă, Fîntîna Blanduziei, ediție critică întemeiată de Perpessicius, coordonator Dimitrie Vatamaniuc, Editura Academiei Române, Muzeul Literaturii Române, 1985

·           Mihai Eminescu, Opere, vol. XIV, Traduceri filozofice, istorice și științifice. Hurmizaki. Rötscher. Kant. Leskien. Bopp. Articole și excerpte, ediție critică întemeiată de Perpessicius, coordonator Dimitrie Vatamaniuc, studiu introductiv de Al. Oprea, Editura Academiei Române, Muzeul Literaturii Române, 1983

·           Mihai Eminescu, Opere, vol. XV, Fragmentarium, Addenda ediției, ediție critică întemeiată de Perpessicius, coordonatori D. Vatamaniuc și Petru Creția, Editura Academiei Române, Muzeul Literaturii Române, 1993

·           Mihai Eminescu, Opere, vol. XVI, Corespondență. Documentar, ediție critică întemeiată de Perpessicius, coordonatori D. Vatamaniuc și Petru Creția, Editura Academiei Române, Muzeul Literaturii Române, 1989

Opera poetică a lui Mihai Eminescu

(http://ro.wikipedia.org/wiki/Opera_poetic%C4%83_a_lui_Mihai_Eminescu)

Alături de volumele cuprinzând traduceri din limbi străine, piese de teatru, încercări beletristice, un rol important îl au edițiile cu versuri (antume și postume).

Cronologie

·           Pe data de 24 ianuarie 1866, moare Aron Pumnul, profesorul său de literatură la Colegiul din Cernăuți unde învăța elevul Mihai. Cu această împrejurare șapte gimnaziști tipăresc o broșură cu Lăcrimioare... la mormântul prea-iubitului lor profesoriu. A doua din aceste poezii este semnată: M. Eminoviciu, privatist.

·           Pe 25 februarie/9 martie revista Familia din Pesta îi publică poezia De-aș avea. Iosif Vulcan, directorul revistei, i-a schimbat însă numele din Eminovici în Eminescu, nume pe care poetul l-a adoptat imediat și pentru totdeauna.

·           Pe 15/27 mai - I se publică poezia O călărire în zori, pe 16/29 iulie revista Familia îi publică poezia Din străinătate, iar pe 14/26 august apare poezia La Bucovina, în revista Familia, unde mai apar alte poezii, în 11/23 septembrie, poezia Speranța, iar pe 16/28 octombrie, Misterele nopții.

·           În lunile octombrie - noiembrie în cinci numere consecutive aceeași revistă îi publică nuvela Lanțul de aur, tradusă după Onkel Adam, scriitor suedez.

·           Pe 2/14 aprilie 1867 apare una din cele mai cunoscute poezii de tinerețe Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie în revista Familia.

·           În data de 18/30 iunie Apare poezia La Heliade.

·           În anul 1869, 31 ianuarie/12 februarie - Revista Familia continuă să-i publice poezii - Junii corupți.

·           Pe 11 aprilie - Apare în Familia poezia Amicului F. I.

·           Cu ocazia morții fostului domnitor al Munteniei, Barbu Dimitrie Știrbey, publică într-o foaie volantă poezia cunoscută sub titlul La moartea principelui Știrbey.

·           Din 1870 datează primele sale încercări publicistice, astfel în 7/19 1870 și 9/21 ianuarie publică în gazeta Albina care apărea în limba română la Budapesta articolul O scriere critică, în care ia va lua apărarea lui Aron Pumnul împotriva unei broșuri a lui D. Petrino din Cernăuți. Publicistul va trece la situația politică a românilor și a altor naționalități conlocuitoare din Austro-Ungaria publicând, sub pseudonimul Varro, în Federațiunea din Pesta, trei articole, strâns legate între ele, pentru care a fost citat de procurorul public din Pesta: Să facem un congres (5/17 aprilie), În unire e tăria (10/22 aprilie) și Echilibrul (22 aprilie/4 mai și 29 aprilie/11 mai)

·           În luna martie 1870, alături de N. Teclu, președinte, Eminescu, în calitate de secretar al comitetului de organizare a aniversării mănăstiriii Putna, semnează un apel pentru strângerea de fonduri în vederea serbării de la Putna.

·           În 15 aprilie poetul va publică în Convorbiri literare din Iași poezia Venere și Madonă, analizată de Titu Maiorescu în studiul său, Direcția în poezia și proza română, 1872.

·           Pe data de 17 iunie îi scria lui Iacob Negruzzi, redactorul revistei Convorbiri literare, lămurindu-i ideea fundamentală din Epigonii.

·           În 15 august publică Convorbiri literare din Iași poezia Epigonii.

·           În 4/16 septembrie îi va scrie din nou o scrisoare lui Iacob Negruzzi rugându-l sa publice în Convorbiri literare notița ce-i trimite, asupra proiectatei întruniri la mormântul lui Ștefan cel Mare la Putna. Tot atunci trimite povestea Făt-Frumos din lacrimă, care se tipărește în Convorbiri literare, în numerele de la 1 si 15 noiembrie.

·           În 1871, dintre numeroasele proiecte literare, în acest an probabil ia o formă inițială Proletarul, sub impresia lecturilor poetului despre evenimentele Comunei din Paris. Poemul va fi continuat și desăvârșit în anii următori. El a stat la baza poemului Împărat și proletar. Lucrează la un amplu poem epic Panorama deșertăciunilor.

·           În luna februarie a aceluiași an în câteva scrisori succesive, îl va pune pe Negruzzi la curent cu proiectele sale literare și i-l recomanda călduros pe Ioan Slavici.

·           Pe data de 1 martie apare în revista Convorbiri literare poezia Mortua est, trimisă lui Negruzzi în scrisori.

·           Pe data de 8 aprilie Asociația România jună a studenților români din Viena ține ședință de unificare a conducerii, alegând primul său comitet, cu I. Slavici, președinte și Eminescu, bibliotecar.

·           Pe data de 15 iunie, Apar în Convorbiri literare poeziile Înger de pază și Noaptea...

·           Pe data de 1 august, În ședința Asociației care s-a ținut în Cernăuți, s-au desăvârșit pregătirile pentru serbarea de la Putna, fixată pentru 15/27 august. Cu această ocazie Eminescu revede locurile copilăriei și ale adolescenței sale. Se oprește chiar pe la Botoșani și Ipotești.

·           În numărul din 3/15 august, în ziarul Românul Eminescu publică împreună cu Pamfil Dan, membru în comitetul serbării, o scrisoare în care explică semnificația întâlnirii tineretului român în jurul mormântului lui Ștefan cel Mare.

·           Pe data de 1 septembrie 1872 participă la o ședință a Junimii din Iași, unde citește fragmente din Panorama deșertăciunilor, Egipetul și începutul Evului de mijloc, apoi nuvela Sărmanul Dionis. Prezența în țară a poetului este confirmată și de o scrisoare pe care Eminescu o trimite din Botoșani, în august, lui Titu Maiorescu, în care intervenea în favoarea lui Toma Micheru, pentru un concert al acestuia.

·           Pe data de 7 septembrie, Mihai Eminescu citește în ședința Junimii două poezii: Înger și Demon și Floare albastră.

·           Pe data de 1 octombrie, poezia Egipetul apare în Convorbiri literare.

·           Pe data de 1 decembrie se tipărește în revista Convorbiri literare nuvela Sărmanul Dionis.

·           În 1873 poetul începe să prelucreze literatură folclorică, începe să lucreze la primele versiuni la Călin (file din poveste) și Luceafărul. Pentru a-și putea asigura o existență modestă este nevoit să accepte curând un post la consulatul român de la Berlin, aflat sub conducerea lui Theodor Rosetti, mai târziu al lui N. Kretzulescu. Tensiunea dintre tată și fiu l-a determinat pe poet să ceară exmatricularea și eliberarea unui certificat doveditor că până la data de 14 iulie a urmat două semestre.

·           Pe 1 ianuarie se retipărește în Convorbiri literare nuvela Sărmanul Dionis.

·           Pe data de 1 aprilie apar poeziile Înger și demon și Floare albastră în Convorbiri literare.

·           Pe 1 noiembrie 1874 publică în Convorbiri literare un articol despre Constantin Bălăcescu, reproducându-i multe poezii. Colaborează la Lexiconul Brockhaus cu un articol despre Arthur Schopenhauer.

·           Pe 1 decembrie apare poezia Împărat și proletar în Convorbirile literare.

·           Pe 1 februarie 1875, publică în Convorbiri literare poezia Făt-Frumos din tei.

·           Pe data de 9 iulie apare în Curierul de Iași, fără semnătură, schița La aniversară.

·           Pe 6 august apare în același ziar nuvela Cezara, retipărită și în numerele din 11, 13, 15 și 18 august.

·           Pe 1 septembrie apar în Convorbiri literare poeziile Melancolie, Crăiasa din povești, Lacul și Dorința.

·           Pe 1 noiembrie apare în Convorbiri literare poezia Călin.

·           Pe 1 decembrie apare în Convorbiri literare poezia Strigoii.

·           În anul 1877 publicistul își continuă activitatea ziaristică la Curierul de Iași. Publică cronici teatrale în legătură cu spectacolele la care asistă. Vizitează în dese rânduri casa bătrânului Micle și participă la ședințele Junimii. Anul se scurge fără ca poetul să fi publicat măcar un vers. Eminescu însă nu avea bani nici pentru o fotografie cerută de Negruzzi la Iași spre a-i pune chipul în tabloul cu portretele junimiștilor.

·           Pe data de 12 august, într-un articol de tip polemic, ia apărarea manualului de logică al lui Maiorescu, sub titlul Observații critice, în Curierul de Iași.

·           În anul 1878 va avea o activitate ziaristică intensă. Abia dacă participă la ședințele săptămânale de la Maiorescu și de la Mite Kremnitz. Venirea lui Rossi în București îi ocupă serile.

·           În data de 28 ianuarie, sub titlul Reprezentațiile Rossi publică în Timpul o scurtă cronică teatrală.

·           Pe 1 martie va publica în Convorbiri literare poeziile Povestea codrului, Povestea teiului, Singurătate și Departe sunt de tine, trimise la numeroase insistențe din partea lui Iacob Negruzzi.

·           Pe 16 aprilie publică în Timpul un foileton, Paștele, care îl impresionează pe Caragiale atât încât peste cincisprezece ani avea să-l reproducă în Moftul român (1893).

·           Pe 26 mai citește acasă la Titu Maiorescu poezii, prezent fiind și Vasile Alecsandri, sărbătoritul de la Montpellier pentru ginta latină.

·           În luna iulie, urmând sfatul medicului, își ia concediu de la ziar și pleacă la Florești, Dolj la moșia lui Nicolae Mandrea. Aici traduce, din însărcinarea Ministerului Cultelor și Învățăturilor Publice, tomul întâi al scrierii Fragmente din istoria românilor de Eudoxiu Hurmizaki, apărută de curând în nemțește.

·           În 1879 crește în intensitate pasiunea pentru Mite Kremnitz, căreia îi predă lecții de limba română și-i oferă în manuscris poezia Atât de fragedă. Faptul îl alarmează pe Maiorescu, după cum reiese dintr-o însemnare a criticului din ziua de 1 iunie: „Grea epocă Eminescu“. Se afundă din ce în ce mai mult în munca de gazetar. În redacție are un rol preponderent, dar obositor. Satisface cererile repetate ale lui Negruzzi și-i trimite la Iași poezii care se publică în Convorbiri literare.

·           Pe 1 februarie publică un grupaj de trei poezii Pajul Cupidon..., O, rămâi, Pe aceeași ulicioară...

·           Pe 1 septembrie apar alte trei poezii De câte ori, iubito..., Rugăciunea unui dac și Atât de fragedă...

·           Pe 1 octombrie în aceeași revistă vor apărea alte poeme, sonetul Afară-i toamnă, Sunt ani la mijloc, Când însuși glasul, Freamăt de codru, Revedere, Despărțire și Foaia veștedă.

·           Pe1 aprilie 1880 - Apare în Convorbiri literare poezia O, mamă...

·           Pe parcursul anului 1881 deși era complet absorbit de activitatea ziaristică, găsește totuși timp și revizuiește nuvela Cezara, a cărei ultimă formă o încredințează lui Maiorescu, între filele unei broșuri care conținea balada lui Schiller, Mânușa, tradusă în treisprezece limbi; în românește de Eminescu. Tot în acest an lucrează la desăvârșirea Luceafărului și la diversele forme din Mai am un singur dor.

·           Pe 1 februarie publică Scrisoarea I în Convorbiri literare.

·           Pe data de 18 martie îi scrie tatălui său, bolnav fiind, cerându-i iertare că nu poate veni să-l vadă. „Negustoria de gogoși și de brașoave” îl ține strâns de „dugheană”. Se plânge că-i e „acru sufletul de cerneală și de condei„. Totodată îi scrie și lui Negruzzi, spunând că nu găsește un minut liber spre a răspunde la scrisorile primite. Îl anunță însă că prin Maiorescu i-a trimis Scrisoarea III, pe care a citit-o de mai multe ori la Junimea bucureșteană. Pe 28 martie, seara, Titu Maiorescu citește Scrisoarea III în cenaclul Junimii, la Iași. Pe 1 aprilie criticul publică Scrisoarea II în Convorbiri literare, iar pe 1 mai, se tipărește Scrisoarea III.

·           Pe data de 1 septembrie, se încheie ciclul Scrisorilor cu publicarea în Convorbiri literare a poeziei Scrisoarea IV.

·           Pe 8 octombrie 1882, poetul citește și corectează poemul „Luceafărul” împreună cu Maiorescu, pe care îl prezintă șlefuit la Junimea.

·           Pe 23 martie 1883, La ședința Junimii, Maiorescu semnalizează prezența lui Iosif Vulcan. Probabil cu această împrejurare, Eminescu i-a dat acestuia textul următoarelor poezii care au apărut în Familia în cursul lunilor următoare. Pentru aceste poezii Eminescu a primit un mic onorar, singurul cu care a fost răsplătit în toată activitatea sa literară.

·           Pe24 aprilie apare S-a dus amorul..., pe 15 mai Când amintirile..., pe 5 iunie, Adio, pe 17 iulie, Ce e amorul?, pe 28 august , celebrul poem Pe lângă plopii fără soț..., pe 13 noiembrie, Și dacă...

·           În luna aprilie, poemul Luceafărul, în românește, vede lumina tiparului în Almanahul societății studențești România jună din Viena.

·           Pe 4 iunie, Timpul anunță plecarea la Iași a lui Eminescu, pentru a asista în calitate de corespondent al ziarului la serbarea dezvelirii statuii lui Ștefan cel Mare. Își regăsește vechii prieteni, I. Creangă și Miron Pompiliu. Cu această ocazie citește junimiștilor din Iași, strânși în casa lui Iacob Negruzzi, poezia Doină.

·           Pe 1 iulie se tipărește în Convorbiri literare poezia Doină.

·           În luna august, revista Convorbiri literare reproduce poezia Luceafărul tipărită inițial în Almanahul de la Viena. Pe data de 14 octombrie - Alecsandri citește la Ateneul Român piesa Fântâna Blanduziei. Fondurile strânse din vânzarea biletelor, în valoare de 2,000 lei, sunt adăugate contribuției amicilor pentru plecarea lui Eminescu. În 21 decembrie 1883 îi apare la Socec volumul Poezii, cu o prefață și cu texte selectate de Titu Maiorescu, și portretul autorului (e singurul volum tipărit în timpul vieții lui Eminescu). Volumul cuprinde și 26 de poezii inedite.

·           În 1884 , revista Convorbiri literare în numerele din lunile ianuarie și februarie îi publică douăzeci și una din cele douăzeci și șase de poezii, publicate ca inedite în volumul de la Socec.

·           Pe data de 12 februarie, apare poezia Din noaptea... în revista Familia, ultima din grupul celor date lui Iosif Vulcan în primăvara anului precedent.

·           În 1885, Apare la editura Socec ediția a II-a a volumului de poezii, cu același conținut. Eminescu continuă modesta slujbă la bibliotecă și predă lecții la școala comercială.

·           În luna iulie apare poezia Sara pe deal în "Convorbiri literare".

·           Pe data de 1 ianuarie 1886 publică în revista Epoca ilustrată publică Dalila (fragment). Poezia apare postum în întregime în Convorbiri literare la 1 februarie 1890.

·           Pe data de 2 martie, România liberă informează despre o conferință publicată lui Vlahuță asupra lui Eminescu, lăudând poeziile și criticând aspru pe cei care au avut alte păreri asupra lor.

·           Pe data de 15 martie, albumul literar al societății studenților universitari Unirea îi publică poezia Nu mă-nțelegi

·           În luna decembrie, apare în revista Convorbiri literare poezia La steaua.

·           Pe data de 1 februarie, 1887 apare în Convorbiri literare poezia De ce nu-mi vii iar pe data de 1 iulie, apare în Convorbiri literare poezia Kamadeva.

·           În luna decembrie 1888 participă la apariția revistei Fântâna Blanduziei, unde scrie articole la 4 și 11 decembrie, semnând cu inițiale.

·           Pe data de 25 decembrie, se anunță în revistă apariția volumului de poezii, ediția a III-a, cu un adaos de trei poezii față de edițiile precedente: La steaua, De ce nu-mi vii și Kamadeva.

·           În luna octombrie1889, va fi trimisă la tipar ediția a IV-a a volumului de poezii de la Socec, cu un studiu al lui Titu Maiorescu, intitulat Poetul Eminescu.

Introducere în opera poetică eminesciană

Opera poetică eminesciană are o zonă antumă, a poemelor publicate în timpul vieții marelui poet, și o alta postumă, a poemelor publicate după moartea sa.

Opera antumă

Dacă privim opera poetică a lui Mihai Eminescu din perspectiva comparativă a istoriei literare și ținând cont de criteriul cronologic, poetul face parte din ceea ce, în Europa, poartă numele de a doua generație romantică, sau romantică târzie. Activitatea literară a lui Eminescu se întinde pe ceva mai mult decât zece ani.

Eminescu este un poet român tradițional, absorbind toate elementele literaturii antecedente. Toate temele lui decurg din tradiția românească, în timp ce înrâuririle străine aduc numai nuanțe și detalii. Este evidentă, deci, pentru oricine s-a apropiat de un poet de mărimea lui Eminescu, necesitatea sublinierii deosebirilor, de exemplu față de Leopardi, menită să alunge echivocul dat de un amalgam de tipare și teme, care se deduce în mod greșit din faptul că poetul este contemporan acelei generații romantice.

Eminescu, care a compus ode în metru antic și a evocat pasărea Phoenix și pe Artemis, e departe de a fi realizat sforțările spre clasicitate pe care le făceau romanticii. Dacă în încercările juvenile mai apăreau construcții în ruină sau piscuri de cremene cu înfățișare de pagodă, în versurile de maturitate apele liricei eminesciene sunt suprafețele lacustre informe, străine de ochiul plastic al artistului. Peisajul preferat al lui Eminescu este pădurea, dar nu ca idilă, ci ca trecere în cosmos, în lumea stelelor. Natura este liniștită, ea șoptește, murmură, apele plâng, izvoarele tremură peste pietre. Vraja sonoră a versurilor se obține prin repetiții.

Motive eminesciene

Deși legată de tradiția națională, poezia lui Eminescu se înscrie în contextul european, se recunosc mai ales afinitățile cu lirica germană, puse în evidență mai ales de studiile lui George Călinescu, Tudor Vianu sau Zoe Dumitrescu Bușulenga. . Unele versuri eminesciene par să izvorască din Trost in Tränen a lui Goethe, Luceafărul, deși cu rădăcini în folclorul românesc, amintește de poemul Teilung der Welt al lui Schiller sau de Hyperion al lui Hölderlin, iar pesimismul din Scrisori își are originea în lectura operei lui Schopenhauer, Welt als Wille und Vorstellung ("Lumea ca voință și reprezentare"). Dacă, pe de o parte, Eminescu apare adânc impregnat de esențele cele mai ancestrale ale poeziei populare, pe de altă parte, din acea tradiție el culege și desvoltă chiar instanțele unui instrument foarte eficient pentru procesul de unificare lingvistică și culturală de care burghezia nu se putea lipsi, dacă voia să-și vadă încununat cu succes efortul său revoluționar în domeniul politic și economic. Dar dacă a atinge prin propria inspirație izvoarele poeziei populare este un postulat romantic, rezultatul la care ajunge Eminescu nu mai este unul romantic strictu sensu. Ceea ce în poezia populară apare atenuat de retorica proprie genului, va găsi la Eminescu o definiție în termeni de autoconștiință critică, seducția anihilării abandonează ficțiunea personajului și capătă glas uman, acela al poetului, care nu mai întruchipează doar lupta generoasă a eroului romantic împotriva mediocrității epocii, ci și dorul arzător de eliberare de sub tirania voinței de a fi, sursa permanentei nevoi de împlinire. Aceasta este, dincolo de aparența dorinței amoroase, tema secretă a poeziei Dorința, dorința secretă sugerată de versurile:

Adormind de armonia

Codrului bătut de gânduri,

Flori de tei deasupra noastră

Or să cadă rânduri-rânduri.

Pe această linie se înscrie și tensiunea pioasă din Rugăciunea unui dac și memorabilă cadență din Împărat și proletar: „că vis al morții-eterne e viața lumii-ntregi". Sau, „o, moartea-i un secol cu sori înflorit", în durerosul imn al jalei eterne din Mortua est, „și te privesc nepăsător / c-un rece ochi de mort", din Pe lângă plopii fără soț, „setea liniștii eterne" din Scrisoarea a IV-a, „nu credeam să învăț a muri vreodată" din Odă (în metru antic), „dor de moarte", voluptatea morții din Peste vârfuri sau din Scrisoarea a I-a:

Peste câte mii de valuri stăpânirea ta străbate,

Când plutești pe mișcătoarea mărilor singurătate,

Și pe toți ce-n astă lume sunt supuși puterii sorții

Deopotrivă-i stăpânește raza ta și geniul morții.

În această direcție specifică, Mai am un singur dor este mai mult decât o declarație poetică, fiind un crez ontologic, totul concentrat în optativul inițial, „să mă lăsați să mor". Ca și în Miorița, propria anulare a eului postulează pătrunderea acestuia în realitatea naturală, în universul vegetal, mineral și animal, vis evocat în mod sublim și în basmul filozofic al Luceafărului.

O asemenea intuiție se ascunde în vocația stingerii la Eminescu, care-l leagă de anumite prezențe în realitatea înconjurătoare, prima fiind aceea a teiului care devine sălașul lui poetic, ba chiar sfânt, tei care cu freamătul ramurilor sale, cu ploaia de flori, este mereu cel care oficiază ritul de auto-înmormântare pe care poetul îl înscenează. Teiul este deci sacru, de o sfințenie care-i oferă prilejul de a fi un mijloc de apropiere de adevăr. Teiul este un arbore al somnului, arborele morții. Pădurile de flori, în care fiecare floare e ca un arbore, iar crinul ca o urnă, „florăria de giganți", constituie un arhanghelism muzical cu linii prelungi și transparente, în care întâlnim o încetinire paradisiacă a mișcărilor de stil dantesc.

În ceea ce privește istoria, ea nu este prezentă în opera lui Eminescu ca sursă de inspirație primară, întrucât lui Eminescu îi lipsește credința în devenire, înțeleasă ca manifestare a unui principiu logic, sub a cărui egidă să se desfășoare nestingherit drumul către perfecțiune al speciei umane. Acolo unde tematica istorică este prezentă, ca în cazul Scrisorii a III-a, apare ca o presupunere a unei integrități morale a oamenilor din vremurile trecute. Ideea poetică stăruitoare este stagnarea timpului.

În Scrisori este multă filozofie. Geneza din Scrisoarea a I-a are desfășurarea mitului. Ca în La steaua, gândul cade în câmpurile experienței, mintea se înspăimântă și legea străbaterii luminii siderale devine un mister producător de fioruri poetice. Scrisoarea a II-a se nutrește aproape numai din sarcasm, din contrastul dimensional. Labilitatea de sentiment, trecerea bruscă de la contemplație la violență, de la șoaptă la declamație constituie lirismul predominant al poeziei. Adversitatea materiei față de produsul spiritului îl convinge să renunțe la luptă sub cea mai sardonică amenințare:

De-oi urma să scriu în versuri, teamă mi-e ca nu cumva

Oamenii din ziua de-astăzi să mă-nceap-a lăuda.

Dacă port cu ușurință și cu zâmbet a lor ură,

Laudele lor desigur m-ar mâhni peste măsură.

Scrisoarea a III-a trăiește dintr-o indignare furioasă, cu lirism maxim, întors de la extatic la grandios.

Erotica lui Eminescu nu e mistică, depășește metafora în care femeia nu-i decât un simbol al fericirii paradisiace. Asta nu înseamnă că la Eminescu nu se întâlnesc atitudini sublimate, dar erotica sa se întemeiază pe "inocență", nu pe virginitatea serafică, inconștientă de păcat. Perechea nu vorbește și nu se întreabă. Amețită de mediul înconjurător, ea cade într-o uimire, numită de poet „farmec" (Floare albastră, Lasă-ți lumea, Iubind în taină):

Pe cărare 'n bolți de frunze,

Apucând spre sat în vale,

Ne-om da sărutări pe cale,

Dulci ca florile ascunse.

Cu o suflare răcorești suspinu-mi,

C'un zâmbet faci gândirea-mi să se 'mbete,

Fă un sfârșit durerii - vin la sânu-mi.

Nu se poate trece cu ușurință peste problema fonetismelor moldovenești. Astăzi însă știe oricine că Eminescu este tot atât al Moldovei cât și al întregului pământ românesc și al lumii întregi. Nu putem modifica limba lui Eminescu, așa cum n-o modificăm nici pe-a lui Neculce, a lui Creangă ori a lui Sadoveanu, pitorescul lor reprezintă o etapă din istoria limbii române.

Poezia lui Eminescu este cu mult prea complexă pentru a fi limitată la tiparele acestui articol. E mult mai profitabil a interpreta textele eminesciene nu ca fiind operă de final a unei perioade virtual încheiate în anii maturității sale, ci ca o creație care pășește pe drumul poeziei viitoare, ba chiar al poeziei iminente.

Opera poetică postumă

Uni specialiști eminescologi (ca Petru Creția, între alții, sau Ion Negoițescu) au accentuat valoarea operei poetice postume a lui Eminescu. Virgil Nemoianu făcea distincția între două romantisme aplicabile și eminescianismului poetic, unul de tip Biedermaier, de salon, de expresie franceză în principiu, ca în poezia antumă (selecție făcută în spiritul vremii de Maiorescu însuși) și un romantism înalt, de tip germanic sau englez (comparabil cu poemele lui John Keats, Byron, Shelley, la care se adaugă Novalis, Holderlin etc., romantici cu largi meditații metafizice, înalte, estetizante).

Mihai Eminescu – biografie

(http://www.mihaieminescu.eu/)

Primii ani

15 ianuarie 1850 - Se naște, la Botoșani, Mihail, al șaptelea copil al căminarului Gheorghe Eminovici (1812-1884) şi al Ralucăi, născuta Iurașcu (1816-1876). Copiii familiei Eminovici sunt numeroși: Șerban, Nicolae, Gheorghe, Ruxandra, Ilie, Maria, Mihail, Aglaia, Harieta, Matei, Vasile. Ruxandra, Maria şi Vasile mor la vârste fragede iar ceilalți, cu excepţia lui Matei, mor tineri şi, în câteva cazuri, alienați mintal.

1 octombrie 1858 - Mihai Eminescu se înscrie în clasa a treia primară, la Național Hauptschule din Cernăuți, după ce făcuse primele clase acasă, în satul Ipotești.

1 iulie 1859 - Termină clasa a IV primară, cu un rezultat foarte bun: al 5-lea dintre 82 de elevi.

Anii de formare

1 septembrie 1860 - Se înscrie în clasa I la K. K. Ober Gymnasium din Cernăuţi. Mihail îl va avea ca profesor de limba română pe Aron Pumnul, autorul volumelor de texte românești Lepturariu românesc. Deși „un așa de călduros suflet, un așa de nobil vizionar, învietorul conştiinţii de sine a românilor bucovineni", Aron Pumnul „era de fapt un pedant stricător al limbii pe care vroia să o îndrepte, un om straniu pentru care totul se reducea la forma artificială".

1862 - Rămâne repetent în clasa a II-a de gimnaziu.

15 septembrie 1862 - 1863 - Repetă clasa a II-a de gimnaziu.

1 aprilie 1863 - Renunță la Ober Gymnasium. Situaţia sa școlară va rămâne nedeclarată.

1 decembrie 1863 - Moare fratele său cel mai iubit, Ilie „De câte ori voi să-mi amintesc figura unui om nobil şi inteligent pe care nu-l cunosc îmi iese Ilie înainte - pare că văd înaintea mea ochii lui albaștri - de câte ori citesc un pasagiu înțelept îmi pare că-l aud citit de glasul lui".

21 martie 1864 - I se refuză o cerere de bursă la Gimnaziul din Cernăuți.

1 septembrie 1864 - 1 martie 1865 - Lucrează ca „scrietor al Cancelariei" la Consiliul permanent al județului Botoșani.

1 martie 1865 – 1 septembrie 1865 -  Însoțește trupa teatrală Fanny Tardini-Vlădicescu.

15 martie 1865 - Demisionează din postul de copist pe care-l ocupa la Comitetul permanent al județului Botoșani.

1 septembrie 1865 – 1866 - Revenind la Cernăuți şi instalându-se în casa lui Aron Pumnul, va ocupa funcția de bibliotecar.

Debutul

12 ianuarie 1866 - Debut cu poezia „La mormântul lui Aron Pumnul" într-o broșură volitivă „Lăcrămioarele învățăceilor gimnagiaşti".

25 februarie 1866 - Adevăratul său debut literar are loc atunci când revista „Familia” îi publică poezia „De-aş avea”, semnată Mihai Eminescu. Poezia este însoțită de nota lui Iosif Vulcan „naşul" literar al poetului „Cu bucurie deschidem coloanele foaiei noastre literare acestui june numai de 16 ani, care cu primele sale încercări poetice transmise nouă ne-a suprins plăcut".

Anii de formare

1867 - În prima parte a anului se află la Cernăuți.

1867 - Apar, în revista „Familia”, poeziile „Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie” şi „La Heliade”.

1 octombrie 1867 - Intră în trupa de teatru a lui Iorgu Caragiale, ca un fel de secretar.

1868 - Publică, în „Familia”, alte 2 poezii: „La o artistă” şi „Amorul unei marmure”.

1 martie 1868 – 1 septembrie 1868 - Face parte, ca sufleur II şi copist, din trupa de teatru a lui Mihail Pascaly, împreună cu care ajunge din nou în Transilvania. Trupa dă reprezentații în orașele Braşov, Sibiu, Lugoj, Timişoara, Arad, Oravița.

1 septembrie 1868 - Ajunge în București unde, recomandat de Pascaly, ajunge angajat sufleor la Teatrul Naţional.

1869 - În „Familia” apar poeziile „Junii corupți” şi „Amicului F.I.”, iar într-o foaie volantă, „La moartea principelui Știrbey”.

16 martie 1869 - Duminică seara asistă, împreună cu Ioniță Bădescu şi V. Dumitrescu-Păun, la reprezentarea piesei „Dama cu camelii" de Al. Dumas-fiul.

1 aprilie 1869 - Mihai Eminescu intră în societatea folcloristică „Orientul" a lui Gr. H. Grandea.

1 septembrie 1869 – Colindă, cu trupa lui Mihai Pascaly, Moldova şi Bucovina. Reținut de tatăl său la Botoșani, este trimis toamna la Universitatea din Viena, unde se înscrie ca student la filosofie, devenind şi membru al societății studențești „România".

Student la Viena şi Berlin

1 octombrie 1869 - Eminescu se înscrie la Facultatea de Filosofie din Viena: neavând bacalaureatul, el nu poate fi decât auditoriu extraordinar. „La Viena el trăi în strâmtorare veselă ca toţi studenții români, cunoscu pe Slavici, urmă cursurile eclectic (filosofie, istorie, drept, economie politică, anatomie), citind mai mult în casă... Eminescu cât timp a petrecut la Viena arăta de regulă foarte bine şi era deplin sănătos. Şi râdea adesea, cu o naivitate de copil, de făcea să râză şi ceilalți din societatea lui, iar când vorbea prin râs, glasul său avea un ton deosebit, un ton dulce, molatic, ce ți se lipea de inimă. Părul negru îl purta lung, pieptănat fără cărare spre ceafă şi astfel, fruntea sa lată părea şi mai mare de cum era, ceea ce-i da o înfățișare senină, inteligentă, distinctă. Eminescu nu ținea defel la modă, dar hainele sale erau totdeauna curate şi le purta atât de mult până deveneau imposibile. A avea în garderobă mai multe rânduri de haine de vară sau de iarnă era, după părerea lui Eminescu, un lux fără de rost, de aceea la dânsul vara nu aflai decât un rând de haine de vară şi iarna numai unul de iarnă. Când vara avea lipsă de bani, el le punea zălog hainele de iarnă şi le scotea abia târziu, toamna. Stau mai bine acolo, îmi zicea el, şi sunt scutite de molii. Iarna purta un palton întunecat şi o căciulă de Astrahan, pe care şi-o trăgea până peste urechi dacă gerul era mare. Mânele le ținea ferite în mânecile paltonului pe care le împreuna la piept. Vara era vecinic cu mânele în buzunar... Când îl supăra cineva la vreo discuție, îi zicea că este o secătură şi numai dacă discuția era foarte violentă şi adversarul gălăgios şi lipsit de logică, izbucnea şi Eminescu şi-i zicea ești o vită încălțată sau nu fii vită încălțată, dar aceasta se întâmpla foarte rar, pentru că Eminescu era foarte cuviincios şi prefera să curme discuția şi să-i întoarcă adversarului spatele, decât să-l înjure... Când neajunsuri, dureri şi suferințe apăsau greu sufletul lui Eminescu şi era necăjit de tot, atuncea ofta adânc şi sfârșea cu expresia tu-i neamul nevoii! Vorba aceea era un fel de exclamațiune de ușurare, după care se liniștea şi începea altă vorbă. Aceasta era unica expresie mai grea ce am auzit-o din gura lui Eminescu şi despre care mi-a spus odată: asta-i unica înjurătură pe care am deprins-o de la tatăl meu."

1870 - Debut publicistic la „Albina" şi articole de politică naţională la „Federațiunea" de Pesta.

4 aprilie 1870 - Convorbiri literare îi publică poezia Venere si Madona. „Cu totul altfel şi fără îndoială mai puţin ar fi fost Eminescu, dacă nu ar fi făcut parte din cercul literar al Junimii”, avea să tragă concluzia scriitorul Ioan Slavici.

1 septembrie 1870 - Îi apare în aceeași revistă „Convorbiri literare”, Epigonii şi basmul Făt-Frumos din lacrimă. „Eminescu, când scria, se închidea în casă şi nu-i părea bine dacă venea vreun cunoscut la dânsul. Dacă însă intra acesta, îl întreabă într-un mod brusc: la ce ai venit? Respectivul nu putea să petreacă mult la poet şi din cauză că atmosfera în locuința lui Eminescu era infernală, căci lui îi plăcea prea mult cafeaua neagră şi când lucra, mașina funcționa fără întrerupere. Mirosul cafelei, al spirtului de la mașină, împreună cu fumul tutunului, care împletea casa cu o ceață de nu puteai vedea obiectele cele mai aproape din casă, îl alunga pre fiecare curând de la Eminescu. Renunța la mâncare, dacă avea numai cafea neagră. Lucrul principal ce-l făcea când primea banii de acasă era să-şi cumpere cafea şi tutun pentru oarecare timp."

1871 – Publică în revista „Convorbiri literare” poeziile Înger de pază şi Noaptea.

1 aprilie 1871 – La Viena, ia fiinţă Societatea Academică Social-Literară „România jună”, asociaţie studenţească în cadrul căreia Eminescu a fost ales secretar. Preşedintele acestei societăţi era Ioan Slavici.

26 august 1871 – 28 august 1871 – Eminescu participă la marea serbare şi congresul studenţilor români de la Viena, organizate la Putna, pentru a celebra împlinirea a 400 de ani de la sfinţirea mănăstirii ridicate acolo de Ştefan cel Mare. Printre participanţi: Ioan Slavici, Th. Ştefaneli, Pamfil Dan şi alţii. Ascultă cuvântarea lui A.D. Xenopol despre răpirea Bucovinei.

1 octombrie 1871 – Se înscrie la Facultatea de Drept din Viena. Titu Maiorescu publică în „Convorbiri literare” un studiu în care va vorbi despre Mihai Eminescu „cu totul osebit în felul său, om al timpului modern, deocamdată blazat în cuget, iubitor de antiteze cam exagerate, reflexiv mai peste marginile iertate, până acum aşa de puţin format încât ne vine cu greu să-l cităm îndată după Alecsandri dar, în fine, poet, poet în toată puterea cuvântului”. Act de mare curaj critic, alăturarea lui Eminescu, autorul a doar câtorva poezii, de Vasile Alecsandri, instituţia literară a momentului, va stârni un mare scandal la acea vreme.

1872 – În perioada berlineză redactează o naraţiune amplă, nefinalizată, publicată ulterior de George Călinescu sub titlul Avatarii faraonului Tla.

1 martie 1872 – Continuă studiile la Viena. Eminescu o va cunoaşte la Viena pe iubirea şi muza sa, Veronica Micle.

1 septembrie 1872 – Mihai Eminescu citeşte la „Junimea”, în Iaşi, nuvela Sărmanul Dionis, care se publică în „Convorbiri literare” şi poemele Egipetul, Înger şi demon, Floare albastră. Aceste poezii vor fi publicate în revista „Convorbiri literare”. Primeşte o bursă de la Ministerul Cultelor şi Instrucţiei Publice, condus de Titu Maiorescu.

1 noiembrie 1872 – Eminescu se află la Berlin.

1 decembrie 1872 – Eminescu se înscrie la Universitate ca student regulat, ceea ce înseamnă că între timp căpătase un certificat de absolvenţă a studiilor liceale. Are profesori vestiţi pe Duhring, Zeller, Helmholtz, Du Bois-Raymond, Lepsius,Droysen, Althaus, Bonitz.

1873 – Urmează în continuare cursuri de filozofie, istorie şi economie politică la Universitatea din Berlin.

1873 – Se sinucide, la Ipoteşti, fratele său, Gheorghe, ofiţer.

1874 – Începe să traducă din Kant Critica naţiunii pure.

1874 – În pofida insistenţelor lui Maiorescu, renunţă să-şi dea doctoratul.

1874 – Întors în ţară, poetul este numit, printr-un ordin al Consiliului de Miniştri, în funcţia de director la Biblioteca Centrală din Iaşi.

1874 – Moare, la Berlin, răpus de tuberculoză, fratele lui, Şerban, medic de profesie.

1874 – Meditează la un roman, Aur, mărire şi amor, în care vrea să integreze fragmente mai vechi sau la care lucra.

Reîntoarcerea în ţară

1875 – În urma unor intrigi este destituit din postul de director al Bibliotecii Centrale.

1875 – Suplineşte pe A.D. Xenopol şi Samson Bodnărescu la Institutul Academic.

1 iulie 1875 – Este numit în funcţia de revizor şcolar. * Titu Maiorescu îl va numi pe Eminescu revizor şcolar pe două judeţe, Iaşi şi Vaslui (…), scoţându-l dintr-o funcţiune tihnită şi propice studiilor, şi dându-l drumurilor de ţară şi incertitudinilor luptei de partid. Cu tot scepticismul trăiniciei noii slujbe, Eminescu se aşează la lucru cu o străşnicie aşa de lipsită de diletantism, cu atâta clarviziune pedagogică şi socială şi spirit administrativ, încât acest an reprezintă, pe o suprafaţă mică, în istoria învăţământului rural înainte de Haret, cel mai ridicat nivel al conştiinţei culturale naţionale. Noul revizor avea atribuţiuni îndoite, administrative şi pedagogice, trebuia, într-un cuvânt, să conducă cancelaria revizorului şi să facă inspecţiuni în şcoalele dependinte de circumscripţiile sale din judeţele Iaşi şi Vaslui. Pentru această muncă extinsă, dar nicidecum odioasă unui intelectual, Eminescu era retribuit cu salariul de circa 500 de lei noi, sumă foarte considerabilă pe acele vremi *.

1 august 1875 – Cunoscând acum pe Ion Creangă, scriu amândoi câte un basm cu erou central asemănător, al lui Eminescu numit Călin (extras din cal), al lui Creangă Făt-Frumos, fiul iepei. Amândouă în proză, basmele rămân nepublicate. * Din cele întâi zile s-a stabilit mare prietenie între Creangă şi Eminescu, sau mai drept Eminescu a fost cuprins deodată de o mare dragoste pentru Creangă… Plecau amândoi şi se înfundau pe la vreun crâşmar de prin Tătăraşi, Păcurari sau Nicolina, adică prin părţile exterioare ale oraşului. Acolo nu se puneau pe băut, cum se pretindea sau cum se crede, nu; ei se puneau să trăiască o viaţă care le plăcea lor, viaţa simplă şi primitivă. Era o plăcere pentru ei ca să se aşeze într-o odaie din fundul crâşmei, pe laviţi de lemn, cu braţele rezemate de o masă murdară, serviţi de un băiat naiv. Drept masă sau dejun, cereau să li se frigă o bucată de pastramă, mai mâncau cârnaţi cu usturoi – şi vai de lume cum erau preparaţi – ordonau ca să li se aducă o cană de vin de calitatea cum s-ar fi întâmplat, şi după ce mâncau pastrama apoi înaintea unui pahar de vin, stăteau toată noaptea dacă crâşmarul le dădea voie. Când crâşmarul voia să închidă, ei plecau în altă parte a oraşului, unde ştiau că localul sta deschis până la ziuă, şi vorbeau, vorbeau dar şi beau. Ce vorbeau între ei? Eminescu şi Creangă rar primeau câte un al treilea în intimitatea lor. Se înţelegeau, cum se zice, ca gaşca cu tata; îi uneau aceleaşi inspiraţii * (G. Panu).

1876 – Guvernul liberal nou instalat îl demite pe Eminescu din funcţia de revizor şcolar. D. Petrino îl acuză de furtul unor cărţi şi al unor piese din mobilierul Bibliotecii Centrale. Va fi absolvit însă de instanţa care va judeca procesul.

1876 – Intră în redacţia ziarului „Curierul de Iaşi” unde va publica nuvela Cezara.

1876 – În revista „Convorbiri literare” apar poeziile Melancolie, Crăiasa din poveşti, Lacul, Dorinţa şi Călin.

15 august 1876 – Moare mama sa, Raluca Eminovici.

17 august 1876 – Vrea să o convingă pe Veronica Micle, mamă a două fete, să fugă cu el în lume. Veronica pleacă în vacanţă, şi Eminescu, întors de la înmormântarea mamei sale, o acuză de infidelitate. Scrie elegia Pierdută pentru mine zâmbind prin lume treci.

1 octombrie 1877 – În urma unui conflict cu directorul tipografiei, poetul părăseşte forţat „Curierul de Iaşi”. Atmosfera din fosta capitală a Moldovei o găseşte sufocantă, după cum i se destăinuie lui Maiorescu, într-o scrisoare: „(…) pentru mine o evadare din Iaşi ar fi foarte bine venită. Căci nimic nu întrece mărginirea proverbială a Iaşiului, şicana de vorbe înrădăcinată la „Junimea”, felul de a discuta, îndeajuns de stufos, cu care onorata societate întâmpină de la o vreme orice lucrare. În ce mă priveşte cred că am făcut câţiva paşi înainte, „Junimea” susţine că aş fi dat înapoi.”

12 octombrie 1877 – Mihai Eminescu urma să se mute în capitală, la redacţia ziarului „Timpul”, preluat de Titu Maiorescu. Socotea că trebuie curmată şi legătura cu Veronica. Ea era soţia unui om onorabil, pe care-l respecta, şi mamă a două fete. Oricât păstrau ei aparenţele, şi îndeosebi Veronica, tratându-l în societate cu răceală, bârfele existau. Despărţirea de Iaşi avea să-i fie foarte grea, mai ales că acest oraş îi devenise oraş de baştină şi tot în el îşi lăsa iubirea.

15 octombrie 1877 – Mihai Eminescu, după ce s-a consultat şi cu Veronica, răspunde afirmativ propunerii de a veni la ziarul „Timpul”. Încearcă să-şi ia rămas bun de la Veronica, dar nu o găseşte acasă. Amărât, se urcă în trenul spre Capitală.

27 octombrie 1877 – Este numit redactor al ziarului „Timpul” din Bucureşti şi, lăsând o scrisoare violentă Veronicăi, părăseşte Iaşiul. Îi va avea colegi pe Caragiale şi pe Slavici, la care poetul va locui o vreme, după ce schimbase mai multe gazde. Ziarul nu avea un buget stabil. * Eminescu era un fel de bibliotecă ambulantă, încât nu era cu putinţă să se pună la ordinea zilei vreo cestiune, asupra căreia nu era orientat şi nu era în stare să-şi deie părerea mai înainte de a se fi dumerit în toate amănuntele. Înzestrat cu o memorie uimitoare, el nu uita niciodată ceea ce ştia şi se folosea cu uşurătate de ştiinţa lui în ceea ce priveşte faptele şi oamenii. Poeţii sunt, în genere, slabi prozatori, fiindcă, scriind în proză, nu au cuvenita băgare de seamă în ceea ce priveşte alegerea, întrebuinţarea şi aşezarea vorbelor. Deşi scria răpede, îşi măsura vorbele cu multă grijă şi numai la mare zor publica ceea ce scria fără ca să fi citit cuiva manuscriptul, niciodată fără ca să-l fi recitit el însuşi. Eram în redacţiune el, Caragiali şi eu, şi o duceam în necurmate discuţiuni gramaticale, în care Eminescu era totdeauna foarte simţitor. Urmarea firească era că eu scriam puţin, iară Caragiali făcea mereu corecturi în manuscriptul său şi ajungea să publice puţin, încât Eminescu le făcea adeseori el singur toate. Om foarte muncitor şi conştiincios, el era totdeauna la locul lui. Deşi pierdut mereu în gânduri ori adâncit în studii, încât uita să mănânce ori se lipsea de tigna somnului, el nu-şi pierdea niciodată din vedere datoriile şi, chiar bolnav dac-ar fi fost, venea regulat la redacţie, se interesa de toate şi ţinea să fie totdeauna la curent * (Ioan Slavici)

4 septembrie 1877 - Plin de speranţă, Mihai Eminescu începe să lucreze în redacţia ziarului „Timpul”.

25 decembrie 1877 – Veronica Micle îl caută cu disperare pe Mihai; sub teiul unde obişnuiau să stea împreună, în librăria unde mergea cu mare interes să vadă dacă a mai apărut ceva nou, sau mergea la Ticău, la bojdeuca prietenului Creangă pentru a-l întreba dacă a mai primit o veste de la el. Era atât de tristă încât Ion Creangă i-a scris de multe ori prietenului şi amicului său, mustrându-l pentru că îi pricinuia atâta suferinţă Veronicăi: „Bădie Mihai, ce-i cu Bucureştiul, de ai uitat cu totul Iaşul nostru? Veronica a fost azi la mine şi mi-a spus că şi cu dânsa faci ca şi cu mine. De ce? Ce rău ţi-am făcut noi? De Crăciun te aşteptăm să vii. Te sărut pe frunte”. Însă nici de Crăciun nu a venit. Luată cu problemele familiei, Veronica nu reuşea să îi scrie săptămânal, însă atunci când îi scria îşi cerea iertare şi aştepta cu sufletul la gură să apară numărul în Convorbiri literare, poate Eminescu publica o nouă poezie.

1878 – Mistuită de dorul poetului, Veronica îi scrie săptămânal, aştepta răspunsurile lui cu speranţă.

1878 – Intensă activitate jurnalistică la „Timpul”.

1878 – Publică în „Convorbiri literare”, după pauza din 1877, Povestea codrului, Povestea teiului (variantă a traducerii din Em. Geibel, Făt-Frumos din tei, după Romanze vom Elfenbrunen), Singurătate, Departe sunt de tine. Scrie acum Moartea lui Ioan Vestimie, ultimul episod din romanul Aur, mărire şi amor.

1 martie 1878 – Veronica este fericită. În paginile „Convorbirilor literare” regăseşte patru poezii scrise de Mihai Eminescu: Povestea codrului, Povestea teiului, Singurătate (în care rememora clipele nostalgice din Iaşi) şi Departe sunt de tine, în care îşi plângea tristeţea despărţirii de Veronica.

1 iulie 1878 – Este invitat la moşia lui Nicu Mandrea din Floreşti-Dolj.

12 noiembrie 1878 – Cu prilejul aniversării „Junimii”, Mihai Eminescu împreună cu I.L. Caragiale vin la Iaşi, la invitaţia lui Titu Maiorescu. O va revedea pe Veronica, însă foarte puţin, din cauza programului încărcat: şedinţa literară de la Iacob Negruzzi, banchetul tradiţional din salonul hotelului Binder, plecarea comună spre Bucureşti.

4 august 1879 – Moare Ştefan Micle, soţul Veronicăi. Relaţia dintre Eminescu şi Veronica renaşte trecând prin momente în care cei doi plănuiesc să se căsătorească, dar şi prin momente de ruptură.

6 august 1879 – Îi scrie Veronicăi mângâind-o pentru moartea soţului. Publică în „Convorbiri literare”: Atât de fragedă (pentru Veronica), dar pe care o comunică şi Mitei Kremnitz, cumnata lui Maiorescu, Sonete, Freamăt de codru, Revedere, Despărţire. Veronica îl vizitează la Bucureşti.

1879 – Apar în „Convorbiri literare” poeziile: De câte ori iubito, Rugăciunea unui dac, Atât de fragedă, Afară-i toamnă, Sunt ani la mijloc, Când însuşi glasul, Freamăt de codru, Revedere, Foaie veştedă, Despărţire.

6 septembrie 1879 – Veronica Micle merge în Capitală, fiind aşteptată cu emoţie de către poet.

7 septembrie 1879 – Întâlnirea fusese atât de tulburătoare încât Veronica avea să scrie: „Scumpul meu drag, nu ştiu cum să încep, cum vei găsi această lettra rosa! Nu mă mai recunosc după noaptea noastră împreună. Inima bună, garoafe sângerii, iubire şi numai iubire, scumpul meu drag! Ce-ai visat? Mă vei ierta? Un echo răspunde inimilor noastre în auz de dimineaţă. Scumpul meu Emin, să-l ascultăm mărit în doi. Cu totul de-acum, cu totul a ta. Veronica”. Se reîntoarce la Iaşi.

19 octombrie 1879 – Îi scrie lui Mihai, pe care-l considera „punctul luminos al vieţii mele”, spunându-i că abia aşteaptă să se vadă acasă.

7 noiembrie 1879 – Veronica îi scrie o nouă scrisoare lui Mihai, îndemnându-l să vină acasă pentru sărbătoarea „Junimii”: „Eminescul meu, vom mai vorbi dacă va vrea bunul Dumnezeu, pentru care sfirsti te rog şi te rog şi iar te rog să vii de aniversarea „Junimei”, că te aştept c-un dor nespus, te aştept ca pe singurul meu mângâietor căci, după cum ţ-am spus, eşti singurul punct luminos al vieţei mele întunecate de greutăţi, de griji şi de necazuri”. Şi Eminescu a venit, şi pentru câteva zile a trăit bucuria de a avea o familie.

10 noiembrie 1879 – Cu greu se desprinde din braţele Veronicăi pentru a lua parte la banchetul „Junimii”.

5 decembrie 1879 – Veronica îi întoarce vizita lui Mihai, venind la Bucureşti.

1880 – Eminescu este numit redactor-şef la ziarul „Timpul”.

1880 – Apare poezia O, mamă în revista „Convorbiri literare”.

17 ianuarie 1880 – O vizitează pe Veronica Micle sora lui Eminescu, Henrieta, care îi aduce drept cadou un medalion cu diamant şi o pereche de cercei. Îi scrie lui Mihai îndemnându-l să vină să o vadă. Din lipsa banilor de drum, Eminescu este nevoit să o refuze. Tăcerea lui o îndurerează pe Veronica, neştiind pricina şi bănuindu-l de nesinceritate şi de uitare. Încă de la sfârşitul lunii decembrie corespondenţa sa cu Eminescu se răcise adresându-i-se cu „Domnul Eminescu”.

14 martie 1880 – În viaţa lui Eminescu şi a Veronicăi Micle va interveni şi I.L. Caragiale, amic de la „Junimea”, care făcea, chipurile, pe împăciuitorul între dânşii. Fiindu-i rău, Eminescu îşi propunea să ia pastilele de fier şi îl vedea pe Caragiale ca pe un posibil pretendent la mâna Veronicăi. Începând cura, numai după patru zile, fierul avea să aibă efecte miraculoase. Se simte mai bine.

28 aprilie 1880 – Relaţiile dintre Eminescu şi Veronica erau rupte, poetul îi scria cu apelativul „Doamna” şi-i comunica înapoierea scrisorilor declarând-o „liberă de orice legătură”. Mai schimbau scrisori pe tema actelor pentru pensia copilelor pe care Veronica le cerea înapoi.

27 iunie 1880 – Veronica îl anunţă ultimativ că în următoarele zile „scrisorile Dumitale vor fi distruse”. Mihai îi mărturiseşte lui Kogălniceanu dorinţa sa de a o lua pe Veronica în căsătorie, însă Kogălniceanu îi spune că o căsătorie între doi oameni săraci ar fi plină de privaţiuni. Cum poetul ţinea însă morţiş să se însoare, criticul îi spune că Veronica fusese şi prietena lui Caragiale, însă era doar o minciună. Într-un acces de furie, Eminescu pune pe foc traducerea nuvelei Morella de Edgar Alan Poe care îi aparţinea Veronicăi.

1 februarie 1881 – 1 septembrie 1881 – În revista „Convorbiri literare” apar Scrisoarea I, Scrisoarea a II-a, Scrisoarea a III-a şi Scrisoarea a IV-a.

1882 – Ca urmare a unor mutaţii produse în politica Partidului Conservator, unii dintre membrii săi importanţi manifestau poziţii de apropiere faţă de Partidul Liberal, la „Timpul” este numit redactor-şef Grigore G. Păucescu. Eminescu se vede marginalizat în cadrul redacţiei.

6 ianuarie 1882 – Pe Eminescu îl supără amiciţia Veronicăi cu d-l „musiu în chestie”, nimeni altul decât amicul Caragiale. În scrisorile sale o roagă insistent să nu se mai întâlnească şi nici să nu-l mai primească în vizită. „Nicuţă, fii cuminte. Pe mine m-apucă iar furia înnăscută caracterului meu; gelozia cea rea şi cea mai amară din toate patimile… Te rog să n-o hrăneşti… Al tău, Emin”. Ba, mai mult, pe lângă vizita domnului Caragiale mai apăruse şi domnul Miron Pompiliu care să o viziteze pe Veronica.

1 februarie 1882 – Singura dorinţă a Veronicăi Micle era ca Eminescu să se întoarcă la Iaşi, dar primea un răspuns negativ stropit în lacrimi: „Să pot zbura pe trei zile la Iaşi tare aş veni. Dar mai mult de trei zile n-aş avea pentru că eu nu am vacanţă, ci trebuie să trag ca şi catârii, greu la vale şi greu la deal”.

28 februarie 1882 – „Nu voi iubi niciodată o altă femeie” îi scrie Veronicăi Micle.

1 aprilie 1882 – Sfârşeşte forma finală a poemului Luceafărul, început încă din anul 1880. O citeşte în faţa „Junimii”.

1 aprilie 1882 – Veronica îi scrie lui Eminescu: „Mă bucur foarte mult, că ferul iodat îţi face aşa de bine, şi eu am luat două sute de pastile, însă cred că nu voiu lua acum, mă mai las în voia soartei, să văd ce-a mai fi”.

9 aprilie 1882 – Extenuat şi bolnav, cu rănile de la picioare gata să se redeschidă, cu tot tratamentul de la Constanţa, Eminescu îi trimite puţin ajutor atâta Veronicăi, cât şi bătrânului său tată. Acesta pierduse toată averea din cauza secetelor necurmate şi se mută de la Ipoteşti la oraş.

6 iunie 1882 – Pe Mihai îl supără rănile apărute la picioare şi pe care le tratează cu felurite leacuri, folosind şi colţuni de cauciuc. Veronica era tristă că nu îl putea ajuta cu nimic şi, mai rău, că nu îi putea fi alături. Ar fi dorit să meargă la Bucureşti.

1 septembrie 1882 – Veronica îl aşteaptă acasă, însă Eminescu întârzie să vină. Apropiindu-se iarna, se simţea tot mai rău ţi încerca din puţinul său s-o ajute şi pe Veronica, trimiţându-i din când în când câte 50 de franci. Cum nu venea nici în vizită, Veronica îi cerea măcar o fotografie. Dar Mihai obiecta că nu se fotografiază, căci avea faţa umflată „ca de orbalț” din cauza bolii.

Boala

1883 – În revista „Familia” apar poeziile oferite de Eminescu însuşi lui Iosif Vulcan, S-a dus amorul…, Când amintirile…, Adio, Ce e amorul, Pe lângă plopii fără soţ, Şi dacă…

1 aprilie 1883 – Apare poemul Luceafărul în Almanahul Societăţii Academiei Social-Literare „România jună” din Viena.

1 iunie 1883 – Poetul ia parte, la Iaşi, la dezvelirea unei statui comemorative a lui Ştefan cel Mare.

1 iunie 1883 – La Bucureşti, în vremea căldurilor insuportabile ale verii, Eminescu are primul şoc nervos.

2 iunie 1883 – Eminescu se retrage din redacţia ziarului „Timpul”. Motivul: se publicase un articol infect cât timp el lipsise. Îl supără migrenele şi „picioarele iar mi se coc”.

6 iunie 1883 – Participă la şedinţa „Junimii” care are loc în casa lui Iacob Negruzzi, unde va citi poezia Doină. Apoi se retrage la bojdeuca bădiei Creangă unde aveau să stea la poveşti pe prispă, la un pahar de vin. A revăzut-o şi pe Veronica, înspăimântând-o cu figura lui crispată ţi privirile străine.

28 iunie 1883 – Se produce criza conform căreia Eminescu este declarat alienat mintal. Este internat, prin grija şi ajutorul lui Titu Maiorescu, la sanatoriul „Caritas” al doctorului Alexandru Şuţu.

1 septembrie 1883 – Poetul, însoţit de vechiul prieten Alexandru Chibici-Revreanu, este trimis la Viena, la Institutul de la Ober-Dobling al doctorului Oberstein.

25 septembrie 1883 – Veronica află că Eminescu se simte foarte rău şi că este internat la sanatoriu. Pentru că nu avea bani, iar pensia de pe urma soţului ei, Ştefan Micle, încă nu se aprobase, îi scrie o scrisoare lui Mihail Kogălniceanu cerându-i să o ajute să vină în vizită la Eminescu.

1 decembrie 1883 – La Editura „Socec”, sub îngrijirea şi sub îndrumarea lui Titu Maiorescu, apare volumul Poesii – primul şi singurul volum publicat în timpul vieţii poetului. Publicarea se face în lipsa lui Eminescu, plecat din ţară. Poesiile se bucură de un mare succes şi îi construiesc lui Mihai Eminescu o imagine de poet care ridică iubirea la rang de artă. Cu disponibilităţi intelectuale cerebrale vizibil diminuate,  în pofida periodicelor reveniri la starea de luciditate, Eminescu nu va mai scrie decât câteva pagini de publicistică.

1884 – Moare Gheorghe Eminovici, tatăl poetului.

1884 – Boala lui Eminescu dă semne de ameliorare.

1884 – Apare poezia Diana în „Convorbiri literare”.

1884 – I se publică poezia Din noaptea în revista „Familia”.

1 februarie 1884 – Însoţit de prietenul Chibici-Revreanu pleacă într-o călătorie prin Italia; vizitează oraşele Florenţa şi Veneţia.

7 aprilie 1884 – Eminescu vine la Iaşi pentru a se reface. Terminase tratamentul medical la Ober-Dobling şi, după o scurtă şedere la Bucureşti, doreşte să se întoarcă acasă, în oraşul dragilor amintiri. Veronica îl va aştepta la gară. Va sta în gazdă la Miron Pompiliu. Veronica îi trimite bucate şi îl aşteaptă să vină în vizită. Eminescu promite însă… nu vine.

3 octombrie 1884 – Este numit bibliotecar la Biblioteca Centrală din Iaşi. Are şi ore la Şcoala Comercială, predând statistică şi geografie.

6 decembrie 1884 – Mihai Eminescu, coborând din trăsură, îşi rupe piciorul în preajma locuinţei din mansarda anexei hotelului „România”.

20 decembrie 1884 – Este internat la Spitalul „Sf. Spiridon” de către Miron Pompiliu. Este vizitat de prieteni dragi. Seara, după plecarea musafirilor şi a doctorului Ludovic Russ, Veronica merge să-l vadă, să-i aducă ceva bun de mâncare şi să-i uşureze chinul nopţii şi al durerilor.

25 decembrie 1884 – Noaptea de Crăciun au petrecut-o aproape pe toată împreună, Veronica plângând alături de Mihai nefericirea lor. Seara, a revenit însoţită de această dată de fetele ei, care l-au colindat pe bădia Mihai. Veronica nu le-a ascuns sentimentele ei faţă de Eminescu fetelor ei, manifestându-şi dorinţa „ca fetele mele să le citească atunci când nu voi mai fi în viaţă pentru a cunoaşte mai bine firea şi caracterul mamei lor”. A discutat cu ele şi posibilitatea aducerii poetului acasă, însă le era frică din cauza bolii.

1885 – Apare a doua ediţie a volumului Poesii.

1885 – În revista „Convorbiri literare” apare poezia Sara pe deal.

1 iunie 1885 – Petrece vara la Liman, lângă Odesa.

1 septembrie 1885 – Lui Mihai Eminescu i se încredinţează postul de sub bibliotecar la Biblioteca Universităţii din Iaşi.

Ultimii ani

1886 – În revista „Convorbiri literare” apare poezia La steaua.

1886 – Îi mai sunt publicate poeziile Egipetul, Făt-Frumos din tei, Veneţia, Mai am un singur dor, Kamadeva.

1 martie 1886 – Starea de sănătate a lui Eminescu se înrăutăţeşte. I se făcea rău pe stradă, îşi pierdea cumpătul şi-şi spunea cu glas tare gândurile.

14 mai 1886 – Speriat, Miron Pompiliu îl informează pe Titu Maiorescu despre aceste purtări ale poetului. Veronica este, şi ea, îngrijorată, şi îl ajută cu bani.

1 octombrie 1886 – Boala recidivează. Poetul este internat la ospiciul de la Mănăstirea Neamţ, administrat de Epitropia „Sf. Spiridon” şi unde „serviciul medical lăsa mult, chiar foarte mult de dorit, de vreme ce medicul Spitalului din Târgu-Neamţ nu venea nici măcar o dată pe săptămână, după cum era obligat. Datorită acestui nenorocit sistem, nevinovaţii nefericiţi, a căror îngrijire reclamă poate cea mai sfântă şi devotată solicitudine medicală, găsesc la ospiciul de la Neamţ nu un loc de vindecare, ci un locaş de cultură, şi tocmai în megieşia mănăstirii, locaş de îngăduinţă, blândeţă, bunătate şi jertfă (…) vindecarea unui alienat de la acest ospiciu era o minune” (Bucur).

1887 – Eminescu îi scrie, de la Mănăstirea Neamţ, lui Alexandru Vlahuţă, care voia să-i vină în ajutor deschizând o listă de subscripţie: „Dragă Vlahuţă, nu te pot încredinţa îndestul cât de odioasă e pentru această specie de cerşetorie, deghizată sub numele de subscripţie publică, recompensă naţională etc. E drept că n-am bani, dar aceasta e departe de a fi un motiv pentru a întinde talgerul în public. Te rog, dar, să desistezi cu desăvârşire de la planul tău, oricât de bine intenţionat ar fi, de-a face pentru mine apel la public. Mai sunt destule alte mijloace onorabile pentru a-mi veni în ajutor, iar cel propus de voi e, desigur, cel mai din urmă la care aş avea vreodată recurs”.

1887 – Părăseşte ospiciul şi se duce la Botoşani, la sora sa, Henrieta. „Trecea pe stradele Iaşiului un om greoi, gros, cu mustăţile rase, rău îmbrăcat, împiedicat în mişcări, care-şi smulgea firele de păr de pe faţă şi apuca de turnure pe femeile care-i plăceau. Mulţi se ţineau de dânsul – Doamne, iartă-i! – distrându-se. Noi întorceam capul de la el, cum l-ai întoarce de la trupul neînsufleţit, ajuns hidos prin impia descompunere a unei fiinţe respectate şi iubite. În Botoşani intră apoi, aşteptat de o seamă de lume, lângă Harieta, nici tristă, nici veselă, ci nemişcată în alba ei figură liniştită, acelaşi om gros, fără vârstă, pe buza de sus a căruia se desfăcea acum o mustaţă groasă, neagră. Acasă la el veneau acum des prietenii, ca să afle veşti, care ajungeau pe urmă în presă. Odată, lângă piaţa cea mare, îl întâlnii târându-şi picioarele bolnave, cu ochii pironiţi în jos. S-a uitat lung la acela care-i salutase geniul, ca şi cum n-ar fi fost la mijloc ceaţa nenorocirii, şi apoi picioarele bolnave târâră mai departe pe acel care fusese Mihai Eminescu” (Nicolae Iorga). Oraşul îi votează un ajutor de 120 de lei lunar. Pleacă la băile din Halle. Parlamentul îi votează o pensie de 250 de lei lunar.

6 februarie 1887 – Îi apare Veronicăi Micle placheta cu poezii încredinţată editurii I. Haimann. Primul exemplar i l-a dedicat poetului: „Scumpului meu Mihai Eminescu, ca o mărturisire de neştearsă dragoste”.

15 iulie 1887 – Merge la Botoşani să îl vadă pe Mihai Eminescu, care era în grija surorii sale, Henrieta. Ştia că va fi primită cu răceală de către aceasta. Ca să-i treacă urâtul, îi cheamă cunoştinţe să facă lecturi literare, Mihai citind o piesă de teatru la care lucra, iar ea servind musafirii cu ceai. Henrieta avea să apună despre Veronica, că „o mare nenorocire a fost femeia aceasta pe capul lui Mihai şi se vede că s-a pus să-l scoată din capete”. Veronica era supărată de fiecare dată când pleca de lângă Mihai şi „nu l-a părăsit până la sfârşitul vieţii, arătându-i aceeaşi dragoste”.

1888 – Reîncepe să publice în gazete, semnând câteva articole în „România liberă” ţi în proaspătul ziar înfiinţat, „Fântâna Blanduziei”.

1888 – Iacob Negruzzi cere, în Camera Deputaţilor, acordarea unei pensii viagere poetului: „Domnilor, sunt însărcinat din partea unui foarte mare număr de cetăţeni din deosebite părţi ale ţarei să depun o petiţiune pe biroul acestei Onor. Camere, prin care se roagă ca să se acorde un ajutor viager nenorocitului poet naţional, Mihai Eminescu. Domnilor, precum vă este cunoscut tuturor, Eminescu, unul din talentele noastre poetice cele mai mari, se găseşte astăzi lovit de o boală grea şi cumplită, şi în acelaşi timp, în cea mai mare sărăcie (…) cu toţii să ne unim şi să venim cât mai curând în ajutorul lui Eminescu, care nu este nici al majoritatei, ci al tuturor românilor”.

1888 – La Socec apare a treia ediţie a volumului de Poesii.

1 aprilie 1888 – Se reîntoarce la Bucureşti alături de Veronica Micle.

Sfârşitul

3 februarie 1889 – Mihai Eminescu suferă un alt şoc, prietenii îl internează în spitalul „Mărcuţa”.

3 martie 1889 – Mihai Eminescu este mutat de la spitalul „Mărcuţa” la „Caritatea”. Starea nenorocitului poet Eminescu se agravează. Alexandru Vlahuţă, care îl întâlneşte în această perioadă, îşi va aminti: „Era de o tristeţă şi de-o melancolie sfâşietoare, blând ca şi-nainte, dar silnic la vorbă, vecinic dus pe gânduri şi lipsit de orice voinţă. Avea deplina aducere aminte a oamenilor, a lucrurilor ş-a întâmplărilor din urmă. Mă întreba cu interes de cunoscuţii lui din Bucureşti, ş-arăta o nespusă milă pentru cei săraci. Apoi iar, ca şi cum şi-ar fi adus aminte de-o nenorocire mare, se scufunda în gânduri şi nu mai spunea nemic câte-o jumătate de ceas. Numai îşi ridica ochii din când în când şi, împreunându-şi mâinile, ofta de ne-neca plânsul: «Of, Doamne, Doamne!». Şi iar punea ochii în pământ şi tăcea. Avea convingerea puternică că e pierdut, că pentru el nu mai e chip de trăit şi că într-o zi are să moară de foame. Ideea că n-are cu ce trăi îl chinuia şi zi şi noapte. De multe ori mi-a spus, blând, încet, c-un glas ce părea că vine dintr-o altă lume: «Tare aş vrea s-adorm, şi să nu mă mai deştept»”.

15 iunie 1889 – Mihai Eminescu se stinge din viaţă. Veronica Micle scrie poezia dedicată lui Mihai Eminescu şi care este intitulată Rază de lună, o poezie de rămas-bun. Va fi publicată în ziarul „România” din 20 iunie 1889.

17 iunie 1889 – În după-amiaza zilei de sâmbătă, la orele 18, cortegiul însoţit de un număr mare de studenţi, gazetari şi prieteni, în fruntea cărora se aflau primul ministru Lascăr Catargiu, Titu Maiorescu, Mihail Kogălniceanu, Th. Rosetti, Aug. Laurian şi alţii, porneau cu durere spre cimitirul Bellu, unde poetul naţional avea să-şi doarmă somnul de veci. La înmormântare aveau să participe nu numai cunoscuţi şi colaboratori, dar şi  „Doamna în cupeu”, care îi va aduce poetului, aşezând pe pieptul fără suflare, o cunună de flori de „Nu-mă-uita”. Aceasta era Veronica şi, pentru că toată lumea îi înţelegea durerea, va fi denumită „Doamna din Moldova”. „O ploaie măruntă pica din cerul peste tot acoperit de nouri. Pe drum, în dreptul Universităţii, şi la mormânt, se ţinuseră cuvântări îndurerate şi banale, după care, pe înserate, coşciugul fu coborât în groapă, între un tei şi un brad” (George Călinescu).