FATA BABEI ŞI FATA MOŞNEAGULUI
Erau odată un moşneag şi-o babă; şi moşneagul avea o
fată, şi baba iar o fată. Fata babei era slută, leneşă, ţâfnoasă şi rea la
inimă;
dar, pentru că era fata mamei, se alinta cum s-alintă cioara-n laţ, lăsând tot greul pe fata moşneagului. Fata moşneagului însă era frumoasă, harnică, ascultătoare şi bună la inimă. Dumnezeu o împodobise cu toate darurile cele bune şi frumoase. Dar această fată bună era horopsită şi de sora cea de scoarţă, şi de mama cea vitregă; noroc de la Dumnezeu că era o fată robace şi răbdătoare; căci altfel ar fi fost vai ş-amar de pielea ei.
dar, pentru că era fata mamei, se alinta cum s-alintă cioara-n laţ, lăsând tot greul pe fata moşneagului. Fata moşneagului însă era frumoasă, harnică, ascultătoare şi bună la inimă. Dumnezeu o împodobise cu toate darurile cele bune şi frumoase. Dar această fată bună era horopsită şi de sora cea de scoarţă, şi de mama cea vitregă; noroc de la Dumnezeu că era o fată robace şi răbdătoare; căci altfel ar fi fost vai ş-amar de pielea ei.
Fata moşneagului la deal, fata moşneagului la vale; ea
după găteje prin pădure, ea cu tăbuieţul în spate la moară, ea, în sfârşit, în
toate părţile după treabă. Cât era ziulica de mare, nu-şi mai strângea
picioarele; dintr-o parte venea şi-n alta se ducea. Ş-apoi baba şi cu odorul de
fiică-sa tot cârtitoare şi nemulţumitoare erau. Pentru babă, fata moşneagului
era piatră de moară în casă; iar fata ei, busuioc de pus la icoane.
Când se duceau amândouă fetele în sat la şezătoare seara,
fata moşneagului nu se încurca, ci torcea câte-un ciur plin de fuse; iar fata
babei îndruga şi ea cu mare ce câte-un fus; ş-apoi, când veneau amândouă fetele
acasă noaptea târziu, fata babei sărea iute peste pârlaz şi zicea fetei
moşneagului să-i dea
ciurul cu fusele, ca să-l ţie până va sări şi ea. Atunci fata babei, vicleană cum era, lua ciurul şi fuga în casă la babă şi la moşneag, spunând că ea a tors acele fuse. În zadar fata moşneagului spunea în urmă că acela este lucrul mâinilor sale; căci îndată o apucau de obraz baba şi cu fiică-sa şi trebuia numaidecât să rămâie pe-a lor. Când veneau duminica şi sărbătorile, fata babei era împopoţată şi netezită pe cap, de parc-o linseseră viţeii. Nu era joc, nu era clacă în sat la care să nu se ducă fata babei, iar fata moşneagului era oprită cu asprime de la toate aceste. Ş-apoi, când venea moşneagul de pe unde era dus, gura babei umbla cum umblă meliţa; că fata lui nu ascultă, că-i uşernică, că-i leneşă, că-i soi rău… că-i laie, că-i bălaie; şi că s-o alunge de la casă; s-o trimită la slujbă unde ştie, că nu-i de chip s-o mai ţie; pentru că poate să înnărăvească şi pe fata ei.
ciurul cu fusele, ca să-l ţie până va sări şi ea. Atunci fata babei, vicleană cum era, lua ciurul şi fuga în casă la babă şi la moşneag, spunând că ea a tors acele fuse. În zadar fata moşneagului spunea în urmă că acela este lucrul mâinilor sale; căci îndată o apucau de obraz baba şi cu fiică-sa şi trebuia numaidecât să rămâie pe-a lor. Când veneau duminica şi sărbătorile, fata babei era împopoţată şi netezită pe cap, de parc-o linseseră viţeii. Nu era joc, nu era clacă în sat la care să nu se ducă fata babei, iar fata moşneagului era oprită cu asprime de la toate aceste. Ş-apoi, când venea moşneagul de pe unde era dus, gura babei umbla cum umblă meliţa; că fata lui nu ascultă, că-i uşernică, că-i leneşă, că-i soi rău… că-i laie, că-i bălaie; şi că s-o alunge de la casă; s-o trimită la slujbă unde ştie, că nu-i de chip s-o mai ţie; pentru că poate să înnărăvească şi pe fata ei.
Moşneagul, fiind un gură-cască, sau cum îţi vrea să-i
ziceţi, se uita în coarnele ei, şi ce-i spunea ea sfânt era. Din inimă, bietul
moşneag poate c-ar fi mai zis câte ceva; dar acum apucase a cânta găina la casa
lui, şi cucoşul nu mai avea nici o trecere; ş-apoi, ia să-l fi pus păcatul să
se întreacă cu dedeochiul; căci baba şi cu fiică-sa îl umplea de bogdaproste.
Într-una din zile, moşneagul, fiind foarte amărât de
câte-i spunea baba, chemă fata şi-i zise:
- Draga tatei, iaca ce-mi tot spune mă-ta de tine: că n-o
asculţi, că eşti rea de gură şi înnărăvită şi că nu este de chip să mai stai la
casa mea; de-aceea du-te şi tu încotro te-a îndrepta Dumnezeu, ca să nu se mai
facă atâta gâlceavă la casa asta, din pricina ta. Dar te sfătuiesc, ca un tată
ce-ţi sunt, că, orişiunde te-i duce, să fii supusă, blajină şi harnică; căci la
casa mea tot ai dus-o cum ai dus-o: c-a mai fost şi mila părintească la mijloc!
dar prin străini, Dumnezeu ştie peste ce soi de sămânţă de oameni îi da; şi nu
ţi-or putea răbda câte ţi-am răbdat noi.
Atunci biata fată, văzând că baba şi cu fiică-sa voiesc
cu orice chip s-o alunge, sărută mâna tată-său şi, cu lacrimi în ochi, porneşte
în toată lumea, depărtându-se de casa părintească fără nici o nădejde de
întoarcere!
Şi merse ea cât merse pe-un drum, până ce, din
întâmplare, îi ieşi înainte o căţeluşă, bolnavă ca vai de capul ei şi slabă
de-i numărai coastele; şi cum văzu pe fată, îi zise:
- Fată frumoasă şi harnică, fie-ţi milă de mine şi mă
grijeşte, că ţi-oi prinde şi eu bine vrodată!
Atunci fetei i se făcu milă şi, luând căţeluşa, o spălă
şi-o griji foarte bine. Apoi o lăsă acolo şi-şi căută de drum, mulţumită fiind
în suflet că a putut săvârşi o faptă bună.
Nu merse ea tocmai mult, şi numai iaca ce vede un păr
frumos şi înflorit, dar plin de omizi în toate părţile. Părul, cum vede pe
fată, zice:
- Fată frumoasă şi harnică, grijeşte-mă şi curăţă-mă de
omizi, că ţi-oi prinde şi eu bine vrodată!
Fata, harnică cum era, curăţă părul de uscături şi de
omizi cu mare îngrijire şi apoi se tot duce înainte să-şi caute stăpân. Şi,
mergând ea mai departe, numai iaca ce vede o fântână mâlită şi părăsită.
Fântâna atunci zice:
- Fată frumoasă şi harnică, îngrijeşte-mă, că ţi-oi
prinde şi eu bine vrodată!
Fata râneşte fântâna şi-o grijeşte foarte bine; apoi o
lasă şi-şi caută de drum. Şi, tot mergând mai departe, numai iaca ce dă de-un
cuptor nelipit şi mai-mai să se risipească. Cuptorul, cum vede pe fată, zice:
- Fată frumoasă şi harnică, lipeşte-mă şi grijeşte-mă, că
poate ţi-oi prinde şi eu bine vrodată!
Fata, care ştia că de făcut treabă nu mai cade coada
nimănui, îşi suflecă mânecile, călcă lut şi lipi cuptorul, îl humui şi-l griji,
de-ţi era mai mare dragul să-l priveşti! Apoi îşi spălă frumuşel mâinile de lut
şi porni iarăşi la drum.
Şi mergând ea acum şi zi şi noapte, nu ştiu ce făcu, că
se rătăci; cu toate aceste, nu-şi pierdu nădejdea în Dumnezeu, ci merse tot
înainte până ce, într-una din zile, dis-dimineaţă, trecând printr-un codru
întunecos, dă de-o poiană foarte frumoasă, şi în poiană vede o căsuţă umbrită
de nişte lozii pletoase; şi când s-apropie de acea casă, numai iaca o babă
întâmpină pe fată cu blândeţe şi-i zice:
- Da’ ce cauţi prin aceste locuri, copilă, şi cine eşti?
- Cine să fiu, mătuşă? Ia, o fată săracă, fără mamă şi
fără tată, pot zice; numai Cel-de-sus ştie câte-am tras de când mama care m-a
făcut a pus mâinile pe piept! Stăpân caut şi, necunoscând pe nime şi umblând
din loc în loc, m-am rătăcit. Dumnezeu însă m-a povăţuit de-am nimerit la casa
d-tale şi te rog să-mi dai sălăşluire.
- Sărmană fată! zise bătrâna. Cu adevărat numai Dumnezeu
te-a îndreptat la mine şi te-a scăpat de primejdii. Eu sunt Sfânta Duminică.
Slujeşte la mine astăzi şi fii încredinţată că mâine n-ai să ieşi cu mâinile
goale de la casa mea.
- Bine, măicuţă, dar nu ştiu ce trebi am să fac., Ia,
să-mi lai copilaşii, care dorm acum, şi să-i hrăneşti; apoi să-mi faci bucate;
şi, când m-oi întoarce eu de la biserică, să le găsesc nici reci, nici
fierbinţi, ci cum îs mai bune de mâncat.
Şi, cum zice, bătrâna porneşte la biserică, iară fata
suflecă mânecile şi s-apucă de treabă. Întâi şi-ntâi face lăutoare, apoi iese
afară şi începe a striga:
- Copii, copii, copii! Veniţi la mama să vă lăie! Şi când
se uită fata, ce să vadă? Ograda se umpluse şi pădurea fojgăia de-o mulţime de
balauri şi de tot soiul de jivine mici şi mari! Însă, tare în credinţă şi cu nădejdea
la Dumnezeu, fata nu se sperie; ci le ia pe câte una şi le lă şi le îngrijeşte
cât nu se poate mai bine. Apoi s-apucă de făcut bucate, şi când a venit Sfânta
Duminică de la biserică şi a văzut copiii lăuţi frumos şi toate trebile bine
făcute, s-a umplut de bucurie; şi după ce-a şezut la masă, a zis fetei să se
suie în pod şi să-şi aleagă de-acolo o ladă, care-a vrea ea, şi să şi-o ia ca
simbrie; dar să n-o deschidă pân-acasă, la tată-său. Fata se suie în pod şi
vede acolo o mulţime de lăzi: unele mai vechi şi mai urâte, altele mai noi şi
mai frumoase. Ea, însă, nefiind lacomă, ş-alege pe cea mai veche şi mai urâtă
dintre toate. Şi când se dă cu dânsa jos, Sfânta Duminică cam încreţeşte din
sprâncene, dar n-are încotro. Ci binecuvântează pe fată, care îşi ia lada în
spate şi se întoarnă spre casa părintească cu bucurie, tot pe drumul pe unde
venise.
Când, pe drum, iaca cuptorul grijit de dânsa era plin de
plăcinte crescute şi rumenite… Şi mănâncă fata la plăcinte, şi mănâncă, hăt
bine; apoi îşi mai ia câteva la drum şi porneşte.
Când, mai încolo, numai iaca fântâna grijită de dânsa era
plină până-n gură cu apă limpede cum îi lacrima, dulce şi rece cum îi gheaţa.
Şi pe colacul fântânii erau două pahare de argint, cu care a băut la apă până
s-a răcorit. Apoi a luat paharele cu sine şi a pornit înainte.
Şi mergând mai departe, iaca părul grijit de dânsa era
încărcat de pere, galbene ca ceara, de coapte ce erau, şi dulci ca mierea.
Părul, văzând pe fată, şi-a plecat crengile-n jos; şi ea a mâncat la pere şi
şi-a luat la drum câte i-au trebuit.
De-acolo mergând mai departe, iaca se întâlneşte şi cu
căţeluşa, care acum era voinică şi frumoasă, iară la gât purta o salbă de
galbeni pe care a dat-o fetei, ca mulţumită pentru că a căutat-o la boală. Şi
de aici, fata, tot mergând înainte, a ajuns acasă la tată-său. Moşneagul, când
a văzut-o, i s-au umplut ochii de lacrimi şi inima de bucurie. Fata atunci
scoate salba şi paharele cele de argint şi le dă tătâne-său; apoi deschizând lada
împreună, nenumărate herghelii de cai, cirezi de vite şi turme de oi ies din
ea, încât moşneagul pe loc a întinerit, văzând atâtea bogăţii! Iară baba a
rămas opărită şi nu ştia ce să facă de ciudă. Fata babei atunci şi-a luat
inima-n dinţi şi a zis:
- Las’, mamă, că nu-i prădată lumea de bogăţii; mă duc
să-ţi aduc eu şi mai multe.
Şi cum zice, porneşte cu ciudă, trăsnind şi plesnind.
Merge şi ea cât merge, tot pe acest drum, pe unde fusese fata moşneagului; se
întâlneşte şi ea cu căţeluşa cea slabă şi bolnavă; dă şi ea de părul cel ticsit
de omide, de fântâna cea mâlită şi seacă şi părăsită, de cuptorul cel nelipit
şi aproape să se risipească; dar când o roagă şi căţeluşa, şi părul, şi
fântâna, şi cuptorul ca să îngrijească de dânsele, ea le răspundea cu ciudă şi
în bătaie de joc:
- Da’ cum nu!? că nu mi-oi feşteli eu mânuţele tătucuţei
şi a mămucuţei! Multe slugi aţi avut ca mine?
Atunci, cu toatele, ştiind că mai uşor ar putea căpăta
cineva lapte de la o vacă stearpă decât să te îndatorească o fată alintată şi
leneşă, au lăsat-o să-şi urmeze drumul în pace şi n-au mai cerut de la dânsa
nici un ajutor. Şi mergând ea tot înainte, a ajuns apoi şi ea la Sfânta
Duminică; dar şi aici s-a purtat tot hursuz, cu obrăznicie şi prosteşte. În loc
să facă bucatele bune şi potrivite şi să lăie copiii Sfintei Duminici cum i-a
lăut fata moşneagului de bine, ea i-a opărit pe toţi, de ţipau şi fugeau nebuni
de usturime şi de durere. Apoi bucatele le-a făcut afumate, arse şi sleite, de
nu mai era chip să le poată lua cineva în gură… şi când a venit Sfânta Duminică
de la biserică, şi-a pus mâinile-n cap de ceea ce-a găsit acasă. Dar Sfânta
Duminică, blândă şi îngăduitoare, n-a vrut să-şi puie mintea c-o sturlubatică
şi c-o leneşă de fată ca aceasta; ci i-a spus să se suie în pod, să-şi aleagă
de-acolo o ladă, care i-a plăcea, şi să se ducă în plata lui Dumnezeu. Fata
atunci s-a suit şi şi-a ales lada cea mai nouă şi mai frumoasă; căci îi plăcea
să ia cât de mult şi ce-i mai bun şi mai frumos, dar să facă slujbă bună nu-i
plăcea. Apoi, cum se dă jos din pod cu lada, nu se mai duce să-şi ia ziua bună
şi binecuvântare de la Sfânta Duminică, ci porneşte ca de la o casă pustie şi
se tot duce înainte; şi mergea de-i pârâiau călcâiele, de frică să nu se
răzgândească Sfânta Duminică să pornească după dânsa, s-o ajungă şi să-i ieie
lada.
Şi când ajunge la cuptor, frumoase plăcinte erau
într-însul! Dar când s-apropie să ia dintr-însele şi să-şi prindă pofta, focul
o arde şi nu poate lua. La fântână, aşijderea: păhăruţele de argint, nu-i
vorbă, erau, şi fântâna plină cu apă până-n gură; dar când a vrut fata să puie
mâna pe pahar şi să ia apă, paharele pe loc s-au cufundat, apa din fântână
într-o clipă a secat, şi fata de sete s-a uscat! Când prin dreptul părului,
nu-i vorbă, că parcă era bătut cu lopata de pere multe ce avea, dar credeţi c-a
avut fata parte să guste vro una? Nu, căci părul s-a făcut de-o mie de ori mai
înalt de cum era, de-i ajunsese crengile în nouri! Şi-atunci… scobeşte-te, fata
babei, în dinţi! Mergând mai înainte, cu căţeluşa încă s-a întâlnit; salbă de
galbeni avea şi acum la gât; dar când a vrut fata să i-o ia, căţeluşa a
muşcat-o de i-a rupt degetele şi n-a lăsat-o să puie mâna pe dânsa. Îşi muşca
fata acum degeţelele mămucuţei şi ale tătucuţei de ciudă şi de ruşine, dar
n-avea ce face. În sfârşit, cu mare ce a ajuns şi ea acasă, la mă-sa, dar şi
aici nu le-a ticnit bogăţia. Căci, deschizând lada, o mulţime de balauri au
ieşit dintr-însa şi pe loc au mâncat pe babă, cu fată cu tot, de parcă n-au mai
fost pe lumea asta, şi apoi s-au făcut balaurii nevăzuţi cu ladă cu tot.
Iar moşneagul a rămas liniştit din partea babei şi avea
nenumărate bogăţii: el a măritat pe fiică-sa după un om bun şi harnic. Cucoşii
cântau acum pe stâlpii porţilor, în prag şi în toate părţile; iar găinile nu
mai cântau cucoşeşte la casa moşneagului, să mai facă a rău; c-apoi atunci nici
zile multe nu mai aveau. Numai atâta, că moşneagul a rămas pleşuv şi spetit de
mult ce-l netezise baba pe cap şi de cercat în spatele lui cu cociorva, dacă-i
copt mălaiul.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.