Eminescu, Mihai (15 ianuarie 1850 – 15 iunie 1889) III - Poezii

Adio

De-acuma nu te-oi mai vedea,

Rămâi, rămâi, cu bine!

Mă voi feri în calea mea

De tine.

De astăzi dar tu fă ce vrei,

De astăzi nu-mi mai pasă

Că cea mai dulce-ntre femei

Mă lasă.

Căci nu mai am de obicei

Ca-n zilele acele,

Să mă îmbăt şi de scântei

Din stele,

Când degerând atâtea dăţi,

Eu mă uitam prin ramuri

Şi aşteptam să te arăţi

La geamuri.

O, cât eram de fericit

Să mergem împreună,

Sub acel farmec liniştit

De lună!

Şi când în taină mă rugam

Ca noaptea-n loc să steie,

În veci alături să te am,

Femeie!

Din a lor treacăt să apuc

Acele dulci cuvinte,

De care azi abia mi-aduc

Aminte.

Căci astăzi dacă mai ascult

Nimicurile-aceste,

Îmi pare-o veche, de demult

Poveste.

Şi dacă luna bate-n lunci

Şi tremură pe lacuri,

Totuşi îmi pare că de-atunci

Sunt veacuri.

Cu ochii serei cei dentâi

Eu n-o voi mai privi-o...

De-aceea-n urma mea rămâi -

Adio!

Afară-i toamnă

Afară-i toamnă, frunza-mprăştiată,
Iar vântul svârlă-n geamuri grele picuri;
Şi tu citeşti scrisori din roase plicuri
Şi într-un ceas gândeşti la viaţa toată.

Pierzându-ţi timpul tău cu dulci nimicuri,
N'ai vrea ca nimeni-n uşa ta să bată;
Dar şi mai bine-i, când afară-i sloată,
Să stai visând la foc, de somn să picuri.

Şi eu astfel mă uit din jet de gânduri,
Visez la basmul vechiu al zânei Dochii,
În juru-mi ceaţa creşte rânduri-rânduri;

De odat-aud foşnirea unei rochii,
Un moale pas abia atins de scânduri...
Iar mâni subţiri şi reci mi-acopar ochii.

Amorul unei marmure

Oştirile-i alungă în spaimă îngheţată,

Cu sufletu-n ruină, un rege-asirian,

Cum stâncelor aruncă durerea-i înspumată

Gemândul uragan.

De ce nu sunt un rege să sfarm cu-a mea durere,

De ce nu sunt Satana, de ce nu-s Dumnezeu,

Să fac să rump-o lume ce sfâşie-n tăcere

Zdrobit sufletul meu.

Un leu pustiei rage turbarea lui fugindă,

Un ocean se-mbată pe-al vânturilor joc,

Şi norii-şi spun în tunet durerea lor mugindă,

Gândirile de foc.

Eu singur n-am cui spune cumplita mea durere,

Eu singur n-am cui spune nebunul meu amor,

Căci mie mi-a dat soarta amara mângâiere

O piatră să ador.

Murindului speranţa, turbării răzbunarea,

Profetului blestemul, credinţei Dumnezeu,

La sinucid o umbră ce-i sperie desperarea,

Nimic, nimica eu.

Nimica, doar icoana-ţi, care mă învenină,

Nimic, doar suvenirea surâsului tău lin,

Nimic decât o rază din faţa ta senină,

Din ochiul tău senin.

Şi te iubesc, copilă, cum repedea junie

Iubeşte-n ochi de flacări al zilelor noroc,

Iubesc precum iubeşte pe-o albă vijelie

Un ocean de foc.

Din ochi de-ar soarbe geniu slăbita mea privire,

De-ar tremura la sânu-mi gingaşul tău mijloc,

Ai pune pe-a mea frunte în vise de mărire

Un diadem de foc.

Şi-aş pune soarta lumii pe buza-ţi purpurie,

Aş pune lege lumii râzândul tău delir,

Aş face al tău zâmbet un secol de orgie,

Şi lacrimile-ţi mir.

Căci te iubesc, copilă, ca zeul nemurirea,

Ca preotul altarul, ca spaima un azil;

Ca sceptrul mâna blândă, ca vulturul mărirea,

Ca visul pe-un copil.

Şi pasu-n urma-ţi zboară c-o tainică mânie,

Ca un smintit ce cată cu ochiu-ngălbenit,

Cu fruntea-nvineţită, cu faţa cenuşie

Icoana ce-a iubit.

Atât de fragedă...

Atât de fragedă, te-asameni

Cu floarea albă de cireş,

Şi ca un înger dintre oameni

În calea vieţii mele ieşi.

Abia atingi covorul moale,

Mătasa sună sub picior,

Şi de la creştet pân-în poale

Pluteşti ca visul de uşor.

Din încreţirea lungii rochii

Răsai ca marmura în loc -

S-atârnă sufletu-mi de ochii

Cei plini de lacrimi şi noroc.

O, vis ferice de iubire,

Mireasă blândă din poveşti,

Nu mai zâmbi! A ta zâmbire

Mi-arată cât de dulce eşti,

Cât poţi cu-a farmecului noapte

Să-ntuneci ochii mei pe veci,

Cu-a gurii tale calde şoapte,

Cu-mbrăţişări de braţe reci.

Deodată trece-o cugetare,

Un văl pe ochii tăi fierbinţi:

E-ntunecoasa renunţare,

E umbra dulcilor dorinţi.

Te duci, ş-am înţeles prea bine

Să nu mă ţin de pasul tău,

Pierdută vecinic pentru mine,

Mireasa sufletului meu!

Că te-am zărit e a mea vină

Şi vecinic n-o să mi-o mai iert,

Spăşi-voi visul de lumină

Tinzându-mi dreapta în deşert.

Ş-o să-mi răsai ca o icoană

A pururi verginei Marii,

Pe fruntea ta purtând coroană -

Unde te duci? Când o să vii?

Călin

Gazel

Toamna frunzele colindă, 

Sun-un grier sub o grindă, 

Vântul jalnic bate-n geamuri

Cu o mână tremurândă, 

Iară tu la gura sobei

Stai ca somnul să te prindă. 

Ce tresari din vis deodată? 

Tu auzi păşind în tindă -

E iubitul care vine

De mijloc să te cuprindă

Şi în faţa ta frumoasă

O să ţie o oglindă, 

Să te vezi pe tine însăţi

Visătoare, surâzândă. 

I

Pe un deal răsare luna, ca o vatră de jăratic, 

Rumenind străvechii codri şi castelul singuratic

Ş-ale râurilor ape, ce sclipesc fugind în ropot -

De departe-n văi coboară tânguiosul glas de clopot;

Pe deasupra de prăpăstii sunt zidiri de cetăţuie, 

Acăţat de pietre sure un voinic cu greu le suie;

Aşezând genunchi şi mână când pe-un colţ, când pe alt colţ, 

Au ajuns să rupă gratii ruginite-a unei bolţi

Şi pe-a degetelor vârfuri în ietacul tăinuit

Intră - unde zidul negru într-un arc a-ncremenit. 

Ci prin flori întreţesute, printre gratii luna moale

Sfiicioasă şi smerită şi-au vărsat razele sale;

Unde-ajung par văruite zid, podele, ca de cridă, 

Pe-unde nu - părea că umbra cu cărbune-i zugrăvită. 

Iar de sus pân-în podele un painjen prins de vrajă

A ţesut subţire pânză străvezie ca o mreajă;

Tremurând ea licureşte şi se pare a se rumpe, 

Încărcată de o bură, de un colb de pietre scumpe. 

După pânza de painjen doarme fata de-mpărat;

Înecată de lumină e întinsă în crivat. 

Al ei chip se zugrăveşte plin şi alb: cu ochiu-l măsuri

Prin uşoară-nvineţire a subţirilor mătăsuri;

Ici şi colo a ei haină s-a desprins din sponci ş-arată

Trupul alb în goliciunea-i, curăţia ei de fată. 

Răsfiratul păr de aur peste perini se-mprăştie, 

Tâmpla bate liniştită ca o umbră viorie, 

Şi sprâncenele arcate fruntea albă i-o încheie, 

Cu o singură trăsură măiestrit le încondeie;

Sub pleoapele închise globii ochilor se bat, 

Braţul ei atârnă leneş peste marginea de pat;

De a vârstei ei căldură fragii sânului se coc, 

A ei gură-i descleştată de-a suflării sale foc, 

Ea zâmbind îşi mişcă dulce a ei buze mici, subţiri;

Iar pe patu-i şi la capu-i presuraţi-s trandafiri. 

Iar voinicul s-apropie şi cu mâna sa el rumpe

Pânza cea acoperită de un colb de pietre scumpe:

A frumseţii haruri goale ce simţirile-i adapă, 

Încăperile gândirii mai nu pot să le încapă. 

El în braţe prinde fata, peste faţă i se-nclină, 

Pune gura lui fierbinte pe-a ei buze ce suspină, 

Şi inelul scump i-l scoate de pe degetul cel mic -

Ş-apoi pleacă iar în lume năzdrăvanul cel voinic. 

II

Ea a doua zi se miră cum de firele sunt rupte, 

Şi-n oglind-ale ei buze vede vinete şi supte -

Ea zâmbind şi trist se uită, şopoteşte blând din gură:

- Zburător cu negre plete, vin' la noapte de mă fură. 

III

Fiecine cum i-e vrerea, despre fete samă deie-şi -

Dar ea seamănă celora îndrăgiţi de singuri ei-şi. 

Şi Narcis văzându-şi faţa în oglinda sa, izvorul, 

Singur fuse îndrăgitul, singur el îndrăgitorul. 

Şi de s-ar putea pe dânsa cineva ca să o prindă, 

Când cu ochii mari, sălbateci se priveşte în oglindă, 

Subţiindu-şi gura mică şi chemându-se pe nume

Şi fiindu-şi sie dragă cum nu-i este nime-n lume, 

Atunci el cu o privire nălucirea i-ar discoasă

Cum că ea - frumoasa fată - a ghicit că e frumoasă. 

Idol tu! răpire minţii! cu ochi mari şi părul des, 

Pentr-o inimă fecioară mândru idol ţi-ai ales! 

Ce şopteşte ea în taină când priveşte cu mirare

Al ei chip gingaş şi tânăr, de la cap pân' la picioare? 

"Vis frumos avut-am noaptea. A venit un zburător

Şi strângându-l tare-n braţe, era mai ca să-l omor... 

Şi de-aceea când mă caut în peretele de-oglinzi, 

Singurică-n cămăruţă braţe albe eu întinz

Şi mă-mbrac în părul galben, ca în strai uşor ţesut, 

Şi zărind rotundu-mi umăr mai că-mi vine să-l sărut. 

Şi atunci de sfiiciune mi-iese sângele-n obraz -

Cum nu vine zburătorul ca la pieptul lui să caz? 

Dacă boiul mi-l înmlădiiu, dacă ochii mei îmi plac, 

E temeiul că acestea fericit pe el îl fac. 

Şi mi-s dragă mie însămi pentru că-i sunt dragă lui -

Gură tu! învaţă minte, nu mă spune nimărui, 

Nici chiar lui, când vine noaptea lângă patul meu tiptil, 

Doritor ca o femeie şi viclean ca un copil! "

IV

Astfel vine-n toată noatea zburător la al ei pat. 

Se trezi din somn deodată de sărutu-i fermecat;

Şi atuncea când spre uşă el se-ntoarce ca să fugă, 

Ea-l opreşte-n loc cu ochii şi c-o mult smerită rugă:

- O, rămâi, rămâi la mine, tu, cu viers duios de foc, 

Zburător cu plete negre, umbră fără de noroc

Şi nu crede că în lume, singurel şi rătăcit, 

Nu-i găsi un suflet tânăr ce de tine-i îngrădit. 

O, tu umbră pieritoare, cu adâncii, triştii ochi, 

Dulci-s ochii umbrei tale - nu le fie de diochi! 

El s-aşează lângă dânsa şi o prinde de mijloc, 

Ea şopteşte vorbe arse de al buzelor ei foc:

- O, şopteşte-mi - zice dânsul - tu cu ochii plini d-eres

Dulci cuvinte ne'nţelese, însă pline de-nţeles. 

Al vieţii vis de aur ca un fulger, ca o clipă-i, 

Şi-l visez, când cu-a mea mână al tău braţ rotund îl pipăi, 

Când pui capul tu pe pieptu-mi şi bătăile îi numeri, 

Când sărut cu-mpătimire ai tăi albi şi netezi umeri

Şi când sorb al tău răsuflet în suflarea vieţii mele

Şi când inima ne creşte de un dor, de-o dulce jele;

Când pierdută razimi fruntea de-arzătorul meu obraz, 

Părul tău bălai şi moale de mi-l legi după grumaz, 

Ochii tăi pe jumătate de-i închizi, mi-ntinzi o gură, 

Fericit mă simt atuncea cu asupra de măsură. 

Tu!!... nu vezi... nu-ţi aflu nume... Limba-n gură mi se leagă

Şi nu pot să-ţi spun odată cât - ah! cât îmi eşti de dragă! 

Ei şoptesc, multe şi-ar spune şi nu ştiu de-unde să-nceapă, 

Căci pe rând şi-astupă gura când cu gura se adapă;

Unu-n braţele altuia, tremurând ei se sărută, 

Numai ochiul e vorbareţ, iară limba lor e mută, 

Ea-şi acopere cu mâna faţa roşă de sfială, 

Ochii-n lacrimi şi-i ascunde într-un păr ca de peteală. 

V

S-au făcut ca ceara albă faţa roşă ca un măr, 

Şi atâta de subţire, să o tai c-un fir de păr. 

Şi cosiţa ta bălaie o aduni la ochi plângând, 

Inimă făr' de nădejde, suflete bătut de gând. 

Toată ziua la fereastră, suspinând, nu spui nimică, 

Ridicând a tale gene, al tău suflet se ridică;

Urmărind pe ceruri limpezi cum pluteşte-o ciocârlie, 

Tu ai vrea să spui să ducă către dânsul o solie, 

Dar ea zboară... tu cu ochiul plutitor şi-ntunecos

Stai cu buze discleştate de un tremur dureros. 

Nu-ţi mai scurge ochii tineri, dulcii cerului fiaştri. 

Nu uita că-n lacrimi este taina ochilor albaştri. 

Stele rare din tărie cad ca picuri de argint, 

Şi seninul cer albastru mândru lacrimile-l prind;

Dar dacă ar cădea toate, el rămâne trist şi gol, 

N-ai putea să faci cu ochii înălţimilor ocol -

Noaptea stelelor, a lunei, a oglinzilor de râu

Nu-i ca noaptea cea mocnită şi pustie din sicriu;

Şi din când în când vărsate, mândru lacrimile-ţi şed, 

Dar de seci întreg izvorul, atunci cum o să te văd? 

Prin ei curge rumenirea, mândră, ca de trandafiri, 

Şi zăpada viorie din obrajii tăi subţiri -

Apoi noaptea lor albastră, a lor dulce vecinicie, 

Ce uşor se mistuieşte prin plânsorile pustie... 

Cine e nerod să ardă în cărbuni smarandul rar

Ş-a lui vecinică lucire s-o strivească în zadar? 

Tu-ţi arzi ochii şi frumseţa... Dulce noaptea lor se stinge, 

Şi nici ştii ce pierde lumea. Nu mai plânge, nu mai plânge! 

VI

O, tu crai cu barba-n noduri ca şi câlţii când nu-i perii, 

Tu în cap nu ai grăunţe, numai pleavă şi puzderii. 

Bine-ţi pare să fii singur, crai bătrân fără de minţi, 

Să oftezi dup-a ta fată, cu ciubucul între dinţi? 

Să te primbli şi să numeri scânduri albe în cerdac? 

Mult bogat ai fost odată, mult rămas-ai tu sărac! 

Alungat-o-ai pe dânsa, ca departe de părinţi

În coliba împistrită ea să nasc-un pui de prinţ. 

În zadar ca s-o mai cate tu trimiţi în lume crainic, 

Nimeni n-a afla locaşul unde ea s-ascunde tainic. 

VII

Sură-i sara cea de toamnă; de pe lacuri apa sură

Înfunda mişcarea-i creaţă între stuf la iezătură;

Iar pădurea lin suspină şi prin frunzele uscate

Rânduri, rânduri trece-un freamăt, ce le scutură pe toate. 

De când codrul, dragul codru, troienindu-şi frunza toată, 

Îşi deschide-a lui adâncuri, faţa lunei să le bată, 

Tristă-i firea, iară vântul sperios vo creangă farmă -

Singuratece izvoare fac cu valurile larmă. 

Pe potica dinspre codri cine oare se coboară? 

Un voinic cu ochi de vultur lunga vale o măsoară. 

Şapte ani de când plecat-ai, zburător cu negre plete, 

Ş-ai uitat de soarta mândrei, iubitoarei tale fete! 

Şi pe câmpul gol el vede un copil umblând desculţ

Şi cercând ca să adune într-un cârd bobocii mulţi. 

- Bună vreme, măi băiete! - Mulţumim, voinic străin! 

- Cum te cheamă, măi copile? - Ca pe tată-meu - Călin;

Mama-mi spune câteodată, de-o întreb: a cui-s, mamă? 

"Zburătoru-ţi este tată şi pe el Călin îl cheamă. "

Când l-aude, numai dânsul îşi ştia inima lui, 

Căci copilul cu bobocii era chiar copilul lui. 

Atunci intră în colibă şi pe capătu-unei laiţi, 

Lumina cu mucul negru într-un hârb un roş opaiţ;

Se coceau pe vatra sură două turte în cenuşă, 

Un papuc e sub o grindă, iară altul după uşă;

Hârâită, noduroasă, stă în colb râşniţa veche, 

În cotlon torcea motanul, pieptănându-şi o ureche;

Sub icoana afumată unui sfânt cu comănac

Arde-n candel-o lumină cât un sâmbure de mac;

Pe-a icoanei policioară, busuioc şi mint-uscată

Umplu casa-ntunecoasă de-o mireasmă pipărată;

Pe cuptiorul uns cu humă şi pe coşcovii pereţi

Zugrăvit-au c-un cărbune copilaşul cel isteţ

Purceluşi cu coada sfredel şi cu beţe-n loc de labă, 

Cum mai bine i se şede unui purceluş de treabă. 

O beşică-n loc de sticlă e întinsă-n ferestruie

Printre care trece-o dungă mohorâtă şi gălbuie. 

Pe un pat de scânduri goale doarme tânăra nevastă

În mocnitul întuneric şi cu faţa spre fereastă. 

El s-aşează lângă dânsa, fruntea ei o netezeşte, 

O desmiardă cu durere, suspinând o drăgosteşte, 

Pleacă gura la ureche-i, blând pe nume el o cheamă, 

Ea ridică somnoroasă lunga genelor maramă, 

Spăriet la el se uită... i se pare că visează, 

Ar zâmbi şi nu se-ncrede, ar răcni şi nu cutează. 

El din patu-i o ridică şi pe pieptul lui şi-o pune, 

Inima-i zvâcneşte tare, viaţa-i parcă se răpune. 

Ea se uită, se tot uită, un cuvânt măcar nu spune, 

Râde doar cu ochii-n lacrimi, spărietă de-o minune, 

Ş-apoi îi suceşte părul pe-al ei deget alb, subţire, 

Îşi ascunde faţa roşă l-a lui piept duios de mire. 

El ştergarul i-l desprinde şi-l împinge lin la vale, 

Drept în creştet o sărută pe-al ei păr de aur moale

Şi bărbia i-o ridică, s-uită-n ochii-i plini de apă, 

Şi pe rând şi-astupă gura, când cu gura se adapă. 

VIII

De treci codri de aramă, de departe vezi albind

Ş-auzi mândra glăsuire a pădurii de argint. 

Acolo, lângă izvoară, iarba pare de omăt, 

Flori albastre tremur ude în văzduhul tămâiet;

Pare că şi trunchii vecinici poartă suflete sub coajă, 

Ce suspină printre ramuri cu a glasului lor vrajă. 

Iar prin mândrul întuneric al pădurii de argint

Vezi izvoare zdrumicate peste pietre licurind;

Ele trec cu harnici unde şi suspină-n flori molatic, 

Când coboară-n ropot dulce din tăpşanul prăvălatic, 

Ele sar în bulgări fluizi peste prundul din răstoace, 

În cuibar rotind de ape, peste care luna zace. 

Mii de fluturi mici albaştri, mii de roiuri de albine

Curg în râuri sclipitoare peste flori de miere pline, 

Umplu aerul văratic de mireasmă şi răcoare

A popoarelor de muşte sărbători murmuitoare. 

Lângă lacul care-n tremur somnoros şi lin se bate, 

Vezi o masă mare-ntinsă cu făclii prea luminate, 

Căci din patru părţi a lumii împăraţi şi-mpărătese

Au venit ca să serbeze nunta gingaşei mirese;

Feţi-frumoşi cu păr de aur, zmei cu solzii de oţele, 

Cititorii cei de zodii şi şăgalnicul Pepele. 

Iată craiul, socru-mare, rezemat în jilţ cu spată, 

El pe capu-i poartă mitră şi-i cu barba pieptănată;

Ţapăn, drept, cu schiptru-n mână, şede-n perine de puf

Şi cu crengi îl apăr pagii de muscuţe şi zăduf... 

Acum iată că din codru şi Călin mirele iese, 

Care ţine-n a lui mână mâna gingaşei mirese. 

Îi foşnea uscat pe frunze poala lungă-a albei rochii, 

Faţa-i roşie ca mărul, de noroc i-s umezi ochii;

La pământ mai că ajunge al ei păr de aur moale, 

Care-i cade peste braţe, peste umerele goale. 

Astfel vine mlădioasă, trupul ei frumos îl poartă. 

Flori albastre are-n păru-i şi o stea în frunte poartă, 

Socrul roagă-n capul mesei să poftească să se pună

Nunul mare, mândrul soare, şi pe nună, mândra lună. 

Şi s-aşează toţi la masă, cum li-s anii, cum li-i rangul, 

Lin vioarele răsună, iară cobza ţine hangul. 

Dar ce zgomot se aude? Bâzâit ca de albine? 

Toţi se uită cu mirare şi nu ştiu de unde vine, 

Până văd păinjenişul între tufe ca un pod, 

Peste care trece-n zgomot o mulţime de norod. 

Trec furnici ducând în gură de făină marii saci, 

Ca să coacă pentru nuntă şi plăcinte, şi colaci;

Şi albinele-aduc miere, aduc colb mărunt de aur, 

Ca cercei din el să facă cariul, care-i meşter faur. 

Iată vine nunta-ntreagă - vornicel e-un grierel, 

Îi sar purici înainte cu potcoave de oţel;

În veşmânt de catifele, un bondar rotund în pântec

Somnoros pe nas ca popii glăsuieşte-ncet un cântec;

O cojiţă de alună trag locuste, podu-l scutur, 

Cu musteaţa răsucită şede-n ea un mire flutur;

Fluturi mulţi, de multe neamuri, vin în urma lui un lanţ, 

Toţi cu inime uşoare, toţi şăgalnici şi berbanţi. 

Vin ţânţarii lăutarii, gândăceii, cărăbuşii, 

Iar mireasa viorică i-aştepta-ndărătul uşii. 

Şi pe masa-mpărătească sare-un greier, crainic sprinten, 

Ridicat în două labe, s-a-nchinat bătând din pinten;

El tuşeşte, îşi încheie haina plină de şireturi:

- Să iertaţi, boieri, ca nunta s-o pornim şi noi alături.

Când amintirile...

Când amintirile-n trecut

Încearcă să mă cheme, 

Pe drumul lung şi cunoscut

Mai trec din vreme-n vreme. 

Deasupra casei tale ies

Şi azi aceleaşi stele, 

Ce-au luminat atât de des

Înduioşării mele. 

Şi peste arbori răsfiraţi

Răsare blânda lună, 

Ce ne găsea îmbrăţişaţi

Şoptindu-ne-mpreună. 

A noastre inimi îşi jurau

Credinţă pe toţi vecii, 

Când pe cărări se scuturau

De floare liliecii. 

Putut-au oare-atâta dor

În noapte să se stângă, 

Când valurile de izvor

N-au încetat să plângă, 

Când luna trece prin stejari

Urmând mereu în cale-şi, 

Când ochii tăi, tot încă mari, 

Se uită dulci şi galeşi?

Când însuşi glasul

Când însuşi glasul gândurilor tace, 

Mă-ngână cântul unei dulci evlavii, 

Atunci te chem; chemarea-mi asculta-vei? 

Din neguri reci plutind te vei desface? 

Puterea nopţii blând însenina-vei

Cu ochii mari şi purtători de pace? 

Resai din umbra vremilor încoace

Ca să te văd venind... ca-n vis, aşa vii! 

Cobori încet... aproape, mai aproape, 

Te pleacă iar zâmbind peste-a mea faţă, 

A ta iubire c'um suspin arat-o, 

Cu geana ta m-antinge pe pleope

Să simt fiorii stringerii în braţe, 

Pe veci perduto, vecinic adorato!

Ce e amorul?

Ce e amorul? E un lung

Prilej pentru durere, 

Căci mii de lacrimi nu-i ajung

Şi tot mai multe cere. 

De-un semn în treacăt de la ea

El sufletul ţi-l leagă, 

Încât să n-o mai poţi uita

Viaţa ta întreagă. 

Dar încă de te-aşteaptă-n prag

În umbră de unghere, 

De se-ntâlneşte drag cu drag

Cum inima ta cere:

Dispar şi ceruri şi pământ

Şi pieptul tău se bate, 

Şi totu-atârnă de-un cuvânt

Şoptit pe jumătate. 

Te urmăreşte săptămâni

Un pas făcut alene, 

O dulce strângere de mâini, 

Un tremurat de gene. 

Te urmăresc luminători

Ca soarele şi luna, 

Şi peste zi de-atâtea ori

Şi noaptea totdeauna. 

Căci scris a fost ca viaţa ta

De doru-i să nu-ncapă, 

Căci te-a cuprins asemenea

Lianelor din apă.

Ce te legeni?...

- Ce te legeni, codrule, 

Fără ploaie, fără vânt, 

Cu crengile la pământ? 

- De ce nu m-aş legăna, 

Dacă trece vremea mea! 

Ziua scade, noaptea creşte

Şi frunzişul mi-l răreşte. 

Bate vântul frunza-n dungă -

Cântăreţii mi-i alungă;

Bate vântul dintr-o parte -

Iarna-i ici, vara-i departe. 

Şi de ce să nu mă plec, 

Dacă păsările trec! 

Peste vârf de rămurele

Trec în stoluri rândurele, 

Ducând gândurile mele

Şi norocul meu cu ele. 

Şi se duc pe rând, pe rând, 

Zarea lumii-ntunecând, 

Şi se duc ca clipele, 

Scuturând aripele, 

Şi mă lasă pustiit, 

Vestejit şi amorţit

Şi cu doru-mi singurel, 

De mă-ngân numai cu el!

Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie

Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie, 

Ţara mea de glorii, ţara mea de dor? 

Braţele nervoase, arma de tărie, 

La trecutu-ţi mare, mare viitor! 

Fiarbă vinu-n cupe, spumege pocalul, 

Dacă fiii-ţi mândri aste le nutresc;

Căci rămâne stânca, deşi moare valul, 

Dulce Românie, asta ţi-o doresc. 

Vis de răzbunare negru ca mormântul

Spada ta de sânge duşman fumegând, 

Şi deasupra idrei fluture cu vântul

Visul tău de glorii falnic triumfând, 

Spună lumii large steaguri tricoloare, 

Spună ce-i poporul mare, românesc, 

Când s-aprinde sacru candida-i vâlvoare, 

Dulce Românie, asta ţi-o doresc. 

Îngerul iubirii, îngerul de pace, 

Pe altarul Vestei tainic surâzând, 

Ce pe Marte-n glorii să orbească-l face, 

Când cu lampa-i zboară lumea luminând, 

El pe sânu-ţi vergin încă să coboare, 

Guste fericirea raiului ceresc, 

Tu îl strânge-n braţe, tu îi fă altare, 

Dulce Românie, asta ţi-o doresc. 

Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie, 

Tânără mireasă, mamă cu amor! 

Fiii tăi trăiască numai în frăţie

Ca a nopţii stele, ca a zilei zori, 

Viaţa în vecie, glorii, bucurie, 

Arme cu tărie, suflet românesc, 

Vis de vitejie, fală şi mândrie, 

Dulce Românie, asta ţi-o doresc!

Colinde, colinde

Colinde, colinde, 

E vremea colindelor! 

Căci gheaţa se întinde

Asemeni oglindelor. 

Şi tremură brazii, 

Mişcând rămurelele, 

Căci noaptea de azi-i

Când scânteie stelele. 

Se bucur' copii, 

Copiii şi fetele! 

De dragul Mariei

Îşi piaptănă pletele. 

De dragul Mariei, 

Şi al Mântuitorului, 

Luceşte pe ceruri, 

O stea călătorului.

Copii eram noi amândoi

Copii eram noi amândoi, 

Frate-meu şi cu mine. 

Din coji de nucă car cu boi

Făceam şi înhămam la el 

Culbeci bătrâni cu coarne. 

Şi el citea pe Robinson, 

Mi-l povestea şi mie;

Eu zideam Turnul-Vavilon

Din cărţi de joc şi mai spuneam

Şi eu câte-o prostie. 

Adesea la scăldat mergeam

În ochiul de pădure, 

La balta mare ajungeam 

Şi l-al ei mijloc înotam

La insula cea verde. 

Din lut acolo am zidit, 

Din stuful des şi mare, 

Cetate mândră la privit, 

Cu turnuri mari de tinichea, 

Cu zid împreşurată. 

Şi frate-meu ca împărat

Mi-a dat mie solie, 

Să merg la broaşte nempăcat, 

Să-i chem în bătălie -

Să vedem cine-i mai tare. 

Şi împăratul broaştelor, 

C-un oacacà de fală, 

Primi - poruncì ostirilor

Ca balta s-o răscoale. 

Şi am pornit război. 

Vai! multe broaşte noi am prins

- Îmi pare chiar pe rege -

Şi-n turnul negru le-am închis, 

Din insula cea verde. 

Spre sar-am făcut pace. 

Şi drumul broaştelor le-am dat. 

Săltau cu bucurie, 

Îbalt-adânc s-au cufundat

Ca să nu mai revie. 

Noi am pornit spre casă. 

Atunci răsplata am cerut

Pentru a mele fapte -

Şi frate-meu m-a desemnat

De rege-n miazănoapte

Peste popoare-ndiane. 

Motanul alb cel vistier, 

Mânzac cel chior ministru -

Când de la el eu leafa-mi cer, 

El miaună sinistru. 

Cordial i-am strâns eu l***. 

Şi împăratul milostiv

Mi-a dat şi de soţie, 

Pe fiica lui cu râs lasciv

Şi ţapănă, nurlie, 

Pe Tlantaqu-caputli. 

Am mulţămit cu umil semn, 

- Drept mantie-o prostire -

M-am dus l-amanta mea de lemn, 

În sfânta mânăstire, 

Într-un cotlonde sobă. 

Şi ah! şi dragă-mi mai era! 

Vorbeam blând cu dânsa, 

Dară ea nu-mi răspundea

Şi de ciudă eu atunci

Am aruncat-o-n foc. 

Şi pe şură ne primblam

Peste stuf şi paie

Şi pe munţi ne-nchipuiam. 

Cu fiece bătaie

Mărsileam alături. 

Şi pe cap mi se îmfla

Casca de hârtie. 

O batistă într-un băţ. 

Steag de bătălie. 

Cântam: Trararah! 

Ah! v-aţi dus visuri, v-aţi dus! 

Mort e al meu frate. 

Nimeni ochii-i n-a închis

În străinătate -

Poate-s deschişi şi-n groapă! 

Dar ades într-al meu vis

Ochii mari albaştri

Luminează - un surâs

Din doi vineţi aştri

Sufletu-mi trezeşte. 

Eu? Mai este inima-mi

Din copilărie? 

................................ 

Ah! îmi îmblă ades prin gând

O cântare veche. 

Parcă-mi ţiuie-aiurind

Dulce în ureche:

Lume, lume şi iar lume!

Crăiasa din poveşti

Neguri albe, strălucite

Naşte luna argintie, 

Ea le scoate peste ape, 

Le întinde pe câmpie;

S-adun flori în şezătoare

De painjen tort să rumpă, 

Şi anină-n haina nopţii

Boabe mari de piatră scumpă. 

Lângă lac, pe care norii

Au urzit o umbră fină, 

Ruptă de mişcări de valuri

Ca de bulgări de lumină, 

Dându-şi trestia-ntr-o parte, 

Stă copila lin plecată, 

Trandafiri aruncă roşii

Peste unda fermecată. 

Ca să vad-un chip, se uită

Cum aleargă apa-n cercuri, 

Căci vrăjit de mult e lacul

De-un cuvânt al sfintei Miercuri;

Ca să iasă chipu-n faţă, 

Trandafiri aruncă tineri, 

Căci vrăjiţi sunt trandafirii

De-un cuvânt al sfintei Vineri. 

Ea se uită... Păru-i galben, 

Faţa ei lucesc în lună, 

Iar în ochii ei albaştri

Toate basmele s-adună.

Criticilor mei

Multe flori sunt, dar puţine

Rod în lume o să poarte, 

Toate bat la poarta vieţii, 

Dar se scutur multe moarte. 

E uşor a scrie versuri

Când nimic nu ai a spune, 

Înşirând cuvinte goale

Ce din coadă au să sune. 

Dar când inima-ţi frământă

Doruri vii şi patimi multe, 

Ş-a lor glasuri a ta minte

Stă pe toate să le-asculte, 

Ca şi flori în poarta vieţii

Bat la porţile gândirii, 

Toate cer intrare-n lume, 

Cer veştmintele vorbirii. 

Pentru-a tale proprii patimi, 

Pentru propria-ţi viaţă, 

Unde ai judecătorii, 

Ne'nduraţii ochi de gheaţă? 

Ah! atuncea ţi se pare

Că pe cap îţi cade cerul:

Unde vei găsi cuvântul

Ce exprimă adevărul? 

Critici voi, cu flori deşerte, 

Care roade n-aţi adus -

E uşor a scrie versuri

Când nimic nu ai de spus.

Cu mâine zilele-ţi adaogi...

Cu mâine zilele-ţi adaogi, 

Cu ieri viaţa ta o scazi

Şi ai cu toate astea-n faţă

De-a pururi ziua cea de azi. 

Când unul trece, altul vine

În astă lume a-l urma, 

Precum când soarele apune

El şi răsare undeva. 

Se pare cum că alte valuri

Cobor mereu pe-acelaşi vad, 

Se pare cum că-i altă toamnă, 

Ci-n veci aceleaşi frunze cad. 

Naintea nopţii noastre umblă

Crăiasa dulcii dimineţi;

Chiar moartea însăşi e-o părere

Şi un vistiernic de vieţi. 

Din orice clipă trecătoare

Ist adevăr îl înţeleg, 

Că sprijină vecia-ntreagă

Şi-nvârte universu-ntreg. 

De-aceea zboare anu-acesta

Şi se cufunde în trecut, 

Tu ai ş-acum comoara-ntreagă

Ce-n suflet pururi ai avut. 

Cu mâine zilele-ţi adaogi, 

Cu ieri viaţa ta o scazi, 

Având cu toate astea-n faţă

De-a purure ziua de azi. 

Priveliştile sclipitoare, 

Ce-n repezi şiruri se diştern, 

Repaosă nestrămutate

Sub raza gândului etern.

Cugetările sărmanului Dionis

Ah! garafa pântecoasă doar de sfeşnic mai e bună! 

Şi mucoasa lumânare sfârâind săul şi-l arde. 

Şi-n această sărăcie, te inspiră, cântă, barde -

Bani n-am mai văzut de-un secol, vin n-am mai băut de-o lună. 

Un regat pentru-o ţigară, s-umplu norii de zăpadă

Cu himere!... Dar de unde? Scârţâie de vânt fereasta, 

În pod miaună motanii - la curcani vânătă-i creasta

Şi cu pasuri melancolici meditând umblă-n ogradă. 

Uh! ce frig... îmi văd suflarea, - şi căciula cea de oaie

Pe urechi am tras-o zdravăn - iar de coate nici că-mi pasă, 

Ca ţiganul, care bagă degetul prin rara casă

De năvod - cu-a mele coate eu cerc vremea de se-nmoaie. 

Cum nu sunt un şoarec, Doamne, - măcar totuşi are blană. 

Mi-aş mânca cărţile mele - nici că mi-ar păsa de ger... 

Mi-ar părea superbă, dulce o bucată din Homer, 

Un palat, borta-n perete şi nevasta - o icoană. 

Pe pereţi cu colb, pe podul cu lungi pânze de painjen

Roiesc ploşniţele roşii, de ţi-i drag să te-uiţi la ele! 

Greu li-i de mindir de paie, şi apoi din biata-mi piele

Nici că au ce să mai sugă. - Într-un roi mai de un stânjen

Au ieşit la promenadă - ce petrecere gentilă! 

Ploşniţa ceea-i bătrână, cuvios în mers păşeşte;

Cela-i cavaler... e iute... oare ştie franţuzeşte? 

Cea ce-ncunjură mulţimea i-o romantică copilă. 

Bruh! mi-i frig. - Iată pe mână cum codeşte-un negru purec;

Să-mi moi degetul în gură - am să-l prind - ba las', săracul! 

Pripăşit la vreo femeie, ştiu că ar vedea pe dracul, 

Dară eu - ce-mi pasă mie - bietul "ins! " la ce să-l purec? 

Şi motanul toarce-n sobă de blazat ce-i. - Măi motane, 

Vino-ncoa să stăm de vorbă, unice amic şi ornic. 

De-ar fi-n lume-un sat de mâţe, zău! că-n el te-aş pune vornic, 

Ca să ştii şi tu odată boieria ce-i, sărmane! 

Oare ce gândeşte hâtrul de stă ghem şi toarce-ntruna? 

Ce idei se-nşiră dulce în mâţeasca-i fantazie? 

Vreo cucoană cu-albă blană cu amoru-i îl îmbie, 

Rendez-vous i-a dat în şură, ori în pod, în găvăună? 

De-ar fi-n lume numai mâţe - tot poet aş fi? Totuna:

Mieunând în ode nalte, tragic miorlăind - un Garrick, 

Ziua tologit în soare, pândind cozile de şoaric, 

Noaptea-n pod, cerdac şi streşini heinizând duios la lună. 

Filosof de-aş fi - simţirea-mi ar fi vecinic la aman! 

În prelegeri populare idealele le apăr

Şi junimei generoase, domnişoarele ce scapăr, 

Le arăt că lumea vis e - un vis sarbăd - de motan. 

Sau ca popă colo-n templul, închinat fiinţei, care

După chip ş-asemănare a creat mâţescul neam, 

Aş striga: o, motănime! motănime! Vai... Haram

De-al tău suflet, motănime, nepostind postul cel mare. 

Ah! Sunt printre voi de-aceia care nu cred tabla legii, 

Firea mai presus de fire, mintea mai presus de minte, 

Ce destinul motănimei îl desfăşură-nainte! 

Ah! atei, nu tem ei iadul ş-a lui Duhuri - liliecii? 

Anathema sit! - Să-l scuipe oricare motan de treabă, 

Nu vedeţi ce-nţelepciune e-n făptura voastră chiară? 

O, motani fără de suflet! - La zgâriet el v-a dat gheară

Şi la tors v-a dat musteţe - vreţi să-l pipăiţi cu laba? 

Ii! că în clondir se stinge căpeţelul de lumină! 

Moşule, mergi de te culcă, nu vezi că s-a-ntunecat? 

Să visăm favori şi aur, tu-n cotlon şi eu în pat. 

De-aş putea să dorm încaltea. - Somn, a gândului odină, 

O, acopere fiinţa-mi cu-a ta mută armonie, 

Vino somn - ori vino moarte. Pentru mine e totuna:

De-oi petrece-ncă cu mâţe şi cu pureci şi cu luna, 

Or de nu - cui ce-i aduce? - Poezie - sărăcie!

De câte ori, iubito...

De câte ori, iubito, de noi mi-aduc aminte, 

Oceanul cel de gheaţă mi-apare înainte:

Pe bolta alburie o stea nu se arată, 

Departe doară luna cea galbenă - o pată;

Iar peste mii de sloiuri de valuri repezite

O pasăre pluteşte cu aripi ostenite, 

Pe când a ei pereche nainte tot s-a dus

C-un pâlc întreg de păsări, pierzându-se-n apus. 

Aruncă pe-a ei urmă priviri suferitoare, 

Nici rău nu-i pare-acuma, nici bine nu... ea moare, 

Visându-se-ntr-o clipă cu anii înapoi. 

................... 

Suntem tot mai departe deolaltă amândoi, 

Din ce în ce mai singur mă-ntunec şi îngheţ, 

Când tu te pierzi în zarea eternei dimineţi.

De ce în al meu suflet

De ce în al meu suflet

De ani eu moartea port, 

De ce mi-e vorba sacă, 

De ce mi-e ochiul mort? 

De ce pustiu mi-e capul, 

Viata într-un fel? 

Şi tu... tu esti aceea

Ce mă întrebi astfel? 

De ce nu-mi vii

Vezi, rândunelele se duc, 

Se scutur frunzele de nuc, 

S-aşează bruma peste vii -

De ce nu-mi vii, de ce nu-mi vii? 

O, vino iar în al meu braţ, 

Să te privesc cu mult nesaţ, 

Să razim dulce capul meu

De sânul tău, de sânul tău! 

Ţi-aduci aminte cum pe-atunci

Când ne primblam prin văi şi lunci, 

Te ridicam de subsuori

De-atâtea ori, de-atâtea ori? 

În lumea asta sunt femei

Cu ochi ce izvorăsc scântei... 

Dar, oricât ele sunt de sus, 

Ca tine nu-s, ca tine nu-s! 

Căci tu înseninezi mereu

Viaţa sufletului meu, 

Mai mândră decât orice stea, 

Iubita mea, iubita mea! 

Târzie toamnă e acum, 

Se scutur frunzele pe drum, 

Şi lanurile sunt pustii... 

De ce nu-mi vii, de ce nu-mi vii?

De-aş avea

De-aş avea şi eu o floare

Mândră, dulce, răpitoare, 

Ca şi florile din mai, 

Fiice dulce-a unui plai, 

Plai râzând cu iarbă verde, 

Ce se leagănă, se pierde, 

Undoind încetişor, 

Şoptind şoapte de amor;

De-aş avea o floricică

Gingaşă şi tinerică, 

Ca şi floarea crinului, 

Alb ca neaua sânului, 

Amalgam de-o roz-albie

Şi de una purpurie, 

Cântând vesel şi uşor, 

Şoptind şoapte de amor;

De-aş avea o porumbiţă

Cu chip alb de copiliţă, 

Copiliţă blândişoară

Ca o zi de primăvară, 

Câtu-ţi ţine ziuliţa

I-aş cânta doina, doiniţa, 

I-aş cânta-o-ncetişor, 

Şoptind şoapte de amor.

De-or trece anii...

De-or trece anii cum trecură, 

Ea tot mai mult îmi va plăcé, 

Pentru că-n toat-a ei făptură

E-un "nu ştiu cum" ş-un "nu ştiu ce". 

M-a fermecat cu vro scânteie

Din clipa-n care ne văzum? 

Deşi nu e decât femeie, 

E totuşi altfel, "nu ştiu cum". 

De-aceea una-mi este mie

De ar vorbi, de ar tăcé:

Dac-al ei glas e armonie, 

E şi-n tăcere-i "nu ştiu ce". 

Astfel robit de-aceeaşi jale

Petrec mereu acelaşi drum... 

În taina farmecelor sale

E-un "nu ştiu ce" ş-un "nu ştiu cum".

Departe sunt de tine...

Departe sunt de tine şi singur lângă foc, 

Petrec în minte viaţa-mi lipsită de noroc. 

Optzeci de ani îmi pare în lume c-am trăit, 

Că sunt bătrân ca iarna, că tu vei fi murit. 

Aducerile-aminte pe suflet cad în picuri, 

Redeşteptând în faţă-mi trecutele nimicuri;

Cu degetele-i vântul loveşte în fereşti, 

Se toarce-n gându-mi firul duioaselor poveşti, 

Ş-atuncea dinainte-mi prin ceaţă parcă treci, 

Cu ochii mari în lacrimi, cu mâni subţiri şi reci;

Cu braţele-amândouă de gâtul meu te-anini

Şi parc-ai vrea a-mi spune ceva... apoi suspini... 

Eu strâng la piept averea-mi de-amor şi frumuseţi, 

În sarutări unim noi sărmanele vieţi... 

O! glasul amintirii rămâie pururi mut, 

Să uit pe veci norocul ce-o clipă l-am avut, 

Să uit cum dup-o clipă din braţele-mi te-ai smult... 

Voi fi bătrân şi singur, vei fi murit de mult!

Despărţire

Să cer un semn, iubito, spre-a nu te mai uita? 

Te-aş cere doar pe tine, dar nu mai eşti a ta;

Nu floarea vestejită din părul tău bălai, 

Căci singura mea rugă-i uitării să mă dai. 

La ce simţirea crudă a stinsului noroc

Să nu se sting-asemeni, ci-n veci să stea pe loc? 

Tot alte unde-i sună aceluiaşi pârău:

La ce statornicia părerilor de rău, 

Când prin această lume să trecem ne e scris

Ca visul unei umbre şi umbra unui vis? 

La ce de-acu-nainte tu grija mea s-o porţi? 

La ce să măsuri anii ce zboară peste morţi? 

Totuna-i dacă astăzi sau mâine o să mor, 

Când voi să-mi piară urma în mintea tuturor, 

Când voi să uiţi norocul visat de amândoi. 

Trezindu-te, iubito, cu anii înapoi, 

Să fie neagră umbra în care-oi fi pierit, 

Ca şi când niciodată noi nu ne-am fi găsit, 

Ca şi când anii mândri de dor ar fi deşerţi -

Că te-am iubit atâta putea-vei tu să ierţi? 

Cu faţa spre perete, mă lasă prin străini, 

Să-ngheţe sub pleoape a ochilor lumini, 

Şi când se va întoarce pământul în pământ, 

Au cine o să ştie de unde-s, cine sunt? 

Cântări tânguitoare prin zidurile reci

Cerşi-vor pentru mine repaosul de veci;

Ci eu aş vrea ca unul, venind de mine-aproape, 

Să-mi spuie al tău nume pe-nchisele-mi pleoape, 

Apoi - de vor - m-arunce în margine de drum... 

Tot îmi va fi mai bine ca-n ceasul de acum. 

Din zare depărtată răsar-un stol de corbi, 

Să-ntunece tot cerul pe ochii mei cei orbi, 

Răsar-o vijelie din margini de pământ, 

Dând pulberea-mi ţărânii şi inima-mi la vânt... 

Ci tu rămâi în floare ca luna lui april, 

Cu ochii mari şi umezi, cu zâmbet de copil, 

Din cât eşti de copilă să-ntinereşti mereu, 

Şi nu mai şti de mine, că nu m-oi şti nici eu.

Diana

Ce cauţi unde bate luna

Pe-un alb izvor tremurător

Şi unde păsările-ntruna

Se-ntrec cu glas ciripitor? 

N-auzi cum frunzele-n poiană

Şoptesc cu zgomotul de guri

Ce se sărută, se hârjoană

În umbr-adâncă de păduri? 

În cea oglindă mişcătoare

Vrei să priveşti un straniu joc. 

O apă vecinic călătoare

Sub ochiul tău rămas pe loc? 

S-a desprimăvărat pădurea, 

E-o nouă viaţă-n orice zvon, 

Şi numai tu gândeşti aiurea, 

Ca tânărul Endymion. 

De ce doreşti singurătate

Şi glasul tainic de izvor? 

S-auzi cum codrul frunza-şi bate, 

S-adormi pe verdele covor? 

Iar prin lumina cea rărită, 

Din valuri reci, din umbre moi, 

S-apar-o zână liniştită

Cu ochii mari, cu umeri goi? 

Ah! acum crengile le-ndoaie

Mâinuţe albe de omăt, 

O faţă dulce şi bălaie, 

Un trup înalt şi mlădiet. 

Un arc de aur pe-al ei umăr, 

Ea trece mândră la vânat

Şi peste frunze fără număr

Abia o urmă a lăsat.

Din noaptea...

Din noaptea vecinicei uitări

În care toate curg, 

A vieţii noastre dezmierdări

Şi raze din amurg, 

De unde nu mai străbătu

Nimic din ce-au apus -

Aş vrea odată-n viaţă tu

Să te înalţi în sus. 

Şi dacă ochii ce-am iubit

N-or fi de raze plini, 

Tu mă priveşte liniştit

Cu stinsele lumini. 

Şi dacă glasul adorat

N-o spune un cuvânt, 

Tot înţeleg că m-ai chemat

Dincolo de mormânt.

Din străinătate

Când tot se-nveseleşte, când toţi aci se-ncântă, 

Când toţi îşi au plăcerea şi zile fără nori, 

Un suflet numai plânge, în doru-i se avântă

L-a patriei dulci plaiuri, la câmpii-i râzători. 

Şi inima aceea, ce geme de durere, 

Şi sufletul acela, ce cântă amorţit, 

E inima mea tristă, ce n-are mângâiere, 

E sufletu-mi, ce arde de dor nemărginit. 

Aş vrea să văd acuma natala mea vâlcioară

Scăldată în cristalul pârăului de-argint, 

Să văd ce eu atâta iubeam odinioară:

A codrului tenebră, poetic labirint;

Să mai salut o dată colibele din vale, 

Dorminde cu un aer de pace, liniştiri, 

Ce respirau în taină plăceri mai naturale, 

Visări misterioase, poetice şoptiri. 

Aş vrea să am o casă tăcută, mitutică, 

În valea mea natală, ce undula în flori, 

Să tot privesc la munte în sus cum se ridică, 

Pierzându-şi a sa frunte în negură şi nori. 

Să mai privesc o dată câmpia-nfloritoare, 

Ce zilele-mi copile şi albe le-a ţesut, 

Ce auzi odată copila-mi murmurare, 

Ce jocurile-mi june, zburdarea mi-a văzut. 

Melodica şoptire a râului, ce geme, 

Concertul, ce-l întoană al păsărilor cor, 

Cântarea în cadenţă a frunzelor, ce freme, 

Născur-acolo-n mine şoptiri de-un gingaş dor. 

Da! Da! Aş fi ferice de-aş fi încă o dată

În patria-mi iubită, în locul meu natal, 

Să pot a binezice cu mintea-nflăcărată

Visările juniei, visări de-un ideal. 

Chiar moartea, ce răspânde teroare-n omenire, 

Prin vinele vibrânde gheţoasele-i fiori, 

Acolo m-ar adoarme în dulce liniştire, 

În visuri fericite m-ar duce către nori.

Din valurile vremii...

Din valurile vremii, iubita mea, răsai

Cu braţele de marmur, cu părul lung, bălai -

Şi faţa străvezie ca faţa albei ceri

Slăbită e de umbra duioaselor dureri! 

Cu zâmbetul tău dulce tu mângâi ochii mei, 

Femeie între stele şi stea între femei

Şi întorcându-ţi faţa spre umărul tău stâng, 

În ochii fericirii mă uit pierdut şi plâng. 

Cum oare din noianul de neguri să te rump, 

Să te ridic la pieptu-mi, iubite înger scump, 

Şi faţa mea în lacrimi pe faţa ta s-o plec, 

Cu sărutări aprinse suflarea să ţi-o-nec

Şi mâna friguroasă s-o încălzesc la sân, 

Aproape, mai aproape pe inima-mi s-o ţin. 

Dar vai, un chip aievea nu eşti, astfel de treci

Şi umbra ta se pierde în negurile reci, 

De mă găsesc iar singur cu braţele în jos

În trista amintire a visului frumos... 

Zadarnic după umbra ta dulce le întind:

Din valurile vremii nu pot să te cuprind.

Doină

De la Nistru pân' la Tissa

Tot românul plânsu-mi-s-a, 

Că nu mai poate străbate

De-atâta străinătate. 

Din Hotin şi pân' la mare

Vin muscalii de-a călare, 

De la mare la Hotin

Mereu calea ne-o aţin;

Din Boian la Vatra-Dornii

Au umplut omida cornii, 

Şi străinul te tot paşte

De nu te mai poţi cunoaşte. 

Sus la munte, jos pe vale

Şi-au făcut duşmanii cale, 

Din Sătmar pân' în Săcele

Numai vaduri ca acele. 

Vai de biet român săracul! 

Îndărăt tot dă ca racul, 

Nici îi merge, nici se-ndeamnă, 

Nici îi este toamna toamnă, 

Nici e vară vara lui, 

Şi-i străin în ţara lui. 

De la Turnu-n Dorohoi

Curg duşmanii în puhoi

Şi s-aşează pe la noi;

Şi cum vin cu drum de fier

Toate cântecele pier, 

Zboară păsările toate

De neagra străinătate;

Numai umbra spinului

La uşa creştinului. 

Îşi dezbracă ţara sânul, 

Codrul - frate cu românul -

De secure se tot pleacă

Şi izvoarele îi seacă -

Sărac în ţară săracă! 

Cine-au îndrăgit străinii, 

Mâncă-i-ar inima câinii, 

Mânca-i-ar casa pustia, 

Şi neamul nemernicia! 

Ştefane, Măria ta, 

Tu la Putna nu mai sta, 

Las' arhimandritului

Toată grija schitului, 

Lasă grija sfinţilor

În sama părinţilor, 

Clopotele să le tragă

Ziua-ntreagă, noaptea-ntreagă, 

Doar s-a-ndura Dumnezeu, 

Ca să-ţi mântui neamul tău! 

Tu te-nalţă din mormânt, 

Să te-aud din corn sunând

Şi Moldova adunând. 

De-i suna din corn o dată, 

Ai s-aduni Moldova toată, 

De-i suna de două ori, 

Îţi vin codri-n ajutor, 

De-i suna a treia oară

Toţi duşmanii or să piară

Din hotară în hotară -

Îndrăgi-i-ar ciorile

Şi spânzurătorile!

Dorinţa

Vino-n codru la izvorul

Care tremură pe prund, 

Unde prispa cea de brazde

Crengi plecate o ascund. 

Şi în braţele-mi întinse

Să alergi, pe piept să-mi cazi, 

Să-ţi desprind din creştet vălul, 

Să-l ridic de pe obraz. 

Pe genunchii mei şedea-vei, 

Vom fi singuri-singurei, 

Iar în păr înfiorate

Or să-ţi cadă flori de tei. 

Fruntea albă-n părul galben

Pe-al meu braţ încet s-o culci, 

Lăsând pradă gurii mele

Ale tale buze dulci... 

Vom visa un vis ferice, 

Îngâna-ne-vor c-un cânt

Singuratece izvoare, 

Blânda batere de vânt;

Adormind de armonia

Codrului bătut de gânduri, 

Flori de tei deasupra noastră

Or să cadă rânduri-rânduri.

Egipetul

Nilul mişcă valuri blonde pe câmpii cuprinşi de maur, 

Peste el cerul d-Egipet desfăcut în foc şi aur;

Pe-al lui maluri gălbii, şese, stuful creşte din adânc, 

Flori, juvaeruri în aer, sclipesc tainice în soare, 

Unele-albe, nalte, fragezi, ca argintul de ninsoare, 

Alte roşii ca jeratec, alte-albastre, ochi ce plâng. 

Şi prin tufele de mături, ce cresc verzi, adânce, dese, 

Păsări îmblânzite-n cuiburi distind penele alese, 

Ciripind cu ciocu-n soare, gugiulindu-se cu-amor. 

Înecat de vecinici visuri, răsărit din sfinte-izvoară, 

Nilul mişc-a lui legendă şi oglinda-i galben-clară

Către marea liniştită ce îneacă al lui dor. 

De-a lui maluri sunt unite câmpii verzi şi ţări ferice;

Memfis colo-n depărtare, cu zidirile-i antice, 

Mur pe mur, stâncă pe stâncă, o cetate de giganţi -

Sunt gândiri arhitehtonici de-o grozavă măreţie! 

Au zidit munte pe munte în antica lor trufie, 

I-a-mbrăcat cu-argint ca-n soare să lucească într-un lanţ

Şi să pară răsărită din visările pustiei, 

Din nisipuri argintoase în mişcarea vijeliei, 

Ca un gând al mării sfinte, reflectat de cerul cald

Ş-aruncat în depărtare... Colo se ridic' trufaşe

Şi eterne ca şi moartea piramidele-uriaşe, 

Racle ce încap în ele epopeea unui scald. 

Se-nserează... Nilul doarme şi ies stelele din strungă, 

Luna-n mare îşi aruncă chipul şi prin nori le-alungă. 

Cine-a deschis piramida şi-năuntru a intrat? 

Este regele: în haină de-aur roş şi pietre scumpe, 

El intră să vad-acolo tot trecutul. - I se rumpe

Al lui suflet când priveşte peste-al vremurilor vad. 

În zadar guvernă regii lumea cu înţelepciune, 

Se-nmulţesc semnele rele, se-mpuţin faptele bune;

În zadar caut-al vieţii înţeles nedezlegat. 

Iese-n noapte... ş-a lui umbră lungă-ntins se desfăşoară

Pe-ale Nilului lungi valuri. - Astfel pe-unde de popoară

Umbra gândurilor regii se aruncă-ntunecat. 

Ale piramidei visuri, ale Nilului reci unde, 

Ale trestiilor sunet ce sub luna ce pătrunde

Par a fi snopuri gigantici de lungi suliţe de-argint, 

Toat-a apei, a pustiei şi a nopţii măreţie

Se unesc să-mbrace mândru veche-acea împărăţie, 

Să învie în deşerturi şir de visuri ce te mint. 

Râul sfânt ne povesteşte cu-ale undelor lui gure

De-a izvorului său taină, despre vremi apuse, sure, 

Sufletul se-mbată-n visuri care-alunecă în zbor. 

Palmii risipiţi în crânguri auriţi de-a lunei rază, 

Nalţă zveltele lor trunchiuri. - Noaptea-i clară, luminoasă, 

Undele visează spume, cerurile-nşiră nori. 

Şi în templele măreţe, colonade-n marmuri albe, 

Noaptea zeii se preumblă în vestmintele lor dalbe, 

Şi al preoţilor cântec sună-n harfe de argint;

Şi la vântul din pustie, la răcoarea nopţii brună, 

Piramidele din creştet aiurind şi jalnic sună

Şi sălbatec se plâng regii în giganticul mormânt. 

În zidirea cea antică, sus în frunte-i turnul maur. 

Magul priivea pe gânduri în oglinda lui de aur, 

Unde-a cerului mii stele ca-ntr-un centru se adun. 

El în mic priveşte-acolo căile lor tăinuite

Şi cu varga zugrăveşte drumurile lor găsite:

Au aflat sâmburul lumii, tot ce-i drept, frumos şi bun. 

Şi se poate ca spre răul unei ginţi efeminate, 

Regilor pătaţi de crime, preoţimei desfrânate, 

Magul, paza răzbunării, a citit semnul întors;

Ş-atunci vântul ridicat-a tot nisipul din pustiuri, 

Astupând cu el oraşe, ca gigantice sicriuri

Unei ginţi ce fără viaţă-ngreuia pământul stors. 

Uraganu-acum aleargă pân' ce caii lui îi crapă

Şi în Nil numai deşertul nisipişul şi-l adapă, 

Aşternându-l peste câmpii cei odată înfloriţi. 

Memfis, Teba, ţara-ntreagă coperită-i de ruine, 

Prin deşert străbat sălbatec mari familii beduine, 

Sorind viaţa lor de basme pe câmpie nisipiţi. 

Dar ş-acum turburând stele pe-ale Nilului lungi unde, 

Noaptea flamingo cel roşu apa-ncet, încet pătrunde, 

Ş-acum luna arginteşte tot Egipetul antic;

Ş-atunci sufletul visează toat-istoria străveche, 

Glasuri din trecut străbate l-a prezentului ureche, 

Din a valurilor sfadă prorociri se aridic. 

Ş-atunci Memfis se înalţă, argintos gând al pustiei, 

Închegare măiestrită din suflarea vijeliei... 

Beduini ce stau în lună, o minune o privesc, 

Povestindu-şi basme mândre îmbrăcate-n flori şi stele

De oraşul care iese din pustiile de jele;

Din pământ şi de sub mare s-aud sunete ce cresc. 

Marea-n fund clopote are care sună-n orice noapte;

Nilu-n fund grădine are, pomi cu mere de-aur coapte;

Sub nisipul din pustie cufundat e un popor, 

Ce cu-oraşele-i deodată se trezeşte şi se duce

Sus în curţile din Memfis, unde-n săli lumină luce;

Ei petrec în vin şi-n chiot orice noapte pân-în zori.

Epigonii

Când privesc zilele de-aur a scripturelor române, 

Mă cufund ca într-o mare de visări dulci şi senine

Şi în jur parcă-mi colindă dulci şi mândre primăveri, 

Sau văd nopţi ce-ntind deasupră-mi oceanele de stele, 

Zile cu trei sori în frunte, verzi dumbrăvi cu filomele, 

Cu izvoare-ale gândirii şi cu râuri de cântări. 

Văd poeţi ce-au scris o limbă, ca un fagure de miere:

Cichindeal gură de aur, Mumulean glas de durere, 

Prale firea cea întoarsă, Daniil cel trist şi mic, 

Văcărescu cântând dulce a iubirii primăvară, 

Cantemir croind la planuri din cuţite şi pahară, 

Beldiman vestind în stihuri pe războiul inimic. 

Liră de argint, Sihleanu, - Donici cuib de-nţelepciune, 

Care, cum rar se întâmplă, ca să mediteze pune

Urechile ce-s prea lunge ori coarnele de la cerb;

Unde-i boul lui cuminte, unde-i vulpea diplomată? 

S-au dus toţi, s-au dus cu toate pe o cale ne'nturnată. 

S-a dus Pann, finul Pepelei, cel isteţ ca un proverb. 

Eliad zidea din visuri şi din basme seculare

Delta biblicelor sunte, profeţiilor amare, 

Adevăr scăldat în mite, sfinx pătrunsă de-nţeles;

Munte cu capul de piatră de furtune detunată, 

Stă şi azi în faţa lumii o enigmă n'explicată

Şi vegheaz-o stâncă arsă dintre nouri de eres. 

Bolliac cânta iobagul ş-a lui lanţuri de aramă;

L-ale ţării flamuri negre Cârlova oştirea cheamă, 

În prezent vrăjeşte umbre dintr-al secolilor plan;

Şi ca Byron, treaz de vântul cel sălbatic al durerii, 

Palid stinge-Alexandrescu sunta candel-a sperării, 

Descifrând eternitatea din ruina unui an. 

Pe-un pat alb ca un linţoliu zace lebăda murindă, 

Zace palida vergină cu lungi gene, voce blândă -

Viaţa-i fu o primăvară, moartea-o părere de rău;

Iar poetul ei cel tânăr o privea cu îmbătare, 

Şi din liră curgeau note şi din ochi lacrimi amare

Şi astfel Bolintineanu începu cântecul său. 

Mureşan scutură lanţul cu-a lui voce ruginită, 

Rumpe coarde de aramă cu o mână amorţită, 

Cheamă piatra să învie ca şi miticul poet, 

Smulge munţilor durerea, brazilor destinul spune, 

Şi bogat în sărăcia-i ca un astru el apune, 

Preot deşteptării noastre, semnelor vremii profet. 

Iar Negruzzi şterge colbul de pe cronice bătrâne, 

Căci pe mucedele pagini stau domniile române, 

Scrise de mâna cea veche a-nvăţaţilor mireni;

Moaie pana în coloarea unor vremi de mult trecute, 

Zugrăveşte din nou, iarăşi pânzele posomorâte, 

Ce-arătau faptele crunte unor domni tirani, vicleni. 

Ş-acel rege-al poeziei, vecinic tânăr şi ferice, 

Ce din frunze îţi doineşte, ce cu fluierul îţi zice, 

Ce cu basmul povesteşte - veselul Alecsandri, 

Ce-nşirând mărgăritare pe a stelei blondă rază, 

Acum secolii străbate, o minune luminoasă, 

Acum râde printre lacrimi când o cântă pe Dridri. 

Sau visând o umbră dulce cu de-argint aripe albe, 

Cu doi ochi ca două basme mistice, adânce, dalbe, 

Cu zâmbirea de vergină, cu glas blând, duios, încet, 

El îi pune pe-a ei frunte mândru diadem de stele, 

O aşează-n tron de aur, să domnească lumi rebele, 

Şi iubind-o fără margini, scrie: "visul de poet". 

Sau visând cu doina tristă a voinicului de munte, 

Visul apelor adânce şi a stâncelor cărunte, 

Visul selbelor bătrâne de pe umerii de deal, 

El deşteaptă-n sânul nostru dorul ţării cei străbune, 

El revoacă-n dulci icoane a istoriei minune, 

Vremea lui Ştefan cel Mare, zimbrul sombru şi regal. 

........................... 

Iară noi? noi, epigonii?... Simţiri reci, harfe zdrobite, 

Mici de zile, mari de patimi, inimi bătrâne, urâte, 

Măşti râzânde, puse bine pe-un caracter inimic;

Dumnezeul nostru: umbră, patria noastră: o frază;

În noi totul e spoială, totu-i lustru fără bază;

Voi credeaţi în scrisul vostru, noi nu credem în nimic! 

Şi de-aceea spusa voastră era suntă şi frumoasă, 

Căci de minţi era gândită, căci din inimi era scoasă, 

Inimi mari, tinere încă, deşi voi sunteţi bătrâni. 

S-a întors maşina lumii, cu voi viitorul trece;

Noi suntem iarăşi trecutul, fără inimi, trist şi rece;

Noi în noi n-avem nimica, totu-i calp, totu-i străin! 

Voi, pierduţi în gânduri sunte, convorbeaţi cu idealuri;

Noi cârpim cerul cu stele, noi mânjim marea cu valuri, 

Căci al nostru-i sur şi rece - marea noastră-i de îngheţ, 

Voi urmaţi cu răpejune cugetările regine, 

Când, plutind pe aripi sunte printre stelele senine, 

Pe-a lor urme luminoase voi asemenea mergéţi. 

Cu-a ei candelă de aur palida înţelepciune, 

Cu zâmbirea ei regală, ca o stea ce nu apune, 

Lumina a vieţii voastre drum de roze semănat. 

Sufletul vostru: un înger, inima voastră: o liră, 

Ce la vântul cald ce-o mişcă cântări molcome respiră;

Ochiul vostru vedea-n lume de icoane un palat. 

Noi? Privirea scrutătoare ce nimica nu visează, 

Ce tablourile minte, ce simţirea simulează, 

Privim reci la lumea asta - vă numim vizionari. 

O convenţie e totul; ce-i azi drept mâine-i minciună;

Aţi luptat luptă deşartă, aţi vânat ţintă nebună, 

Aţi visat zile de aur pe-astă lume de amar. 

"Moartea succede vieţii, viaţa succede la moarte", 

Alt sens n-are lumea asta, n-are alt scop, altă soarte;

Oamenii din toate cele fac icoană şi simbol;

Numesc sunt, frumos şi bine ce nimic nu însemnează, 

Împărţesc a lor gândire pe sisteme numeroase

Şi pun haine de imagini pe cadavrul trist şi gol. 

Ce e cugetarea sacră? Combinare măiestrită

Unor lucruri n'existente; carte tristă şi-ncâlcită, 

Ce mai mult o încifrează cel ce vrea a descifra. 

Ce e poezia? Înger palid cu priviri curate, 

Voluptos joc cu icoane şi cu glasuri tremurate. 

Strai de purpură şi aur peste ţărâna cea grea. 

Rămâneţi dară cu bine, sunte firi vizionare, 

Ce făceaţi valul să cânte, ce puneaţi steaua să zboare, 

Ce creaţi o altă lume pe-astă lume de noroi;

Noi reducem tot la pravul azi în noi, mâini în ruină, 

Proşti şi genii, mic şi mare, sunet, sufletul, lumină, -

Toate-s praf... Lumea-i cum este... şi ca dânsa suntem noi.

Făt-frumos din tei

- Blanca, află că din leagăn

Domnul este al tău mire, 

Căci născută eşti, copilă, 

Din nevrednică iubire. 

Mâini în schit la sfânta Ana

Vei găsi la cel din stele

Mângâierea vieţii tale, 

Mântuirea feţei mele. 

- Nu voi, tată, să usuce

Al meu suflet tânăr, vesel:

Eu iubesc vânatul, jocul;

Traiul lumii alţii lese-l. 

Nu voi părul să mi-l taie, 

Ce-mi ajunge la călcâie, 

Să orbesc citind pe carte

În fum vânăt de tămâie. 

- Ştiu mai bine ce-ţi prieşte, 

Las' de-a lumii orice gând, 

Mâini în zori de zi pleca-vom

Către schitul vechi şi sfânt. 

Ea aude - plânge. Parcă

Îi venea să plece-n lume, 

Dusă de pustie gânduri

Şi de-un dor fără de nume. 

Şi plângând înfrână calul, 

Calul ei cel alb ca neaua, 

Îi netează mândra coamă

Şi plângând îi pune şeaua. 

S-avântă pe el şi pleacă, 

Păru-n vânturi, capu-n piept, 

Nu se uită înainte-i, 

Nu priveşte îndărăpt. 

Pe cărări pierdute-n vale

Merge-n codri făr' de capăt, 

Când a serei raze roşii

Asfinţind din ceruri scapăt. 

Umbra-n codri ici şi colo

Fulgerează de lumine... 

Ea trecea prin frunza-n freamăt

Şi prin murmur de albine;

În mijloc de codru-ajunse

Lângă teiul nalt şi vechi, 

Unde-izvorul cel în vrajă

Sună dulce în urechi. 

De murmur duios de ape

Ea trezită-atunci tresare, 

Vede-un tânăr, ce alături

Pe-un cal negru stă călare. 

Cu ochi mari la ea se uită, 

Plini de vis, duioşi plutind, 

Flori de tei în păru-i negru

Şi la şold un corn de-argint. 

Şi-ncepu încet să sune, 

Fermecat şi dureros -

Inima-i creştea de dorul

Al străinului frumos. 

Părul lui i-atinge părul, 

Şi atunci c-obrazul roş

Ea apleacă gene lunge

Peste ochii cuvioşi. 

Iar pe buze-i trece-un zâmbet

Înecat, fermecător, 

Care gur-abia-i deschide, 

Cea uscată de amor. 

Când cu totului răpită

Se-ndoi spre el din şele, 

El înceată din cântare

Şi-i grăi cu grai de jele, 

Ş-o cuprinde de călare -

Ea se apără c-o mână, 

Însă totuşi lui se lasă, 

Simte inima că-i plină. 

Şi pe umărul lui cade

Al ei cap cu faţa-n sus;

Pe când caii pasc alături, 

Ea-l privea cu suflet dus. 

Numai murmurul cel dulce

Din izvorul fermecat

Asurzeşte melancolic

A lor suflet îmbătat. 

Lun-atunci din codri iese, 

Noaptea toată stă s-o vadă, 

Zugrăveşte umbre negre

Pe câmp alb ca de zăpadă. 

Şi mereu ea le lungeşte, 

Şi urcând pe cer le mută, 

Dar ei trec, se pierd în codri

Cu viaţa lor pierdută. 

La castel în poartă calul

Stă a doua zi în spume, 

Dar frumoasa lui stăpână

A rămas pierdută-n lume.

Fiind băiet păduri cutreieram

Fiind băiet păduri cutreieram

Şi mă culcam ades lângă isvor, 

Iar braţul drept sub cap eu mi-l puneam

S-aud cum apa sună-ncetişor:

Un freamăt lintrecea din ram în ram

Şi un miros venea adormitor. 

Astfel ades eu nopţi întregi am mas, 

Blând îngânat de-al valurilor glas. 

Răsare luna, -mi bate drept în faţă:

Un rai din basme văd printre pleoape, 

Pe câmpi un val de arginţie ceaţă, 

Sclipiri pe cer, văpaie preste ape, 

Un bucium cântă tainic cu dulceaţă, 

Sunând din ce în ce tot mai aproape... 

Pe frunza-uscate sau prin naltul ierbii, 

Părea c-aud venind în cete cerbii. 

Alături teiul vechi mi se deshcide:

Din el ieşi o tânără crăiasă, 

Pluteau în lacrimi ochii-mi plini de vise, 

Cu fruntea ei într-o maramă deasă, 

Cu ochii mari, cu gura-abia închisă;

Ca-n somn încet-încet pe frunze pasă, 

Călcând pe vârful micului picior, 

Veni alături, mă privi cu dor. 

Şi ah, era atâta de frumoasă, 

Cum numa-n vis o dată-n viaţa ta

Un înger blând cu faţa radioasă, 

Venind din cer se poate arăta;

Iar păru-i blond şi moale ca mătasa

Grumazul alb şi umerii-i vădea. 

Prin hainele de tort subţire, fin, 

Se vede trupul ei cel alb deplin.

Floare albastră

- Iar te-ai cufundat în stele

Şi în nori şi-n ceruri nalte? 

De nu m-ai uita încalte, 

Sufletul vieţii mele. 

În zadar râuri în soare

Grămădeşti-n a ta gândire

Şi câmpiile asire

Şi întunecata mare;

Piramidele-nvechite

Urcă-n cer vârful lor mare -

Nu căta în depărtare

Fericirea ta, iubite! 

Astfel zise mititica, 

Dulce netezindu-mi părul. 

Ah! ea spuse adevărul;

Eu am râs, n-am zis nimica. 

- Hai în codrul cu verdeaţă, 

Und-izvoare plâng în vale, 

Stânca stă să se prăvale

În prăpastia măreaţă. 

Acolo-n ochi de pădure, 

Lângă balta cea senină

Şi sub trestia cea lină

Vom şedea în foi de mure. 

Şi mi-i spune-atunci poveşti

Şi minciuni cu-a ta guriţă, 

Eu pe-un fir de romaniţă

Voi cerca de mă iubeşti. 

Şi de-a soarelui căldură

Voi fi roşie ca mărul, 

Mi-oi desface de-aur părul, 

Să-ţi astup cu dânsul gura. 

De mi-i da o sărutare, 

Nime-n lume n-a s-o ştie, 

Căci va fi sub pălărie -

Ş-apoi cine treabă are! 

Când prin crengi s-a fi ivit

Luna-n noaptea cea de vară, 

Mi-i ţinea de subsuoară, 

Te-oi ţinea de după gât. 

Pe cărare-n bolţi de frunze, 

Apucând spre sat în vale, 

Ne-om da sărutări pe cale, 

Dulci ca florile ascunse. 

Şi sosind l-al porţii prag, 

Vom vorbi-n întunecime:

Grija noastră n-aib-o nime, 

Cui ce-i pasă că-mi eşti drag? 

Înc-o gură - şi dispare... 

Ca un stâlp eu stam în lună! 

Ce frumoasă, ce nebună

E albastra-mi, dulce floare! 

.............. 

Şi te-ai dus, dulce minune, 

Ş-a murit iubirea noastră -

Floare-albastră! floare-albastră!... 

Totuşi este trist în lume!

Foaia veştedă

Vântu-o foaie vestejită

Mi-au adus mişcând fereasta -

Este moartea ce-mi trimite

Fără plic scrisoarea-aceasta. 

Voi păstra-o, voi întinde-o

Între foile acele, 

Ce le am din alte timpuri

De la mâna dragei mele. 

Cum copacu-şi uită foaia

Ce pe vânt mi-a fost trimisă, 

Astfel ea uitat-au poate

Aste foi de dânsa scrise. 

Vorbele iubirii moarte

Vinovate-mi stau de faţă, 

Dovedite de minciună

Cer să sting a lor viaţă. 

Dulcea lor zădărnicie

Nu mă-ndur s-o pun pe foc, 

Deşi-mi stau atât de triste

Că nu pot muri pe loc. 

Voi păstra întreg amarul

Şi norocul ăstor foi, 

În durerea vechii pierderi

Recitindu-mă-napoi;

Numai vestea blând-a morţii, 

Foaia tristă le-am adaos:

Moartea vindec-orice rană, 

Dând la patime repaos.

Freamăt de codru

Tresărind scânteie lacul

Şi se leagănă sub soare;

Eu, privindu-l din pădure, 

Las aleanul să mă fure

Şi ascult de la răcoare

Pitpalacul. 

Din izvoare şi din gârle

Apa sună somnoroasă;

Unde soarele pătrunde

Printre ramuri a ei unde, 

Ea în valuri sperioase

Se azvârle. 

Cucul cântă, mierle, presuri -

Cine ştie să le-asculte? 

Ale păsărilor neamuri

Ciripesc pitite-n ramuri

Şi vorbesc cu-atât de multe

Înţelesuri. 

Cucu-ntreabă: - Unde-i sora

Viselor noastre de vară? 

Mlădioasă şi iubită, 

Cu privirea ostenită, 

Ca o zână să răsară

Tuturora. 

Teiul vechi un ram întins-a, 

Ea să poată să-l îndoaie, 

Ramul tânăr vânt să-şi deie

Şi de braţe-n sus s-o ieie, 

Iară florile să ploaie

Peste dânsa. 

Se întreabă trist izvorul:

- Unde mi-i crăiasa oare? 

Părul moale despletindu-şi, 

Faţa-n apa mea privindu-şi

Să m-atingă visătoare

Cu piciorul? 

Am răspuns: - Pădure dragă, 

Ea nu vine, nu mai vine! 

Singuri, voi, stejari, rămâneţi

De visaţi la ochii vineţi, 

Ce luciră pentru mine

Vara-ntreagă. 

Ce frumos era în crânguri, 

Când cu ea m-am prins tovarăş! 

O poveste încântată

Care azi e-ntunecată... 

De-unde eşti revino iarăşi, 

Să fim singuri!

Glossă

Vreme trece, vreme vine 

Toate-s vechi şi nouă toate,

Ce e rău şi ce e bine 

Nu spera şi nu ai teamă, 

Ce e val, ca valul trece,

De te-ndeamnă, de te cheamă,

Tu rămâi la toate rece.

Iar când voi fi pământ

Iar când voi fi pământ, 

În liniştea serii, 

Săpaţi-mi un mormânt

La marginea mării. 

Nu voi sicriu bogat, 

Podoabe şi flamuri, 

Ci-mi împletiţi un pat

Din veştede ramuri. 

Să-mi fie somnul lin

Şi codrul aproape, 

Să am un cer senin

Pe-adâncile ape. 

S-aud cum blânde cad

Izvoarele-ntruna, 

Pe vârfuri lungi de brad

Alunece luna. 

S-aud pe valuri vânt, 

Din munte talanga, 

Deasupra-mi teiul sfânt

Să-şi scuture creanga. 

Şi cum n-oi suferi

De-atuncea-nainte, 

Cu flori m-or troieni

Aduceri aminte. 

Şi cum va înceta

Al inimii zbucium, 

Ce dulce-mi va suna

Cântarea de bucium! 

Vor arde-n preajma mea

Luminile-n dealuri, 

Izbind s-or frământa

Eternele valuri

Şi nime-n urma mea

Nu-mi plângă la creştet, 

Ci codrul vânt să dea

Frunzişului veşted. 

Luceferii de foc

Privi-vor din cetini

Mormânt făr' de noroc

Şi fără prieteni.

Iubind în taină...

Iubind în taină am păstrat tăcere, 

Gândind că astfel o să-ţi placă ţie, 

Căci în priviri citeam o vecinicie

De-ucigătoare visuri de plăcere. 

Dar nu mai pot. A dorului tărie

Cuvinte dă duioaselor mistere;

Vreau să mă-nec de dulcea-nvăpăiere

A celui suflet ce pe al meu ştie. 

Nu vezi că gura-mi arsă e de sete

Şi-n ochii mei se vede-n friguri chinu-mi. 

Copila mea cu lungi şi blonde plete? 

Cu o suflare răcoreşti suspinu-mi, 

C-un zâmbet faci gândirea-mi să se-mbete. 

Fă un sfârşit durerii... vin' la sânu-mi.

Împărat şi proletar

Pe bănci de lemn, în scunda tavernă mohorâtă, 

Unde pătrunde ziua printre fereşti murdare, 

Pe lângă mese lunge, stătea posomorâtă, 

Cu feţe-ntunecoase, o ceată pribegită, 

Copii săraci şi sceptici ai plebei proletare. 

Ah! - zise unul - spuneţi că-i omul o lumină

Pe lumea asta plină de-amaruri şi de chin? 

Nici o scânteie-ntr-însul nu-i candidă şi plină, 

Murdară este raza-i ca globul cel de tină, 

Asupra cărui dânsul domneşte pe deplin. 

Spuneţi-mi ce-i dreptatea? - Cei tari se îngrădiră

Cu-averea şi mărirea în cercul lor de legi;

Prin bunuri ce furară, în veci vezi cum conspiră

Contra celor ce dânşii la lucru-i osândiră

Şi le subjugă munca vieţii lor întregi. 

Unii plini de plăcere petrec a lor viaţă, 

Trec zilele voioase şi orele surâd. 

În cupe vin de ambră - iarna grădini, verdeaţă, 

Vara petreceri, Alpii cu frunţile de gheaţă -

Ei fac din noapte ziuă ş-a zilei ochi închid. 

Virtutea pentru dânşii ea nu există. Însă

V-o predică, căci trebui să fie braţe tari, 

A statelor greoaie care trebuie-mpinse

Şi trebuiesc luptate războaiele aprinse, 

Căci voi murind în sânge, ei pot să fie mari. 

Şi flotele puternice ş-armatele făloase, 

Coroanele ce regii le pun pe fruntea lor, 

Ş-acele milioane, ce în grămezi luxoase

Sunt strânse la bogatul, pe cel sărac apasă, 

Şi-s supte din sudoarea prostitului popor. 

Religia - o frază de dânşii inventată

Ca cu a ei putere să vă aplece-n jug, 

Căci de-ar lipsi din inimi speranţa de răsplată, 

După ce-amar muncirăţi mizeri viaţa toată, 

Aţi mai purta osânda ca vita de la plug? 

Cu umbre, care nu sunt, v-a-ntunecat vederea

Şi v-a făcut să credeţi că veţi fi răsplătiţi... 

Nu! moartea cu viaţa a stins toată plăcerea -

Cel ce în astă lume a dus numai durerea

Nimic n-are dincolo, căci morţi sunt cei muriţi. 

Minciuni şi fraze-i totul ce statele susţine, 

Nu-i ordinea firească ce ei a fi susţin;

Averea să le aperi, mărirea ş-a lor bine, 

Ei braţul tău înarmă ca să loveşti în tine, 

Şi pe voi contra voastră la luptă ei vă mân'. 

De ce să fiţi voi sclavii milioanelor nefaste, 

Voi, ce din munca voastră abia puteţi trăi? 

De ce boala şi moartea să fie partea voastră, 

Când ei în bogăţia cea splendidă şi vastă

Petrec ca şi în ceruri, n-au timp nici de-a muri? 

De ce uitaţi că-n voi e şi număr şi putere? 

Când vreţi, puteţi prea lesne pământul să-mpărţiţi. 

Nu le mai faceţi ziduri unde să-nchid-avere, 

Pe voi unde să-nchidă, când împinşi de durere

Veţi crede c-aveţi dreptul şi voi ca să trăiţi. 

Ei îngrădiţi de lege, plăcerilor se lasă, 

Şi sucul cel mai dulce pământului i-l sug;

Ei cheamă-n voluptatea orgiei zgomotoase

De instrumente oarbe a voastre fiici frumoase:

Frumseţile-ne tineri bătrânii lor distrug. 

Şi de-ntrebaţi atuncea, vouă ce vă rămâne? 

Munca, din care dânşii se-mbată în plăceri, 

Robia viaţa toată, lacrimi pe-o neagră pâine, 

Copilelor pătate mizeria-n ruşine... 

Ei tot şi voi nimica; ei cerul, voi dureri! 

De lege n-au nevoie - virtutea e uşoară

Când ai ce-ţi trebuieşte... Iar legi sunt pentru voi, 

Vouă vă pune lege, pedepse vă măsoară

Când mâna v-o întindeţi la bunuri zâmbitoare, 

Căci nu-i iertat nici braţul teribilei nevoi. 

Zdrobiţi orânduiala cea crudă şi nedreaptă, 

Ce lumea o împarte în mizeri şi bogaţi! 

Atunci când după moarte răsplată nu v-aşteaptă, 

Faceţi ca-n astă lume să aibă parte dreaptă, 

Egală fiecare, şi să trăim ca fraţi! 

Sfărmaţi statuia goală a Venerei antice, 

Ardeţi acele pânze cu corpuri de ninsori;

Ele stârnesc în suflet ideea neferice

A perfecţiei umane şi ele fac să pice

În ghearele uzurei copile din popor! 

Sfărmaţi tot ce aţâţă inima lor bolnavă, 

Sfărmaţi palate, temple, ce crimele ascund, 

Zvârliţi statui de tirani în foc, să curgă lavă, 

Să spele de pe pietre până şi urma sclavă

Celor ce le urmează pân' la al lumii fund! 

Sfărmaţi tot ce arată mândrie şi avere, 

O! dezbrăcaţi viaţa de haina-i de granit, 

De purpură, de aur, de lacrimi, de urât -

Să fie un vis numai, să fie o părere, 

Ce făr' de patimi trece în timpul nesfârşit. 

Zidiţi din dărmăture gigantici piramide

Ca un memento mori pe al istoriei plan;

Aceasta este arta ce sufletu-ţi deschide

Naintea veciniciei, nu corpul gol ce râde

Cu mutra de vândută, cu ochi vil şi viclean. 

O! aduceţi potopul, destul voi aşteptarăţi

Ca să vedeţi ce bine prin bine o să ias';

Nimic... Locul hienei îl luă cel vorbareţ, 

Locul cruzimii vechie, cel lins şi pizmătareţ, 

Formele se schimbară, dar răul a rămas. 

Atunci vă veţi întoarce la vremile-aurite, 

Ce mitele albastre ni le şoptesc ades, 

Plăcerile egale egal vor fi-mpărţite, 

Chiar moartea când va stinge lampa vieţii finite

Vi s-a părea un înger cu părul blond şi des. 

Atunci veţi muri lesne fără de-amar şi grijă, 

Feciorii-or trăi-n lume cum voi aţi vieţuit, 

Chiar clopotul n-a plânge cu limba lui de spijă

Pentru acel de care norocul avu grijă;

Nimeni de-a plânge n-are, el traiul şi-a trăit. 

Şi boale ce mizeria ş-averea nefirească

Le nasc în oameni, toate cu-ncetul s-or topi;

Va creşte tot ce-n lume este menit să crească, 

Va bea pân-în fund cupa, pân' va vrea s-o zdrobească, 

Căci va muri când nu va avea la ce trăi. 

................... 

Pe malurile Senei, în faeton de gală, 

Cezarul trece palid, în gânduri adâncit;

Al undelor greu vuiet, vuirea în granit

A sute d-echipajuri, gândirea-i n-o înşală;

Poporul loc îi face tăcut şi umilit. 

Zâmbirea lui deşteaptă, adâncă şi tăcută, 

Privirea-i ce citeşte în suflete-omeneşti, 

Şi mâna-i care poartă destinele lumeşti, 

Cea grupă zdrenţuită în cale-i o salută. 

Mărirea-i e în taină legată de aceşti. 

Convins ca voi el este-n nălţimea-i solitară

Lipsită de iubire, cum că principiul rău, 

Nedreptul şi minciuna al lumii duce frâu;

Istoria umană în veci se desfăşoară, 

Povestea-i a ciocanului ce cade pe ilău. 

Şi el - el vârful mândru al celor ce apasă -

Salută-n a lui cale pe-apărătorul mut. 

De aţi lipsi din lume, voi cauza-ntunecoasă

De răsturnări măreţe, mărirea-i radioasă, 

Cezarul, chiar Cezarul de mult ar fi căzut. 

Cu ale voastre umbre nimica crezătoare, 

Cu zâmbetu-vă rece, de milă părăsit, 

Cu mintea de dreptate şi bine râzătoare, 

Cu umbra voastră numai, puteri îngrozitoare, 

La jugu-i el sileşte pe cei ce l-au urât. 

..................... 

Parisul arde-n valuri, furtuna-n el se scaldă, 

Turnuri ca facle negre trăsnesc arzând în vânt -

Prin limbile de flăcări, ce-n valuri se frământ, 

Răcnete, vuiet de-arme pătrund marea cea caldă, 

Evul e un cadavru, Paris - al lui mormânt. 

Pe stradele-ncruşite de flăcări orbitoare, 

Suiţi pe baricade de bulgări de granit, 

Se mişc batalioane a plebei proletare, 

Cu cuşme frigiene şi arme lucitoare, 

Şi clopote de-alarmă răsună răguşit. 

Ca marmura de albe, ca ea nepăsătoare, 

Prin aerul cel roşu, femei trec cu-arme-n braţ, 

Cu păr bogat şi negru ce pe-umeri se coboară

Şi sânii lor acopăr - e ură şi turbare

În ochii lor cei negri, adânci şi desperaţi. 

O! luptă-te-nvălită în pletele-ţi bogate, 

Eroic este astăzi copilul cel pierdut! 

Căci flamura cea roşă cu umbra-i de dreptate

Sfinţeşte-a ta viaţă de tină şi păcate;

Nu! nu eşti tu de vină, ci cei ce te-au vândut! 

................... 

Scânteie marea lină, şi placele ei sure

Se mişc una pe alta ca pături de cristal

Prin lunce prăvălite; din tainica pădure

Apare luna mare câmpiilor azure, 

Împlându-le cu ochiul ei mândru, triumfal. 

Pe undele încete îşi mişcă legănate

Corăbii învechite scheletele de lemn;

Trecând încet ca umbre - ţin pânzele umflate

În faţa lunei, care prin ele-atunci străbate, 

Şi-n roată de foc galben stă faţa-i ca un semn. 

Pe maluri zdrumicate de aiurirea mării

Cezaru-ncă veghează la trunchiul cel plecat

Al salciei pletoase - şi-ntinse-a apei arii

În cercuri fulgerânde se pleacă lin suflării

A zefirului nopţii şi sună cadenţat. 

Îi pare că prin aer în noaptea înstelată, 

Călcând pe vârf de codri, pe-a apelor măriri, 

Trecea cu barba albă - pe fruntea-ntunecată

Cununa cea de paie îi atârna uscată -

Moşneagul rege Lear. 

Uimit privea Cezarul la umbra cea din nouri, 

Prin creţi ai cărei stele lin tremurând transpar, 

I se deschide-n minte tot sensul din tablouri

A vieţii sclipitoare... A popoarelor ecouri

Par glasuri ce îmbracă o lume de amar:

"În orice om o lume îşi face încercarea, 

Bătrânul Demiurgos se opinteşte-n van;

În orice minte lumea îşi pune întrebarea

Din nou: de unde vine şi unde merge floarea

Dorinţelor obscure sădite în noian? 

Al lumii-ntregul sâmbur, dorinţa-i şi mărirea, 

În inima oricărui i-ascuns şi trăitor, 

Zvârlire hazardată, cum pomu-n înflorire

În orice floare-ncearcă întreagă a sa fire, 

Ci-n calea de-a da roade cele mai multe mor. 

Astfel umana roadă în calea ei îngheaţă, 

Se pietrifică unul în sclav, altu-mpărat, 

Acoperind cu noime sărmana lui viaţă

Şi arătând la soare-a mizeriei lui faţă -

Faţa - căci înţelesul i-acelaşi la toţi dat. 

În veci aceleaşi doruri mascate cu-altă haină, 

Şi-n toată omenirea în veci acelaşi om -

În multe forme-apare a vieţii crudă taină, 

Pe toţi ea îi înşală, la nime se distaină, 

Dorinţi nemărginite plantând într-un atom. 

Când ştii că visu-acesta cu moarte se sfârşeşte, 

Că-n urmă-ţi rămân toate astfel cum sunt, de dregi

Oricât ai drege-n lume - atunci te oboseşte

Eterna alergare... ş-un gând te-ademeneşte:

Că vis al morţii-eterne e viaţa lumii-ntregi. "

Înger de pază

Când sufletu-mi noaptea veghea în extaze, 

Vedeam ca în vis pe-al meu înger de pază, 

Încins cu o haină de umbre şi raze, 

C-asupră-mi c-un zâmbet aripele-a-ntins;

Dar cum te văzui într-o palidă haină, 

Copilă cuprinsă de dor şi de taină, 

Fugi acel înger de ochiu-ţi învins. 

Eşti demon, copilă, că numai c-o zare

Din genele-ţi lunge, din ochiul tău mare

Făcuşi pe-al meu înger cu spaimă să zboare, 

El, veghea mea sfântă, amicul fidel? 

Ori poate!... O-nchide lungi genele tale, 

Să pot recunoaşte trăsurile-ţi pale, 

Căci tu - tu eşti el.

Înger şi demon

Noaptea-n Doma întristată, prin lumini îngălbenite

A făcliilor de ceară care ard lângă altare -

Pe când bolta-n fundul Domei stă întunecoasă, mare, 

Nepătrunsă de-ochii roşii de pe mucuri ostenite, 

În biserica pustie, lângă arcul în perete, 

Genuncheată stă pe trepte o copilă ca un înger;

Pe-a altarului icoană în de raze roşii frângeri, 

Palidă şi mohorâtă Maica Domnului se vede. 

O făclie e înfiptă într-un stâlp de piatră sură;

Lucii picături de smoală la pământ cad sfârâind

Şi cununi de flori uscate fâşâiesc amirosind

Ş-a copilei rugăciune tainic şopotit murmură. 

Cufundat în întuneric, lâng-o cruce mărmurită, 

Într-o umbră neagră, deasă, ca un demon El veghează, 

Coatele pe braţul crucii le destinde şi le-aşează, 

Ochii cufundaţi în capu-i, fruntea tristă şi-ncreţită. 

Şi bărbia lui s-apasă de al pietrei umăr rece, 

Părul său negru ca noaptea peste-al marmurei braţ alb;

Abia candela cea tristă cu reflectul ei roz-alb

Blând o rază mai aruncă ce peste-a lui faţă trece. 

Ea un înger ce se roagă - El un demon ce visează;

Ea o inimă de aur - El un suflet apostat;

El în umbra lui fatală, stă-ndărătnic rezemat -

La picioarele Madonei, tristă, sfântă, Ea veghează. 

Pe un mur înalt şi rece de o marmură curată, 

Albă ca zăpada iernei, lucie ca apa lină, 

Se răsfrânge ca-n oglindă a copilei umbră plină -

Umbra ei, ce ca şi dânsa stă în rugă-ngenuncheată. 

Ce-ţi lipseşte oare ţie, blond copil cu-a ta mărire, 

Cu de marmur-albă faţă şi cu mâinile de ceară, 

Văl - o negură diafană mestecată-n stele; clară

E privirea-ţi inocentă sub a genelor umbrire;

Ce-ţi lipseşte să fii înger - aripi lungi şi constelate. 

Dar ce văd: Pe-a umbrei tale umeri vii ce se întinde? 

Două umbre de aripe ce se mişcă tremurânde, 

Două aripe de umbră către ceruri ridicate. 

O, nu-i umbra ei aceea - este îngeru-i de pază;

Lângă marmura cea albă văd fiinţa-i aeriană. 

Peste viaţa-i inocentă, viaţa lui cea suntă plană, 

Lângă dânsa el se roagă, lângă ea îngenunchează. 

Dar de-i umbra ei aceea - atunci Ea un înger este, 

Însă aripile-i albe lumea-a le vedea nu poate;

Muri sfinţiţi de-a omenirii rugăciuni îndelungate

Văd aripele-i diafane şi de dânsele dau veste. 

Te iubesc! - era să strige demonul în a lui noapte, 

Dară umbra-naripată a lui buze le înmoaie;

Nu spre-amor, spre-nchinăciune el genunchii-şi încovoaie

Şi ascultă dus din lume a ei dulci şi timizi şoapte. 

........................... 

Ea? - O fiică e de rege, blondă-n diadem de stele, 

Trece-n lume fericită, înger, rege şi femeie;

El răscoală în popoare a distrugerii scânteie

Şi în inimi pustiite samănă gândiri rebele. 

Despărţiţi de-a vieţii valuri, între el şi între dânsa

Veacuri sunt de cugetare, o istorie, -un popor, 

Câteodat' - deşi arare - se-ntâlnesc, şi ochii lor

Se privesc, par a se soarbe în dorinţa lor aprinsă. 

Ochii ei cei mari, albaştri, de blândeţe dulci şi moi, 

Ce adânc pătrund în ochii lui cei negri furtunoşi! 

Şi pe faţa lui cea slabă trece-uşor un nour roş -

Se iubesc... Şi ce departe sunt deolaltă amândoi! 

A venit un rege palid, şi coroana sa antică, 

Grea de glorii şi putere, l-a ei poale-ar fi depus, 

Pe-ale tronului covoare ea piciorul de-ar fi pus

Şi în mâna-i însceptrată, mâna ei îngustă, mică. 

Dară nu - mute rămas-au buzele-i abia deschise, 

Mută inima în pieptu-i, mâna ei trasă-ndărăt. 

În a sufletului taină, ea iubea. Clar şi încet

Se ivea faţa de demon fecioreştilor ei vise. 

Ea-l vedea mişcând poporul cu idei reci, îndrăzneţe;

Ce puternic e - gândi ea, cu-amoroasă dulce spaimă;

El prezentul îl răscoală cu-a gândirilor lui faimă

Contra tot ce grămădiră veacuri lungi şi frunţi măreţe. 

El ades suit pe-o piatră cu turbare se-nfăşoară

În stindardul roş şi fruntea-i aspră-adâncă, încreţită, 

Părea ca o noapte neagră de furtune-acoperită, 

Ochii fulgerau şi vorba-i trezea furia vulgară. 

....................... 

Pe un pat sărac asudă într-o lungă agonie

Tânărul. O lampă-ntinde limb-avară şi subţire, 

Sfârâind în aer bolnav. - Nimeni nu-i ştie de ştire, 

Nimeni soarta-i n-o-mblânzeşte, nimeni fruntea nu-i mângâie. 

Ah! acele gânduri toate îndreptate contra lumei, 

Contra legilor ce-s scrise, contra ordinii-mbrăcate

Cu-a lui Dumnezeu numire - astăzi toate-s îndreptate

Contra inimii murinde, sufletul vor să-i sugrume! 

A muri fără speranţă! Cine ştie-amărăciunea

Ce-i ascunsă-n aste vorbe? - Să te simţi neliber, mic, 

Să vezi marile-aspiraţii că-s reduse la nimic, 

Că domnesc în lume rele căror nu te poţi opune, 

C-opunându-te la ele, tu viaţa-ţi risipeşti -

Şi când mori să vezi că-n lume vieţuit-ai în zadar:

O astfel de moarte-i iadul. Alte lacrimi, alt amar

Mai crud nici e cu putinţă. Simţi că nimica nu eşti. 

Şi acele gânduri negre mai nici a muri nu-l lasă. 

Cum a intrat el în viaţă? Cât amor de drept şi bine, 

Câtă sinceră frăţie adusese el cu sine! 

Şi răsplata? - Amărârea, care sufletu-i apasă. 

Dar prin negurile negre, care ochii îi acopăr, 

Se apropie-argintoasă umbra nalt-a unui înger, 

Se aşează lin pe patu-i; ochii lui orbiţi de plângeri

Ea-i sărută. De pe dânşii negurile se descopăr... 

Este Ea. C-o mulţumire adâncă, nemaisimţită, 

El în ochii ei se uită. - Mândră-i de înduioşere;

Ceasul ultim îi împacă toată viaţa-i de durere;

Ah! şopteşte el pe moarte - cine eşti ghicesc, iubită. 

Am urmat pământul ista, vremea mea, viaţa, poporul

Cu gândirile-mi rebele contra cerului deschis;

El n-a vrut ca să condamne pe demon, ci a trimis

Pre un înger să mă-mpace, şi-mpăcarea-i... e amorul.

Junii corupţi

La voi cobor acuma, voi suflete-amăgite, 

Şi ca să vă ard fierea, o, spirite-ameţite, 

Blestemul îl invoc;

Blestemul mizantropic, cu vânăta lui gheară, 

Ca să vă scriu pe frunte, ca vita ce se-nfiară

Cu fierul ars în foc. 

Deşi ştiu c-a mea liră d-a surda o să bată

În preajma minţii voastre de patimi îmbătată, 

De-al patimilor dor;

În preajma minţii voastre ucisă de orgie, 

Şi putredă de spasmuri, şi arsă de beţie, 

Şi seacă de amor. 

O, fiarbă-vă mânia în vinele stocite, 

În ochii stinşi de moarte, pe frunţi învineţite

De sânge putrezit;

Că-n veci nu se va teme Profetul vreodată

De braţele slăbite, puterea leşinată

A junelui cănit. 

Ce am de-alege oare în seaca-vă fiinţă? 

Ce foc făr-a se stinge, ce drept fără să-mi minţă, 

O, oameni morţi de vii! 

Să vă admir curajul în vinure vărsate, 

În sticle sfărâmate, hurii neruşinate

Ce chiuie-n orgii? 

Vă văd lungiţi pe patul juneţii ce-aţi spurcat-o, 

Suflând din gură boala vieţii ce-aţi urmat-o, 

Şi arşi pân-în rărunchi;

Sau bestiilor care pe azi îl ţin în fiară, 

Cum linguşiţi privirea cea stearpă şi amară, 

Cum cădeţi în genunchi! 

Sculaţi-vă!... căci anii trecutului se-nşiră, 

În şiruri triumfale stindardul îl resfiră, 

Căci Roma a-nviat;

Din nou prin glorii calcă, cu faţa înzeită, 

Cu faclele nestinse, puterea-i împietrită, 

Poporul împărat. 

Sculaţi-vă!... căci tromba de moarte purtătoare

Cu glasul ei lugubru răcneşte la popoare

Ca leul speriat;

Tot ce respiră-i liber, a tuturor e lumea, 

Dreptatea, libertatea nu sunt numai un nume, 

Ci-aievea s-a serbat. 

Încingeţi-vă spada la danţul cel de moarte, 

Aci vă poarte vântul, cum ştie să vă poarte

A ţopăi în joc! 

Aci vă duceţi valuri în mii batalioane, 

Cum în păduri aprinse, mânat în uragane, 

Diluviul de foc. 

Vedeţi cum urna crapă, cenuşa reînvie, 

Cum murmură trecutul cu glas de bătălie

Poporului roman;

Cum umbrele se-mbracă în zale ferecate, 

Şi frunţile cărunte le nalţă de departe

Un Cezar, un Traian. 

Cad putredele tronuri în marea de urgie, 

Se sfarmă deodată cu lanţul de sclavie

Şi sceptrele de fier;

În două părţi infernul portalele-şi deschide, 

Spre-a încăpea cu mia răsufletele hâde

Tiranilor ce pier! 

În darn răsună vocea-mi de eco repeţită, 

Vă zguduie arama urechea amorţită

Şi simţul leşinat;

Virtutea despletită şi patria-ne zeie

Nu pot ca să aprinză o singură scânteie

În sufletu-ngheţat. 

Şi singur stau şi caut, ca uliul care cată

În inima junimii de viaţa-i dezbrăcată

Un stârv spre-a-l sfâşia;

Ca pasărea de zboru-i din ceruri dizmeţită, 

Ca muntele ce-n frunte-i de nouri încreţită

Un trăsnet ar purta. 

Dar cel puţin nu spuneţi că aveţi simţiminte, 

Că-n veci nu se îmbracă în veştede vestminte

Misteriul cel sunt;

Căci vorba voastră sună ca plâns la cununie, 

Ca cobea ce îngână un cânt de veselie, 

Ca râsul la mormânt.

Kamadeva

Cu durerile iubirii

Voind sufletu-mi să-l vindec, 

L-am chemat în somn pe Kama -

Kamadeva, zeul indic. 

El veni, copilul mândru, 

Călărind pe-un papagal, 

Având zâmbetul făţarnic

Pe-a lui buze de coral. 

Aripi are, iar în tolbă-i

El păstrează, ca săgeţi, 

Numai flori înveninate

De la Gangele măreţ. 

Puse-o floare-atunci-n arcu-i, 

Mă lovi cu ea în piept, 

Şi de-atunci în orice noapte

Plâng pe patul meu deştept... 

Cu săgeata-i otrăvită

A sosit ca să mă certe

Fiul cerului albastru

Ş-al iluziei deşerte.

La Bucovina

N-oi uita vreodată, dulce Bucovină, 

Geniu-ţi romantic, munţii în lumină, 

Văile în flori, 

Râuri resăltânde printre stânce nante, 

Apele lucinde-n dalbe diamante

Peste câmpii-n zori. 

Ale sorţii mele plângeri şi surâse, 

Îngânate-n cânturi, îngânate-n vise

Tainic şi uşor, 

Toate-mi trec prin gându-mi, trec pe dinainte, 

Inima mi-o fură şi cu dulci cuvinte

Îmi şoptesc de dor. 

Numai lângă sânu-ţi geniile rele, 

Care îmi descântă firul vieţii mele, 

Parcă dormita;

Mă lăsară-n pace, ca să cânt în lume, 

Să-mi visez o soartă mândră de-al meu nume

Şi de steaua mea. 

Când pe bolta brună tremură Selene, 

Cu un pas melodic, cu un pas alene

Lin în calea sa, 

Eol pe-a sa arpă blând răsunătoare

Cânt-a nopţii dulce, mistică cântare, 

Cânt din Valhala. 

Atunci ca şi silful, ce n-adoarme-n pace, 

Inima îmi bate, bate, şi nu tace, 

Tremură uşor, 

În fantazii mândre ea îşi face cale, 

Peste munţi cu codri, peste deal şi vale

Mână al ei dor. 

Mână doru-i tainic colo, înspre tine, 

Ochiul îmi sclipeşte, genele-mi sunt pline, 

Inima mi-i grea;

Astfel totdeauna, când gândesc la tine, 

Sufletul mi-apasă nouri de suspine, 

Bucovina mea!

La mijloc de codru...

La mijloc de codru des

Toate păsările ies, 

Din huceag de aluniş, 

La voiosul luminiş, 

Luminiş de lângă baltă, 

Care-n trestia înaltă

Legănându-se din unde, 

În adâncu-i se pătrunde

Şi de lună şi de soare

Şi de păsări călătoare, 

Şi de lună şi de stele

Şi de zbor de rândurele

Şi de chipul dragei mele.

La moartea principelui Ştirbey

Turnurile mişcă-n doliu a lor inimi de aramă

Şi un înger cu-aripi negre, cu diademă de spini, 

Cu cântarea-i plângătoare lumea mişcă, lumea cheamă, 

Precum mişcă vântu-n cântec faţa mării de senin. 

Şi cu ochiul plin de lacrimi naţiunea cea română, 

Care are-n mii de inimi sufletul ei tremurând, 

Vede cum prin nori se stinge stea cu flacără divină

Şi aude-n cer un tunet şi un gemet pe pământ... 

A-ntristării neagră-aripă peste lume se întinde, 

Totul tace, căci durerea este mută ca un gând, 

Lumea azi nimic nu vede, ochiu-i nimic nu cuprinde, 

Decât cursu-acelui astru ce se sparge p-un mormânt. 

Cine-i acvila ce cade? Cine-i stânca ce se sfarmă? 

Cine-i leul ce închide cu durere ochii săi? 

Cine-i tunetul ce moare umplând lumea de alarmă?... 

- Este domnul României: Barbu Dimitrie Ştirbey!...

La mormântul lui Aron Pumnul

Îmbracă-te în doliu, frumoasă Bucovină, 

Cu cipru verde-ncinge antică fruntea ta;

C-acuma din pleiada-ţi auroasă şi senină

Se stinse un luceafăr, se stinse o lumină, 

Se stinse-o dalbă stea! 

Metalica, vibrânda a clopotelor jale

Vuieşte în cadenţă şi sună întristat;

Căci, ah! geniul mare al deşteptării tale

Păşi, se duse-acuma pe-a nemuririi cale

Şi-n urmă-i ne-a lăsat! 

Te-ai dus, te-ai dus din lume, o! geniu nalt şi mare, 

Col? unde te-aşteaptă toţi îngerii în cor, 

Ce-ntoană tainic, dulce a sferelor cântare

Şi-ţi împletesc ghirlande, cununi mirositoare, 

Cununi de albe flori! 

Te plânge Bucovina, te plânge-n voce tare, 

Te plânge-n tânguire şi locul tău natal;

Căci umbra ta măreaţă în falnica-i zburare

O urmă-ncet cu ochiul în tristă lăcrimare

Ce-i simţ naţional! 

Urmeze încă-n cale-ţi şi lacrima duioasă, 

Ce junii toţi o varsă pe trist mormântul tău, 

Urmeze-ţi ea prin zboru-ţi în cânturi tânguioase. 

În cânturi răsunânde, suspine-armonioase, 

Colo, în Eliseu!...

La steaua

La steaua care-a răsărit

E-o cale-atât de lungă, 

Că mii de ani i-au trebuit

Luminii să ne-ajungă. 

Poate de mult s-a stins în drum

În depărtări albastre, 

Iar raza ei abia acum

Luci vederii noastre, 

Icoana stelei ce-a murit

Încet pe cer se suie:

Era pe când nu s-a zărit, 

Azi o vedem, şi nu e. 

Tot astfel când al nostru dor

Pieri în noapte-adâncă, 

Lumina stinsului amor

Ne urmăreşte încă.

Lacul

Lacul codrilor albastru

Nuferi galbeni îl încarcă;

Tresărind în cercuri albe

El cutremură o barcă. 

Şi eu trec de-a lung de maluri, 

Parc-ascult şi parc-aştept

Ea din trestii să răsară

Şi să-mi cadă lin pe piept;

Să sărim în luntrea mică, 

Îngânaţi de glas de ape, 

Şi să scap din mână cârma, 

Şi lopeţile să-mi scape;

Să plutim cuprinşi de farmec

Sub lumina blândei lune -

Vântu-n trestii lin foşnească, 

Unduioasa apă sune! 

Dar nu vine... Singuratic

În zadar suspin şi sufăr

Lângă lacul cel albastru

Încărcat cu flori de nufăr.

Lasă-ţi lumea...

Lasă-ţi lumea ta uitată, 

Mi te dă cu totul mie, 

De ţi-ai da viaţa toată, 

Nime-n lume nu ne ştie. 

Vin' cu mine, rătăceşte

Pe cărări cu cotituri, 

Unde noaptea se trezeşte

Glasul vechilor păduri. 

Printre crengi scânteie stele, 

Farmec dând cărării strâmte, 

Şi afară doar de ele

Nime-n lume nu ne simte. 

Părul tău ţi se desprinde

Şi frumos ţi se mai şede, 

Nu zi ba de te-oi cuprinde, 

Nime-n lume nu ne vede. 

Tânguiosul bucium sună, 

L-ascultăm cu-atâta drag, 

Pe când iese dulcea lună

Dintr-o rarişte de fag. 

Îi răspunde codrul verde

Fermecat şi dureros, 

Iară sufletu-mi se pierde

După chipul tău frumos. 

Te desfaci c-o dulce silă, 

Mai nu vrei şi mai te laşi, 

Ochii tăi sunt plini de milă, 

Chip de înger drăgălaş. 

Iată lacul. Luna plină, 

Poleindu-l, îl străbate;

El, aprins de-a ei lumină, 

Simte-a lui singurătate. 

Tremurând cu unde-n spume, 

Între trestie le farmă

Şi visând o-ntreagă lume

Tot nu poate să adoarmă. 

De-al tău chip el se pătrunde, 

Ca oglinda îl alege -

Ce priveşti zâmbind în unde? 

Eşti frumoasă, se-nţelege. 

Înălţimile albastre

Pleacă zarea lor pe dealuri, 

Arătând privirii noastre

Stele-n ceruri, stele-n valuri. 

E-un miros de tei în crânguri, 

Dulce-i umbra de răchiţi

Şi suntem atât de singuri

Şi atât de fericiţi! 

Numai luna printre ceaţă

Varsă apelor văpaie, 

Şi te află strânsă-n braţe, 

Dulce dragoste bălaie.

Luceafărul

A fost odată, ca-n poveşti, 

A fost ca niciodată, 

Din rude mari, împărăteşti, 

O prea frumoasă fată. 

Şi era una la părinţi

Şi mândră-n toate cele, 

Cum e Fecioara între sfinţi

Şi luna între stele. 

Din umbra falnicelor bolţi

Ea pasul şi-l îndreaptă

Lângă fereastră, unde-n colţ

Luceafărul aşteaptă. 

Privea în zare cum pe mări

Răsare şi străluce, 

Pe mişcătoarele cărări

Corăbii negre duce. 

Îl vede azi, îl vede mâni, 

Astfel dorinţa-i gata;

El iar, privind de săptămâni, 

Îi cade dragă fata. 

Cum ea pe coate-şi răzima

Visând ale ei tâmple,

De dorul lui şi inima

Şi sufletu-i se împle. 

Şi cât de viu s-aprinde el

În orişicare sară, 

Spre umbra negrului castel

Când ea o să-i apară. 

*

Şi, pas cu pas pe urma ei

Alunecă-n odaie, 

Ţesând cu recile-i scântei

O mreajă de văpaie. 

Şi când în pat se-ntinde drept

Copila să se culce, 

I-atinge mâinile pe piept, 

I-nchide geana dulce;

Şi din oglinda luminiş

Pe trupu-i se revarsă, 

Pe ochii mari, bătând închişi

Pe faţa ei întoarsă. 

Ea îl privea cu un surâs, 

El tremura-n oglindă, 

Căci o urma adânc în vis

De suflet să se prindă. 

Iar ea, vorbind cu el în somn, 

Oftând din greu, suspină:

- "O, dulce-al nopţii mele domn, 

De ce nu vii tu? Vină! 

Cobori în jos, luceafar blând, 

Alunecând pe-o rază, 

Pătrunde-n casă şi în gând

Şi viaţa-mi luminează! "

El asculta tremurător, 

Se aprindea mai tare

Şi s-arunca fulgerător, 

Se cufunda în mare;

Şi apa unde-au fost căzut

În cercuri se roteşte, 

Şi din adânc necunoscut

Un mândru tânăr creşte. 

Uşor el trece ca pe prag

Pe marginea ferestrei

Şi ţine-n mână un toiag

Încununat cu trestii. 

Părea un tânăr voievod

Cu păr de aur moale, 

Un vânat giulgi se-ncheie nod

Pe umerele goale. 

Iar umbra feţei străvezii

E albă ca de ceară -

Un mort frumos, cu ochii vii

Ce scânteie-n afară. 

- "Din sfera mea venii cu greu

Ca să-ţi urmez chemarea, 

Iar cerul este tatăl meu

Şi muma-mea e marea. 

Ca în cămara ta să vin, 

Să te privesc de-aproape, 

Am coborât cu-al meu senin 

Şi m-am născut din ape. 

O, vin'! odorul meu nespus, 

Şi lumea ta o lasă;

Eu sunt luceafărul de sus, 

Iar tu să-mi fii mireasă. 

Colo-n palate de mărgean

Te-oi duce veacuri multe, 

Şi toată lumea-n ocean

De tine o s-asculte."

- "O, eşti frumos, cum numa-n vis

Un înger se arată, 

Dară pe calea ce-ai deschis

N-oi merge niciodată;

Străin la vorbă şi la port, 

Luceşti fără de viaţă, 

Căci eu sunt vie, tu eşti mort, 

Şi ochiul tău mă-ngheaţă. "

*

Trecu o zi, trecură trei

Şi iarăşi, noaptea, vine

Luceafărul deasupra ei

Cu razele-i senine. 

Ea trebui de el în somn

Aminte să-şi aducă 

Şi dor de-al valurilor domn

De inim-o apucă:

- "Cobori în jos, luceafăr blând, 

Alunecând pe-o rază, 

Pătrunde-n casă şi în gând

Şi viaţa-mi luminează! "

Cum el din cer o auzi, 

Se stinse cu durere, 

Iar ceru-ncepe a roti

În locul unde piere;

În aer rumene văpăi

Se-ntind pe lumea-ntreagă, 

Şi din a chaosului văi

Un mândru chip se-ncheagă;

Pe negre viţele-i de păr 

Coroana-i arde pare, 

Venea plutind în adevăr

Scăldat în foc de soare. 

Din negru giulgi se desfăşor

Marmoreele braţe, 

El vine trist şi gânditor

Şi palid e la faţă;

Dar ochii mari şi minunaţi

Lucesc adânc himeric, 

Ca două patimi fără saţ

Şi pline de-ntuneric. 

- "Din sfera mea venii cu greu

Ca să te-ascult ş-acuma, 

Şi soarele e tatăl meu, 

Iar noaptea-mi este muma;

O, vin', odorul meu nespus, 

Şi lumea ta o lasă;

Eu sunt luceafărul de sus, 

Iar tu să-mi fii mireasă. 

O, vin', în părul tău bălai

S-anin cununi de stele, 

Pe-a mele ceruri să răsai

Mai mândră decât ele. "

- "O, eşti frumos cum numa-n vis

Un demon se arată, 

Dară pe calea ce-ai deschis

N-oi merge niciodată! 

Mă dor de crudul tău amor 

A pieptului meu coarde, 

Şi ochii mari şi grei mă dor, 

Privirea ta mă arde. "

- "Dar cum ai vrea să mă cobor? 

Au nu-nţelegi tu oare, 

Cum că eu sunt nemuritor, 

Şi tu eşti muritoare? "

- "Nu caut vorbe pe ales, 

Nici ştiu cum aş începe - 

Deşi vorbeşti pe înţeles, 

Eu nu te pot pricepe;

Dar dacă vrei cu crezământ

Să te-ndrăgesc pe tine, 

Tu te coboară pe pământ, 

Fii muritor ca mine. "

- "Tu-mi cei chiar nemurirea mea

În schimb pe-o sărutare, 

Dar voi să ştii asemenea

Cât te iubesc de tare;

Da, mă voi naşte din păcat, 

Primind o altă lege;

Cu vecinicia sunt legat, 

Ci voi să mă dezlege. "

Şi se tot duce... S-a tot dus. 

De dragu-unei copile, 

S-a rupt din locul lui de sus, 

Pierind mai multe zile. 

*

În vremea asta, Cătălin, 

Viclean copil de casă, 

Ce împle cupele cu vin

Mesenilor la masă, 

Un paj ce poarta pas cu pas

A-mpărătesii rochii, 

Băiat din flori şi de pripas, 

Dar îndrăzneţ cu ochii, 

Cu obrăjei ca doi bujori

De rumeni, bată-i vina, 

Se furişează pânditor

Privind la Cătălina. 

Dar ce frumoasă se făcu

Şi mândră, arz-o focul;

Ei, Cătălin, acu-i acu

Ca să-ţi încerci norocul. 

Şi-n treacăt o cuprinse lin

Într-un ungher degrabă. 

- "Da' ce vrei, mări Cătălin? 

Ia du-t' de-ţi vei de treabă. "

- "Ce voi? Aş vrea să nu mai stai

Pe gânduri totdeuna, 

Să râzi mai bine, şi să-mi dai

O gură, numai una. "

- "Dar nici nu ştiu măcar ce-mi ceri, 

Dă-mi pace, fugi departe -

O, de luceafărul din cer

M-a prins un dor de moarte. "

- "Dacă nu ştii, ţi-aş arăta

Din bob în bob amorul, 

Ci numai nu te mânia, 

Ci stai cu binişorul. 

Cum vânătoru-ntinde-n crâng

La păsărele laţul, 

Când ţi-oi întinde braţul stâng

Să mă cuprinzi cu braţul;

Şi ochii tăi nemişcători

Sub ochii mei rămâie... 

De te înalţ de subţiori

Te-nalţă din călcâie;

Când faţa mea se pleacă-n jos, 

În sus rămâi cu faţa, 

Să ne privim nesăţios

Şi dulce toată viaţa;

Şi ca să-ţi fie pe deplin

Iubirea cunoscută, 

Când sărutându-te mă-nclin, 

Tu iarăşi mă sărută."

Ea-l asculta pe copilaş

Uimită şi distrasă, 

Şi ruşinos şi drăgălaş, 

Mai nu vrea, mai se lasă, 

Şi-i zise-ncet: - "Încă de mic

Te cunoşteam pe tine, 

Şi guraliv, şi de nimic, 

Te-ai potrivi cu mine... 

Dar un luceafăr, răsărit

Din liniştea uitării, 

Dă orizon nemărginit

Singurătăţii mării;

Şi tainic genele le plec, 

Căci mi le împle plânsul

Când ale apei valuri trec

Călătorind spre dânsul;

Luceşte c-un amor nespus, 

Durerea să-mi alunge, 

Dar se înalţă tot mai sus, 

Ca să nu-l pot ajunge. 

Pătrunde trist, cu raze reci,

Din lumea ce-l desparte... 

În veci îl voi iubi, şi-n veci

Va rămânea departe... 

De-aceea zilele îmi sunt

Pustii ca nişte stepe, 

Dar nopţile-s de-un farmec sfânt

Ce nu-l mai pot pricepe. "

- "Tu eşti copilă, asta e... 

Hai ş-om fugi în lume, 

Doar ni s-or pierde urmele

Şi nu ne-or şti de nume. 

Căci amândoi vom fi cuminţi, 

Vom fi voioşi şi teferi, 

Vei pierde dorul de părinţi

Şi visul de luceferi. "

*

Porni luceafărul. Creşteau

În cer a lui aripe, 

Şi căi de mii de ani treceau

În tot atâtea clipe. 

Un cer de stele dedesupt, 

Deasupra-i cer de stele -

Părea un fulger nentrerupt

Rătăcitor prin ele. 

Şi din a chaosului văi, 

Jur împrejur de sine, 

Vedea, ca-n ziua cea dentăi, 

Cum izvorau lumine;

Cum izvorând îl înconjor

Ca nişte mări, de-a-notul... 

El zboară, gând purtat de dor, 

Pin' piere totul, totul;

Căci unde-ajunge nu-i hotar, 

Nici ochi spre a cunoaşte, 

Şi vremea-ncearcă în zadar

Din goluri a se naşte. 

Nu e nimic şi totuşi e

O sete care-l soarbe, 

E un adânc asemene

Uitării celei oarbe. 

- "De greul negrei vecinicii, 

Părinte, mă dezleagă

Şi lăudat pe veci să fii

Pe-a lumii scară-ntreagă;

O, cere-mi, Doamne, orice preţ, 

Dar dă-mi o alta soarte, 

Căci tu izvor eşti de vieţi

Şi dătător de moarte;

Reia-mi al nemuririi nimb

Şi focul din privire, 

Şi pentru toate dă-mi în schimb

O oră de iubire... 

Din chaos, Doamne, -am apărut

Şi m-aş întoarce-n chaos... 

Şi din repaos m-am născut. 

Mi-e sete de repaos. "

- "Hyperion, ce din genuni

Răsai c-o-ntreagă lume, 

Nu cere semne şi minuni

Care n-au chip şi nume;

Tu vrei un om să te socoţi, 

Cu ei să te asameni? 

Dar piară oamenii cu toţi, 

S-ar naşte iarăşi oameni. 

Ei numai doar durează-n vânt

Deşerte idealuri -

Când valuri află un mormânt, 

Răsar în urmă valuri;

Ei doar au stele cu noroc

Şi prigoniri de soarte, 

Noi nu avem nici timp, nici loc, 

Şi nu cunoaştem moarte. 

Din sânul vecinicului ieri

Trăieşte azi ce moare, 

Un soare de s-ar stinge-n cer

S-aprinde iarăşi soare;

Părând pe veci a răsări, 

Din urmă moartea-l paşte, 

Căci toţi se nasc spre a muri

Şi mor spre a se naşte. 

Iar tu, Hyperion, rămâi

Oriunde ai apune... 

Cere-mi cuvântul meu dentâi -

Să-ţi dau înţelepciune? 

Vrei să dau glas acelei guri, 

Ca dup-a ei cântare

Să se ia munţii cu păduri

Şi insulele-n mare? 

Vrei poate-n faptă să arăţi

Dreptate şi tărie? 

Ţi-aş da pământul în bucăţi

Să-l faci împărăţie. 

Îţi dau catarg lângă catarg, 

Oştiri spre a străbate

Pământu-n lung şi marea-n larg, 

Dar moartea nu se poate... 

Şi pentru cine vrei să mori? 

Întoarce-te, te-ndreaptă

Spre-acel pământ rătăcitor

Şi vezi ce te aşteaptă. "

*

În locul lui menit din cer

Hyperion se-ntoarse

Şi, ca şi-n ziua cea de ieri, 

Lumina şi-o revarsă. 

Căci este sara-n asfinţit

Şi noaptea o să-nceapă;

Răsare luna liniştit

Şi tremurând din apă. 

Şi împle cu-ale ei scântei

Cărările din crânguri. 

Sub şirul lung de mândri tei

Şedeau doi tineri sânguri:

- "O, lasă-mi capul meu pe sân, 

Iubito, să se culce

Sub raza ochiului senin

Şi negrăit de dulce;

Cu farmecul luminii reci

Gândirile străbate-mi, 

Revarsă linişte de veci

Pe noaptea mea de patimi. 

Şi de asupra mea rămâi

Durerea mea de-o curmă, 

Căci eşti iubirea mea dentâi

Şi visul meu din urmă."

Hyperion vedea de sus

Uimirea-n a lor faţă;

Abia un braţ pe gât i-a pus

Şi ea l-a prins în braţe... 

Miroase florile-argintii

Şi cad, o dulce ploaie, 

Pe creştetele-a doi copii

Cu plete lungi, bălaie. 

Ea, îmbătată de amor, 

Ridica ochii. Vede

Luceafărul. Şi-ncetişor

Dorinţele-i încrede:

- "Cobori în jos, luceafăr blând, 

Alunecând pe-o rază, 

Pătrunde-n codru şi în gând, 

Norocu-mi luminează! "

El tremura ca alte dăţi

În codri şi pe dealuri, 

Călăuzind singurătăţi

De mişcătoare valuri;

Dar nu mai cade ca-n trecut

În mări din tot înaltul:

- "Ce-ţi pasă ţie, chip de lut, 

Dac-oi fi eu sau altul? 

Trăind în cercul vostru strâmt

Norocul vă petrece, 

Ci eu în lumea mea mă simt

Nemuritor şi rece. "

Mai am un singur dor

Mai am un singur dor:

În liniştea serii

Să mă lăsaţi să mor

La marginea mării;

Să-mi fie somnul lin

Şi codrul aproape, 

Pe-ntinsele ape

Să am un cer senin. 

Nu-mi trebuie flamuri, 

Nu voi sicriu bogat, 

Ci-mi împletiţi un pat

Din tinere ramuri. 

Şi nime-n urma mea

Nu-mi plângă la creştet, 

Doar toamna glas să dea

Frunzişului veşted. 

Pe când cu zgomot cad

Izvoarele-ntruna, 

Alunece luna

Prin vârfuri lungi de brad. 

Pătrunză talanga

Al serii rece vânt, 

Deasupră-mi teiul sfânt

Să-şi scuture creanga. 

Cum n-oi mai fi pribeag

De-atunci înainte, 

M-or troieni cu drag

Aduceri aminte. 

Luceferi, ce răsar

Din umbră de cetini, 

Fiindu-mi prieteni, 

O să-mi zâmbească iar. 

Va geme de patemi

Al mării aspru cânt... 

Ci eu voi fi pământ

În singurătate-mi.

Mănuşa

Lâng-a leilor grădină regele Francisc aşteaptă, 

Ca să vază cum s-o-ncinge între fiare lupta dreaptă. 

Împrejur cei mari ai ţării şi ai sfatului s-adună. 

Pe balconul nalt se-nşiră dame-n veselă cunună. 

Regele dă semn cu mâna, sare-o poartă din ţâţâne

Şi un leu iese în faţă, cumpătat, cu pasuri line, 

Mut se uită împrejuru-i, cască lung, şi a lui coamă

Scuturând-o, îşi întinde muşchii şi s-aşează jos. 

Regele un semn mai face, se deschide-o altă poartă

Şi dintr-însa se repede

C-un sălbatec salt un tigru, care când pe leu îl vede

Muge tare, 

Coada roată o-nvârteşte, 

Scoate limba, 

Sperios însă pe leu într-un cerc îl ocoleşte, 

Sforăie înverşunat, 

Apoi mormăind se-ntinde

Lângă el. 

Regele mai face-un semn, 

Şi pe două porţi deschise

Se azvârl doi leoparzi, 

Ce cu poftă inimoasă de-a lupta se şi aruncă

Peste tigru. 

Dar acesta îi apucă în cumplitele lui gheare -

Leul muge, 

Se ridică în picioare, 

Fiarele se-nfiorează, 

Şi-mprejur, arzând de dorul de-a se sfâşia-ntre ele, 

Se aşează. 

O frumoasă mână scapă de pe margine de-altan

O mănuşă, drept la mijloc, între tigru şi-ntre leu;

Iară dama, Cunigunda, zise-atunci, bătându-şi joc, 

Cavalerului Delorges:

"Dac-amorul ţi-e fierbinte cum te juri în orice oară, 

Să te văz, 

Mergi, mănuşa de-mi ridică! "

Cavaleru-aleargă, iute se coboară

În grozava prejmuire, calcă sigur, fără frică, 

Din mijlocu-acelor monştri, 

Cu-a lui degete-ndrăzneţe el mănuşa de-o ridică. 

Cu mirare şi cu groază

Damele şi cavalerii l-au privit, 

Însă foarte liniştit

El mănuşa o aduce înapoi. 

De-a lui laudă răsună orice gură, 

Cunigunda îl priveşte cu o gingaşă căldură, 

Ce-i promite că norocu-i e aproape. -

Dar mănuşa el în faţă i-o aruncă:

"Doamna mea, o mulţumire ca aceasta n-o mai voi! "

Şi-o lăsă numaidecât. 

Melancolie

Părea că printre nouri s-a fost deschis o poartă, 

Prin care trece albă regina nopţii moartă. 

O, dormi, o, dormi în pace printre făclii o mie

Şi în mormânt albastru şi-n pânze argintie, 

În mausoleu-ţi mândru, al cerurilor arc, 

Tu adorat şi dulce al nopţilor monarc! 

Bogată în întinderi stă lumea-n promoroacă, 

Ce sate şi câmpie c-un luciu văl îmbracă;

Văzduhul scânteiază şi ca unse cu var

Lucesc zidiri, ruine pe câmpul solitar. 

Şi ţintirimul singur cu strâmbe cruci veghează, 

O cucuvaie sură pe una se aşează, 

Clopotniţa trosneşte, în stâlpi izbeşte toaca, 

Şi străveziul demon prin aer când să treacă, 

Atinge-ncet arama cu zimţii-aripei sale

De-auzi din ea un vaier, un aiurit de jale. 

Biserica-n ruină

Stă cuvioasă, tristă, pustie şi bătrână, 

Şi prin ferestre sparte, prin uşi ţiuie vântul -

Se pare că vrăjeşte şi că-i auzi cuvântul -

Năuntrul ei pe stâlpii-i, pereţi, iconostas, 

Abia conture triste şi umbre au rămas;

Drept preot toarce-un greier un gând fin şi obscur, 

Drept dascăl toacă cariul sub învechitul mur. 

..................... 

Credinţa zugrăveşte icoanele-n biserici -

Şi-n sufletu-mi pusese poveştile-i feerici, 

Dar de-ale vieţii valuri, de al furtunii pas

Abia conture triste şi umbre-au mai rămas. 

În van mai caut lumea-mi în obositul creier, 

Căci răguşit, tomnatec, vrăjeşte trist un greier;

Pe inima-mi pustie zadarnic mâna-mi ţiu, 

Ea bate ca şi cariul încet într-un sicriu. 

Şi când gândesc la viaţa-mi, îmi pare că ea cură

Încet repovestită de o străină gură, 

Ca şi când n-ar fi viaţa-mi, ca şi când n-aş fi fost. 

Cine-i acel ce-mi spune povestea pe de rost

De-mi ţin la el urechea - şi râd de câte-ascult

Ca de dureri străine?... Parc-am murit de mult.

Misterele nopţii

Când din stele auroase

Noaptea vine-ncetişor, 

Cu-a ei umbre suspinânde, 

Cu-a ei silfe şopotinde

Cu-a ei vise de amor;

Câte inimi în plăcere

Îi resaltă uşurel! 

Dar pe câte dureroase

Cântu-i mistic le apasă, 

Cântu-i blând, încetinel. 

Două umbre, albicioase

Ca şi fulgii de ninsori, 

Razele din alba lună

Mi le torc, mi le-mpreună

Pentru-ntregul viitor;

Iar doi îngeri cântă-n plângeri, 

Plâng în noapte dureros, 

Şi se sting ca două stele, 

Care-n nuntă, uşurele, 

Se cunun căzânde jos. 

Într-un cuib de turturele

Ca şi fluturii de-uşor

Saltă Eros nebuneşte, 

Îl desmiardă, l-încălzeşte

Cu un vis de tainic dor;

Iar în norul de profume

Două suflete de flori

Le desparte-al nopţii mire

Cu fantastica-i şoptire, 

Le resfiră, până mor. 

Când pe stele aurie

Noaptea doarme uşurel, 

Câte inime râzânde, 

Dar pe câte suspinânde

Le delasă-ncetinel! 

Dar aşa ne e destinul, 

Vitreg prea adeseori, 

Unui lumea i-acordează, 

Iar pe altul îl botează

Cu-a lui rouă de plânsori.

Mortua est!

Făclie de veghe pe umezi morminte, 

Un sunet de clopot în orele sfinte, 

Un vis ce îşi moaie aripa-n amar, 

Astfel ai trecut de al lumii hotar. 

Trecut-ai când ceru-i câmpie senină, 

Cu râuri de lapte şi flori de lumină, 

Când norii cei negri par sombre palate, 

De luna regină pe rând vizitate. 

Te văd ca o umbră de-argint strălucită, 

Cu-aripi ridicate la ceruri pornită, 

Suind, palid suflet, a norilor schele, 

Prin ploaie de raze, ninsoare de stele. 

O rază te-nalţă, un cântec te duce, 

Cu braţele albe pe piept puse cruce, 

Când torsul s-aude l-al vrăjilor caier

Argint e pe ape şi aur în aer. 

Văd sufletu-ţi candid prin spaţiu cum trece;

Privesc apoi lutul rămas... alb şi rece, 

Cu haina lui lungă culcat în sicriu, 

Privesc la surâsu-ţi rămas încă viu -

Şi-ntreb al meu suflet rănit de-ndoială, 

De ce-ai murit, înger cu faţa cea pală? 

Au nu ai fost jună, n-ai fost tu frumoasă? 

Te-ai dus spre a stinge o stea radioasă? 

Dar poate acolo să fie castele

Cu arcuri de aur zidite din stele, 

Cu râuri de foc şi cu poduri de-argint, 

Cu ţărmuri de smirnă, cu flori care cânt;

Să treci tu prin ele, o sfântă regină, 

Cu păr lung de raze, cu ochi de lumină, 

În haină albastră stropită cu aur, 

Pe fruntea ta pală cunună de laur. 

O, moartea e-un chaos, o mare de stele, 

Când viaţa-i o baltă de vise rebele;

O, moartea-i un secol cu sori înflorit, 

Când viaţa-i un basmu pustiu şi urât. -

Dar poate... o! capu-mi pustiu cu furtune, 

Gândirile-mi rele sugrum' cele bune... 

Când sorii se sting şi când stelele pică, 

Îmi vine a crede că toate-s nimică. 

Se poate ca bolta de sus să se spargă, 

Să cadă nimicul cu noaptea lui largă, 

Să văd cerul negru că lumile-şi cerne

Ca prăzi trecătoare a morţii eterne... 

Ş-atunci de-a fi astfel... atunci în vecie

Suflarea ta caldă ea n-o să învie, 

Atunci graiu-ţi dulce în veci este mut... 

Atunci acest înger n-a fost decât lut. 

Şi totuşi, ţărână frumoasă şi moartă, 

De racla ta razim eu harfa mea spartă

Şi moartea ta n-o plâng, ci mai fericesc

O rază fugită din chaos lumesc. 

Ş-apoi... cine ştie de este mai bine

A fi sau a nu fi... dar ştie oricine

Că ceea ce nu e, nu simte dureri, 

Şi multe dureri-s, puţine plăceri. 

A fi? Nebunie şi tristă şi goală;

Urechea te minte şi ochiul te-nşală;

Ce-un secol ne zice ceilalţi o deszic. 

Decât un vis sarbăd, mai bine nimic. 

Văd vise-ntrupate gonind după vise, 

Pân' dau în morminte ce-aşteaptă deschise, 

Şi nu ştiu gândirea-mi în ce o să stâng:

Să râd ca nebunii? Să-i blestem? Să-i plâng? 

La ce?... Oare totul nu e nebunie? 

Au moartea ta, înger, de ce fu să fie? 

Au e sens în lume? Tu chip zâmbitor, 

Trăit-ai anume ca astfel să mori? 

De e sens într-asta, e-ntors şi ateu, 

Pe palida-ţi frunte nu-i scris Dumnezeu.

Noaptea...

Noaptea potolit şi vânăt arde focul în cămin;

Dintr-un colţ pe-o sofă roşă eu în faţa lui privesc, 

Pân' ce mintea îmi adoarme, pân' ce genele-mi clipesc;

Lumânarea-i stinsă-n casă... somnu-i cald, molatic, lin. 

Atunci tu prin întuneric te apropii surâzândă, 

Albă ca zăpada iernei, dulce ca o zi de vară;

Pe genunchi îmi şezi, iubito, braţele-ţi îmi înconjoară

Gâtul... iar tu cu iubire priveşti faţa mea pălindă. 

Cu-ale tale braţe albe, moi, rotunde, parfumate, 

Tu grumazul mi-l înlănţui, pe-al meu piept capul ţi-l culci;

Ş-apoi ca din vis trezită, cu mâinuţe albe, dulci, 

De pe fruntea mea cea tristă tu dai viţele-ntr-o parte. 

Netezeşti încet şi leneş fruntea mea cea liniştită

Şi gândind că dorm, şireato, apeşi gura ta de foc

Pe-ai mei ochi închişi ca somnul şi pe frunte-mi în mijloc

Şi surâzi, cum râde visul într-o inimă-ndrăgită. 

O! desmiardă, pân' ce fruntea-mi este netedă şi lină, 

O! desmiardă, pân-eşti jună ca lumina cea din soare, 

Pân-eşti clară ca o rouă, pân-eşti dulce ca o floare, 

Pân' nu-i faţa mea zbârcită, pân' nu-i inima bătrână.

Nu mă înţelegi

În ochii mei acuma nimic nu are preţ

Ca taina ce ascunde a tale frumuseţi;

Căci pentru care altă minune decât tine

Mi-aş risipi o viaţă de cugetări senine

Pe basme şi nimicuri, cuvinte cumpănind, 

Cu pieritorul sunet al lor să te cuprind, 

În lanţuri de imagini duiosul vis să-l ferec, 

Să-mpiedec umbra-i dulce de-a merge-n întunerec. 

...................... 

Şi azi când a mea minte, a farmecului roabă, 

Din orişice durere îţi face o podoabă, 

Şi când răsai nainte-mi ca marmura de clară, 

Când ochiul tău cel mândru străluce în afară, 

Întunecând privirea-mi, de nu pot să văd încă

Ce-adânc trecut de gânduri e-n noaptea lui adâncă, 

Azi când a mea iubire e-atâta de curată

Ca farmecul de care tu eşti împresurată, 

Ca setea cea eternă ce-o au dupăolaltă

Lumina de-ntunerec şi marmura de daltă, 

Când dorul meu e-atâta de-adânc şi-atât de sfânt

Cum nu mai e nimica în cer şi pe pământ, 

Când e o-namorare de tot ce e al tău, 

De-un zâmbet, de-un cutremur, de bine şi de rău, 

Când eşti enigma însăşi a vieţii mele-ntregi... 

Azi văd din a ta vorbă că nu mă înţelegi!

Nu voi mormânt bogat

Nu voi mormânt bogat, 

Cântare şi flamuri, 

Ci-mi împletiţi un pat

Din tinere ramuri. 

Şi nime-n urma mea

Nu-mi plângă la creştet, 

Frunzişului veşted

Doar vântul glas să-i dea. 

În liniştea serii

Să mă-ngropaţi, pe când

Trec stoluri greu zburând

La marginea mării. 

Să-mi fie somnul lin

Şi codrul aproape, 

Lucească cer senin

Eternelor ape, 

Care din văi adânci

Se-nalţă la maluri, 

Cu braţe de valuri

S-ar atârna de stânci -

Şi murmură-ntruna

Când spumegând recad, 

Iar pe păduri de brad

Alunece luna. 

Reverse dulci scântei

Atotştiutoarea, 

Deasupră-mi crengi de tei

Să-şi scuture floarea. 

Nemaifiind pribeag

De-atunci înainte, 

Aduceri aminte

M-or coperi cu drag

Şi stinsele patemi

Le-or troieni căzând, 

Uitarea întinzând

Pe singurătate-mi.

Numai poetul

Lumea toată-i trecătoare, 

Oamenii se trec şi mor

Ca şi miile de unde, 

Ca un suflet le pătrunde, 

Treierând necontenit

Sânul mării infinit. 

Numai poetul, 

Ca păsări ce zboară

Deasupra valurilor, 

Trece peste nemărginirea timpurilui:

În ramurile gândului, 

În sfintele lunci, 

Unde păsări ca el

Se-ntrec în cântări.

O, mamă...

O, mamă, dulce mamă, din negură de vremi

Pe freamătul de frunze la tine tu mă chemi;

Deasupra criptei negre a sfântului mormânt

Se scutură salcâmii de toamnă şi de vânt, 

Se bat încet din ramuri, îngână glasul tău... 

Mereu se vor tot bate, tu vei dormi mereu. 

Când voi muri, iubito, la creştet să nu-mi plângi;

Din teiul sfânt şi dulce o ramură să frângi, 

La capul meu cu grijă tu ramura s-o-ngropi, 

Asupra ei să cadă a ochilor tăi stropi;

Simţi-o-voi odată umbrind mormântul meu... 

Mereu va creşte umbra-i, eu voi dormi mereu. 

Iar dacă împreună va fi ca să murim, 

Să nu ne ducă-n triste zidiri de ţintirim, 

Mormântul să ni-l sape la margine de râu, 

Ne pună-n încăperea aceluiaşi sicriu;

De-a pururea aproape vei fi de sânul meu... 

Mereu va plânge apa, noi vom dormi mereu.

O, ramâi

"O, rămâi, rămâi la mine, 

Te iubesc atât de mult! 

Ale tale doruri toate

Numai eu ştiu să le-ascult;

În al umbrei întuneric

Te asamăn unui prinţ, 

Ce se uit-adânc în ape

Cu ochi negri şi cuminţi;

Şi prin vuietul de valuri, 

Prin mişcarea naltei ierbi, 

Eu te fac s-auzi în taină

Mersul cârdului de cerbi;

Eu te văd răpit de farmec

Cum îngâni cu glas domol, 

În a apei strălucire

Întinzând piciorul gol

Şi privind în luna plină

La văpaia de pe lacuri, 

Anii tăi se par ca clipe, 

Clipe dulci se par ca veacuri. "

Astfel zise lin pădurea, 

Bolţi asupră-mi clătinând;

Şuieram l-a ei chemare

Ş-am ieşit în câmp râzând. 

Astăzi chiar de m-aş întoarce

A-nţelege n-o mai pot... 

Unde eşti, copilărie, 

Cu pădurea ta cu tot?

Odă (în metru antic)

Nu credeam să-nvăţ a muri vrodată;

Pururi tânăr, înfăşurat în manta-mi, 

Ochii mei nălţam visători la steaua

Singurătăţii. 

Când deodată tu răsărişi în cale-mi, 

Suferinţă tu, dureros de dulce... 

Pân-în fund băui voluptatea morţii

Ne'ndurătoare. 

Jalnic ard de viu chinuit ca Nessus. 

Ori ca Hercul înveninat de haina-i;

Focul meu a-l stinge nu pot cu toate

Apele mării. 

De-al meu propriu vis, mistuit mă vaiet, 

Pe-al meu propriu rug, mă topesc în flăcări... 

Pot să mai re'nviu luminos din el ca

Pasărea Phoenix? 

Piară-mi ochii turburători din cale, 

Vino iar în sân, nepăsare tristă;

Ca să pot muri liniştit, pe mine

Mie redă-mă!

Pajul cupidon...

Pajul Cupidon, vicleanul, 

Mult e rău şi alintat, 

Cu copii se hârjoneşte, 

Iar la dame doarme-n pat. 

De lumină ca tâlharii

Se fereşte binişor, 

Pe fereşti se suie noaptea

Dibuind încetişor;

Cordeluţe şi nimicuri, 

Iată toate-a lui averi... 

Darnic când nu vrei nici una

Şi zgârcit dacă le ceri. 

În volumul ros de molii

Cauţi noaptea adevăr

Şi-ntâlneşti lipită-n file

Viţa-i galbenă de păr. 

El dă gânduri ne'nţelese

Vrâstei crude şi necoapte, 

Cu icoane luminoase

O îngână-ntreaga noapte. 

Când de-o sete sufletească

E cuprinsă fata mică -

A dormit cu ea alături

Ca doi pui de turturică. 

E sfios ca şi copiii, 

Dar zâmbirea-i e vicleană;

Dară galeşi îi sunt ochii

Ca şi ochii de vădană. 

Gât şi umere frumoase, 

Sânuri albe şi rotunde

El le ţine-mbrăţişate

Şi cu mâinile le-ascunde. 

De te rogi frumos de dânsul, 

Îndestul e de hain

Vălul alb de peste toate

Să-l înlăture puţin.

Pe aceeaşi ulicioară...

Pe aceeaşi ulicioară

Bate luna în fereşti, 

Numai tu de după gratii

Vecinic nu te mai iveşti! 

Şi aceiaşi pomi în floare

Crengi întind peste zaplaz, 

Numai zilele trecute

Nu le fac să fie azi. 

Altul este al tău suflet, 

Alţii ochii tăi acum, 

Numai eu, rămas acelaşi, 

Bat mereu acelaşi drum. 

Ah, subţire şi gingaşă

Tu păşeai încet, încet, 

Dulce îmi veneai în umbra

Tăinuitului boschet

Şi lăsându-te la pieptu-mi, 

Nu ştiam ce-i pe pământ, 

Ne spuneam atât de multe

Făr-a zice un cuvânt. 

Sărutări erau răspunsul

La-ntrebări îndeosebi, 

Şi de alte cele-n lume

N-aveai vreme să întrebi. 

Şi în farmecul vieţii-mi

Nu ştiam că-i tot aceea

De te razimi de o umbră

Sau de crezi ce-a zis femeia. 

Vântul tremură-n perdele

Astăzi ca şi alte dăţi, 

Numai tu de după ele

Vecinic nu te mai arăţi!

Pe lângă plopii fără soţ...

Pe lângă plopii fără soţ

Adesea am trecut;

Mă cunoşteau vecinii toţi -

Tu nu m-ai cunoscut. 

La geamul tău ce strălucea

Privii atât de des;

O lume toată-nţelegea -

Tu nu m-ai înţeles. 

De câte ori am aşteptat

O şoaptă de răspuns! 

O zi din viaţă să-mi fi dat, 

O zi mi-era de-ajuns;

O oră să fi fost amici, 

Să ne iubim cu dor, 

S-ascult de glasul gurii mici

O oră, şi să mor. 

Dându-mi din ochiul tău senin

O rază dinadins, 

În calea timpilor ce vin

O stea s-ar fi aprins;

Ai fi trăit în veci de veci

Şi rânduri de vieţi, 

Cu ale tale braţe reci

Înmărmureai măreţ, 

Un chip de-a pururi adorat

Cum nu mai au perechi

Acele zâne ce străbat

Din timpurile vechi. 

Căci te iubeam cu ochi păgâni

Şi plini de suferinţi, 

Ce mi-i lăsară din bătrâni

Părinţii din părinţi. 

Azi nici măcar îmi pare rău

Că trec cu mult mai rar, 

Că cu tristeţe capul tău

Se-ntoarce în zadar, 

Căci azi le semeni tuturor

La umblet şi la port, 

Şi te privesc nepăsător

C-un rece ochi de mort. 

Tu trebuia să te cuprinzi

De acel farmec sfânt

Şi noaptea candelă s-aprinzi

Iubirii pe pământ. 

Peste vârfuri

Peste vârfuri trece luna, 

Codru-şi bate frunza lin, 

Peste ramuri de arin

Melancolic cornul sună. 

Mai departe, mai departe, 

Mai încet, tot mai încet, 

Sufletu-mi nemângâiet

Îndulcind cu dor de moarte. 

De ce taci, când femecată

Inima-mi spre tine întorn? 

Mai suna-vei, dulce corn, 

Pentru mine vreodată?

Poet

Să torni la rime rele, 

Cu dactile în galopuri, 

Cu gândiri nemistuite

Să negreşti mai multe topuri;

Şi când vezi vreo femeie

Să te-nchini pân'la pământ

Şi de-a sta ca să-ţi vorbească

Să înghiţi orice cuvânt;

Nespălat, neras să umbli, 

Şi rufos şi deşuchet -

Toate-acestea împreună

Te-arat-a fi poet. 

Povestea codrului

Împărat slăvit e codrul, 

Neamuri mii îi cresc sub poale, 

Toate înflorind din mila

Codrului, Măriei sale. 

Lună, Soare şi Luceferi

El le poartă-n a lui herb, 

Împrejuru-i are dame

Şi curteni din neamul Cerb. 

Crainici, iepurii cei repezi

Purtători îi sunt de veşti, 

Filomele-i ţin orchestrul

Şi izvoare spun poveşti. 

Peste flori, ce cresc în umbră, 

Lângă ape pe potici, 

Vezi bejănii de albine, 

Armii grele de furnici... 

Hai şi noi la craiul, dragă, 

Şi să fim din nou copii, 

Ca norocul şi iubirea

Să ne pară jucării. 

Mi-a părea cum că natura

Toată mintea ei şi-a pus, 

Decât orişice păpuşă

Să te facă mai presus;

Amândoi vom merge-n lume

Rătăciţi şi singurei, 

Ne-om culca lângă izvorul

Ce răsare sub un tei;

Adormi-vom, troieni-va

Teiul floarea-i peste noi, 

Şi prin somn auzi-vom bucium

De la stânele de oi. 

Mai aproape, mai aproape

Noi ne-om strânge piept la piept... 

O, auzi cum cheam-acuma

Craiul sfatu-i înţelept! 

Peste albele izvoare

Luna bate printre ramuri, 

Împrejuru-ne s-adună

Ale Curţii mândre neamuri:

Caii mării, albi ca spuma, 

Bouri nalţi cu steme-n frunte, 

Cerbi cu coarne rămuroase

Ciute sprintene de munte -

Şi pe teiul nostru-ntreabă:

Cine suntem, stau la sfaturi, 

Iară gazda noastră zice, 

Dându-şi ramurile-n laturi:

- O, priviţi-i cum visează

Visul codrului de fagi! 

Amândoi ca-ntr-o poveste

Ei îşi sunt aşa de dragi!

Povestea teiului

- Blanca, ştii că din iubire

Făr' de lege te-ai născut;

Am jurat de la-nceput

Pe Hristos să-l iei de mire! 

Îmbrăcându-te-n veşmântu-i, 

Lepădând viaţa lumii, 

Vei spăşi greşala mumii

Şi de-o crimă tu mă mântui. 

- Traiul lumii, dragă tată, 

Cine vor, aceia lese-l, 

Dară sufletul mi-e vesel, 

Tinereţea luminată;

Danţul, muzica, pădurea, 

Pe acestea le-ndrăgii, 

Nu chiliile pustii

Unde plângi, gândind aiurea! 

- Ştiu mai bine ce-ţi prieşte, 

Cum am spus, aşa rămâne;

Pentru drumul cel de mâine

De cu azi te pregăteşte! 

Mâna Ea la ochi şi-o ţine, 

Toate minţile-şi adună, 

Să ia lumea-n cap, nebună, 

Parc-atâta-i mai rămâne. 

Calu-i alb, un bun tovarăş, 

Înşeuat aşteapt-afară, 

Ea picioru-l pune-n scară

Şi la codru pleacă iarăşi. 

Sara vine din arinişti, 

Cu miroase o îmbată, 

Cerul stelele-şi arată, 

Solii dulci ai lungii linişti. 

Dar prin codri ea pătrunde

Lângă teiul vechi şi sfânt, 

Ce cu flori pân-în pământ

Un izvor vrăjit ascunde. 

Îngânat de glas de ape

Cânt-un corn cu-nduioşare

Tot mai tare şi mai tare, 

Mai aproape, mai aproape;

Iar izvorul, prins de vrajă, 

Răsărea, sunând din valuri -

Sus în codri de pe dealuri

Luna blândă ţine strajă. -

Ca din farmec Ea tresare, 

Şi privind uimită-n lături, 

Vede-un tânăr chiar alături, 

Pe-un cal negru e călare... 

Oare ochii ei o mint, 

Sau aievea-i, adevăru-i? 

Flori de tei el are-n păru-i

Şi la şold un corn de-argint. 

Ea privi atunci în jos, 

Trece mâna pe la tâmple, 

Iară inima-i se umple

De un farmec dureros. 

El se da tot mai aproape

Şi cerşea copilăreşte;

Al ei suflet se răpeşte

De închide-a ei pleoape. 

Cu o mână îl respinge, 

Dar se simte prinsă-n braţe, 

De-o durere, de-o dulceaţă

Pieptul, inima-i se strânge. 

Ar striga... şi nu se-ndură, 

Capu-i cade pe-a lui umăr, 

Sărutări fără de număr

El îi soarbe de pe gură;

O desmiardă ş-o întreabă, 

Iar ea faţa şi-o ascunde, 

Şi aşa de-ncet răspunde

Cu o voce dulce, slabă. 

Tot alături călăresc, 

Nu au grija nimănuia, 

Şi de dragi unul altuia

Ei din ochi se prăpădesc;

Se tot duc, se duc mereu, 

Trec în umbră, pier în vale, 

Iară cornul plin de jale

Sună dulce, sună greu. 

Blându-i sunet se împarte

Peste văi împrăştiet, 

Mai încet, tot mai încet, 

Mai departe... mai departe... 

Sus în brazii de pe dealuri

Luna-n urmă ţine strajă, 

Iar izvorul, prins de vrajă, 

Răsărea sunând din valuri.

Prin nopţi tăcute

Prin nopţi tăcute, 

Prin lunce mute, 

Prin vântul iute, 

Aud un glas;

Din nor ce trece, 

Din luna rece, 

Din visuri sece, 

Văd un obraz. 

Lumea senină, 

Luna cea plină, 

Şi marea lină

Icoană-i sunt;

Ochiu-mi o cată

În lumea lată. 

Cu mintea beată

Eu plâng şi cânt.

Revedere

- Codrule, codruţule, 

Ce mai faci, drăguţule, 

Că de când nu ne-am văzut

Multă vreme au trecut

Şi de când m-am depărtat, 

Multă lume am umblat. 

- Ia, eu fac ce fac de mult, 

Iarna viscolu-l ascult, 

Crengile-mi rupându-le, 

Apele-astupându-le, 

Troienind cărările

Şi gonind cântările;

Şi mai fac ce fac de mult, 

Vara doina mi-o ascult

Pe cărarea spre izvor

Ce le-am dat-o tuturor, 

Umplându-şi cofeile, 

Mi-o cântă femeile. 

- Codrule cu râuri line, 

Vreme trece, vreme vine, 

Tu din tânăr precum eşti

Tot mereu întinereşti. 

- Ce mi-i vremea, când de veacuri

Stele-mi scânteie pe lacuri, 

Că de-i vremea rea sau bună, 

Vântu-mi bate, frunza-mi sună;

Şi de-i vremea bună, rea, 

Mie-mi curge Dunărea. 

Numai omu-i schimbător, 

Pe pământ rătăcitor, 

Iar noi locului ne ţinem, 

Cum am fost aşa rămânem:

Marea şi cu râurile, 

Lumea cu pustiurile, 

Luna şi cu soarele, 

Codrul cu izvoarele.

Rugăciunea unui dac

Pe când nu era moarte, nimic nemuritor, 

Nici sâmburul luminii de viaţă dătător, 

Nu era azi, nici mâine, nici ieri, nici totdeuna, 

Căci unul erau toate şi totul era una;

Pe când pământul, cerul, văzduhul, lumea toată

Erau din rândul celor ce n-au fost niciodată, 

Pe-atunci erai Tu singur, încât mă-ntreb în sine-mi:

Au cine-i zeul cărui plecăm a noastre inemi? 

El singur zeu stătut-au nainte de-a fi zeii

Şi din noian de ape puteri au dat scânteii, 

El zeilor dă suflet şi lumii fericire, 

El este-al omenimei izvor de mântuire:

Sus inimile voastre! Cântare aduceţi-i, 

El este moartea morţii şi învierea vieţii! 

Şi el îmi dete ochii să văd lumina zilei, 

Şi inima-mi umplut-au cu farmecele milei, 

În vuietul de vânturi auzit-am al lui mers

Şi-n glas purtat de cântec simţii duiosu-i viers, 

Şi tot pe lângă-acestea cerşesc înc-un adaos:

Să-ngăduie intrarea-mi în vecinicul repaos! 

Să blesteme pe-oricine de mine-o avea milă, 

Să binecuvânteze pe cel ce mă împilă, 

S-asculte orice gură, ce-ar vrea ca să mă râdă, 

Puteri să puie-n braţul ce-ar sta să mă ucidă, 

Ş-acela între oameni devină cel întâi

Ce mi-a răpi chiar piatra ce-oi pune-o căpătâi. 

Gonit de toată lumea prin anii mei să trec, 

Pân' ce-oi simţi că ochiu-mi de lacrime e sec, 

Că-n orice om din lume un duşman mi se naşte, 

C-ajung pe mine însumi a nu mă mai cunoaşte, 

Că chinul şi durerea simţirea-mi a-mpietrit-o, 

Că pot să-mi blestem mama, pe care am iubit-o -

Când ura cea mai crudă mi s-a părea amor... 

Poate-oi uita durerea-mi şi voi putea să mor. 

Străin şi făr' de lege de voi muri - atunce

Nevrednicu-mi cadavru în uliţă l-arunce, 

Ş-aceluia, Părinte, să-i dai coroană scumpă, 

Ce-o să asmuţe câinii, ca inima-mi s-o rumpă, 

Iar celui ce cu pietre mă va izbi în faţă, 

Îndură-te, stăpâne, şi dă-i pe veci viaţă! 

Astfel numai, Părinte, eu pot să-ţi mulţumesc

Că tu mi-ai dat în lume norocul să trăiesc. 

Să cer a tale daruri, genunchi şi frunte nu plec, 

Spre ură şi blestemuri aş vrea să te înduplec, 

Să simt că de suflarea-ţi suflarea mea se curmă

Şi-n stingerea eternă dispar fără de urmă!

S-a dus amorul...

S-a dus amorul, un amic

Supus amândurora, 

Deci cânturilor mele zic

Adio tuturora. 

Uitarea le închide-n scrin

Cu mâna ei cea rece, 

Şi nici pe buze nu-mi mai vin, 

Şi nici prin gând mi-or trece. 

Atâta murmur de izvor, 

Atât senin de stele, 

Şi un atât de trist amor

Am îngropat în ele! 

Din ce noian îndepărtat

Au răsărit în mine! 

Cu câte lacrimi le-am udat, 

Iubito, pentru tine! 

Cum străbăteau atât de greu

Din jalea mea adâncă, 

Şi cât de mult îmi pare rău

Că nu mai sufăr încă! 

Că nu mai vrei să te araţi

Lumină de-ndeparte, 

Cu ochii tăi întunecaţi

Renăscători din moarte! 

Şi cu acel smerit surâs, 

Cu acea blândă faţă, 

Să faci din viaţa mea un vis, 

Din visul meu o viaţă. 

Să mi se pară cum că creşti

De cum răsare luna, 

În umbra dulcilor poveşti

Din nopţi o mie una. 

Era un vis misterios

Şi blând din cale-afară, 

Şi prea era detot frumos

De-au trebuit să piară. 

Prea mult un înger mi-ai părut

Şi prea puţin femeie, 

Ca fericirea ce-am avut

Să fi putut să steie. 

Prea ne pierdusem tu şi eu

În al ei farmec poate, 

Prea am uitat pe Dumnezeu

Precum uitarăm toate. 

Şi poate că nici este loc

Pe-o lume de mizerii

Pentr-un atât de sfânt noroc

Străbătător durerii!

Sara pe deal

Sara pe deal

Buciumul sună cu jale,

Turmele urc',

Stelele scapără-n cale,

Apele plâng

Clar izvorând în fântâne,

Sub un salcâm,

Sub un salcâm,

Dragă, m-aştepţi tu pe mine. (bis) 

Luna pe cer

Trece-aşa sfântă şi clară,

Ochii tăi mari

Caută-n frunza cea rară,

Stele nasc

Umeri spre bolta senină,

Pieptul de dor,

Pieptul de dor,

Fruntea de gânduri ţi-e plină. (bis) 

Nourii curg,

Razea lor şiruri despică,

Streşine vechi

Casele-n lună ridică,

Scârţâie-n vânt

Cumpăna de la fântână,

Valea-i în fum,

Valea-i în fum,

Fluiere murmură-n stână. (bis) 

Şi osteniţi

Oameni cu coasa-n spinare

Vin de la câmp,

Toaca răsună mai tare,

Clopotul vechi

Umple cu glasul lui sara,

Sufletul meu,

Sufletul meu,

Arde-n iubire ca para. (bis) 

Ah, în curând

Satul în vale-amuţeşte,

Ah, în curând

Pasul spre tine grăbeşte,

Lângă salcâm

Sta-vom noi noaptea întreagă,

Ore întregi,

Ore întregi,

Spune-ţi-voi cât îmi eşti dragă. (bis) 

Ne-om răzima

Capetele-unul de altul

Şi surâzând

Vom adormi sub înaltul

Vechiul salcâm. 

Astfel de noapte bogată

Cine pe ea

N-ar da viaţa lui toată!

Scrisoarea I

Când cu gene ostenite sara suflu-n lumânare,
Doar ceasornicul urmează lung-a timpului cărare,
Căci perdelele-ntr-o parte când le dai, şi în odaie
Luna varsă peste toate voluptoasa ei văpaie,
Ea din noaptea amintirii o vecie-ntreagă scoate
De dureri, pe care însă le simţim ca-n vis pe toate.
Lună tu, stăpân-a mării, pe a lumii boltă luneci
Şi gândirilor dând viaţă, suferinţele întuneci;
Mii pustiuri scânteiază sub lumina ta fecioară,
Şi câţi codri-ascund în umbră strălucire de izvoară!
Peste câte mii de valuri stăpânirea ta străbate,
Când pluteşti pe mişcătoarea mărilor singurătate!
Câte ţărmuri înflorite, ce palate şi cetăţi,
Străbătute de-al tău farmec ţie singură-ţi arăţi!
Şi în câte mii de case lin pătruns-ai prin fereşti,
Câte frunţi pline de gânduri, gânditoare le priveşti!
Vezi pe-un rege ce-mpânzeşte globu-n planuri pe un veac,
Când la ziua cea de mâine abia cuget-un sărac...
Deşi trepte osebite le-au ieşit din urna sorţii,
Deopotrivă-i stăpâneşte raza ta şi geniul morţii;
La acelaşi şir de patimi deopotrivă fiind robi,
Fie slabi, fie puternici, fie genii ori neghiobi!
Unul caută-n oglindă de-şi buclează al său păr,
Altul caută în lume şi în vreme adevăr,
De pe galbenele file el adună mii de coji,
A lor nume trecătoare le însamnă pe răboj;
Iară altu-mparte lumea de pe scândura tărăbii,
Socotind cât aur marea poartă-n negrele-i corăbii.
Iar colo bătrânul dascăl, cu-a lui haină roasă-n coate,
Într-un calcul fără capăt tot socoate şi socoate
Şi de frig la piept şi-ncheie tremurând halatul vechi,
Îşi înfundă gâtu-n guler şi bumbacul în urechi;
Uscăţiv aşa cum este, gârbovit şi de nimic,
Universul fără margini e în degetul lui mic,
Căci sub fruntea-i viitorul şi trecutul se încheagă,
Noaptea-adânc-a veciniciei el în şiruri o dezleagă;
Precum Atlas în vechime sprijinea cerul pe umăr
Aşa el sprijină lumea şi vecia într-un număr.
Pe când luna străluceşte peste-a tomurilor bracuri,
Într-o clipă-l poartă gândul îndărăt cu mii de veacuri,
La-nceput, pe când fiinţă nu era, nici nefiinţă,
Pe când totul era lipsă de viaţă şi voinţă,
Când nu s-ascundea nimica, deşi tot era ascuns...
Când pătruns de sine însuşi odihnea cel nepătruns.
Fu prăpastie? genune? Fu noian întins de apă?
N-a fost lume pricepută şi nici minte s-o priceapă,
Căci era un întuneric ca o mare făr-o rază,
Dar nici de văzut nu fuse şi nici ochi care s-o vază.
Umbra celor nefăcute nu-ncepuse-a se desface,
Şi în sine împăcată stăpânea eterna pace!...
Dar deodat-un punct se mişcă... cel întâi şi singur. Iată-l
Cum din chaos face mumă, iară el devine Tatăl!...
Punctu-acela de mişcare, mult mai slab ca boaba spumii,
E stăpânul fără margini peste marginile lumii...
De-atunci negura eternă se desface în făşii,
De atunci răsare lumea, lună, soare şi stihii...
De atunci şi până astăzi colonii de lumi pierdute
Vin din sure văi de chaos pe cărări necunoscute
Şi în roiuri luminoase izvorând din infinit,
Sunt atrase în viaţă de un dor nemărginit.
Iar în lumea asta mare, noi copii ai lumii mici,
Facem pe pământul nostru muşunoaie de furnici;
Microscopice popoare, regi, oşteni şi învăţaţi
Ne succedem generaţii şi ne credem minunaţi;
Muşti de-o zi pe-o lume mică de se măsură cu cotul,
În acea nemărginire ne-nvârtim uitând cu totul
Cum că lumea asta-ntreagă e o clipă suspendată,
Că-ndărătu-i şi-nainte-i întuneric se arată.
Precum pulberea se joacă în imperiul unei raze,
Mii de fire viorie ce cu raza încetează,
Astfel, într-a veciniciei noapte pururea adâncă,
Avem clipa, avem raza, care tot mai ţine încă...
Cum s-o stinge, totul piere, ca o umbră-n întuneric,
Căci e vis al nefiinţei universul cel himeric...
În prezent cugetătorul nu-şi opreşte a sa minte,
Ci-ntr-o clipă gându-l duce mii de veacuri înainte;
Soarele, ce azi e mândru, el îl vede trist şi roş
Cum se-nchide ca o rană printre nori întunecoşi,
Cum planeţii toţi îngheaţă şi s-azvârl rebeli în spaţ'
Ei, din frânele luminii şi ai soarelui scăpaţi;
Iar catapeteasma lumii în adânc s-au înnegrit,
Ca şi frunzele de toamnă toate stelele-au pierit;
Timpul mort şi-ntinde trupul şi devine vecinicie,
Căci nimic nu se întâmplă în întinderea pustie,
Şi în noaptea nefiinţii totul cade, totul tace,
Căci în sine împăcată reîncep-eterna pace...
.......................
Începând la talpa însăşi a mulţimii omeneşti
Şi suind în susul scării pân' la frunţile crăieşti,
De a vieţii lor enigmă îi vedem pe toţi munciţi,
Făr-a şti să spunem care ar fi mai nenorociţi...
Unul e în toţi, tot astfel precum una e în toate,
De asupra tuturora se ridică cine poate,
Pe când alţii stând în umbră şi cu inima smerită
Neştiuţi se pierd în taină ca şi spuma nezărită -
Ce-o să-i pese soartei oarbe ce vor ei sau ce gândesc?...
Ca şi vântu-n valuri trece peste traiul omenesc.
Fericească-l scriitorii, toată lumea recunoască-l...
Ce-o să aibă din acestea pentru el, bătrânul dascăl?
Nemurire, se va zice. Este drept că viaţa-ntreagă,
Ca şi iedera de-un arbor, de-o idee i se leagă.
"De-oi muri - îşi zice-n sine - al meu nume o să-l poarte
Secolii din gură-n gură şi l-or duce mai departe,
De a pururi, pretutindeni, în ungherul unori crieri
Şi-or găsi, cu al meu nume, adăpost a mele scrieri! "
O, sărmane! ţii tu minte câte-n lume-ai auzit,
Ce-ţi trecu pe dinainte, câte singur ai vorbit?
Prea puţin. De ici, de colo de imagine-o făşie,
Vre o umbră de gândire, ori un petec de hârtie;
Şi când propria ta viaţă singur n-o ştii pe de rost,
O să-şi bată alţii capul s-o pătrunză cum a fost?
Poate vrun pedant cu ochii cei verzui, peste un veac,
Printre tomuri brăcuite aşezat şi el, un brac,
Aticismul limbii tale o să-l pună la cântari,
Colbul ridicat din carte-ţi l-o sufla din ochelari
Şi te-o strânge-n două şiruri, aşezându-te la coadă,
În vro notă prizărită sub o pagină neroadă.
Poţi zidi o lume-ntreagă, poţi s-o sfarămi... orice-ai spune,
Peste toate o lopată de ţărână se depune.
Mâna care-au dorit sceptrul universului şi gânduri
Ce-au cuprins tot universul încap bine-n patru scânduri...
Or să vie pe-a ta urmă în convoi de-nmormântare,
Splendid ca o ironie cu priviri nepăsătoare...
Iar deasupra tuturora va vorbi vrun mititel,
Nu slăvindu-te pe tine... lustruindu-se pe el
Sub a numelui tău umbră. Iată tot ce te aşteaptă.
Ba să vezi... posteritatea este încă şi mai dreaptă.
Neputând să te ajungă, crezi c-or vrea să te admire?
Ei vor aplauda desigur biografia subţire
Care s-o-ncerca s-arate că n-ai fost vrun lucru mare,
C-ai fost om cum sunt şi dânşii... Măgulit e fiecare
Că n-ai fost mai mult ca dânsul. Şi prostatecele nări
Şi le umflă orişicine în savante adunări
Când de tine se vorbeşte. S-a-nţeles de mai nainte
C-o ironică grimasă să te laude-n cuvinte.
Astfel încăput pe mâna a oricărui, te va drege,
Rele-or zice că sunt toate câte nu vor înţelege...
Dar afară de acestea, vor căta vieţii tale
Să-i găsească pete multe, răutăţi şi mici scandale -
Astea toate te apropie de dânşii... Nu lumina
Ce în lume-ai revărsat-o, ci păcatele şi vina,
Oboseala, slăbiciunea, toate relele ce sunt
Într-un mod fatal legate de o mână de pământ;
Toate micile mizerii unui suflet chinuit
Mult mai mult îi vor atrage decât tot ce ai gândit.
...........................
Între ziduri, printre arbori ce se scutură de floare,
Cum revarsă luna plină liniştita ei splendoare!
Şi din noaptea amintirii mii de doruri ea ne scoate;
Amorţită li-i durerea, le simţim ca-n vis pe toate,
Căci în propria-ne lume ea deschide poarta-ntrării
Şi ridică mii de umbre după stinsul lumânării...
Mii pustiuri scânteiază sub lumina ta fecioară,
Şi câţi codri-ascund în umbră strălucire de izvoară!
Peste câte mii de valuri stăpânirea ta străbate,
Când pluteşti pe mişcătoarea mărilor singurătate,
Şi pe toţi ce-n astă lume sunt supuşi puterii sorţii
Deopotrivă-i stăpâneşte raza ta şi geniul morţii!

Scrisoarea II

De ce pana mea rămâne în cerneală, mă întrebi? 

De ce ritmul nu m-abate cu ispita-i de la trebi? 

De ce dorm, îngrămădite între galbenele file, 

Iambii suitori, troheii, săltăreţele dactile? 

Dacă tu ştiai problema astei vieţi cu care lupt, 

Ai vedea că am cuvinte pana chiar să o fi rupt, 

Căci întreb, la ce-am începe să-ncercăm în luptă dreaptă

A turna în formă nouă limba veche şi-nţeleaptă? 

Acea tainică simţire, care doarme-n a ta harfă, 

În cuplete de teatru s-o desfaci ca pe o marfă, 

Când cu sete cauţi forma ce să poată să te-ncapă, 

Să le scrii, cum cere lumea, vro istorie pe apă? 

Însă tu îmi vei răspunde că e bine ca în lume

Prin frumoasă stihuire să pătrunză al meu nume, 

Să-mi atrag luare-aminte a bărbaţilor din ţară, 

Să-mi dedic a mele versuri la cucoane, bunăoară, 

Şi dezgustul meu din suflet să-l împac prin a mea minte. -

Dragul meu, cărarea asta s-a bătut de mai nainte;

Noi avem în veacul nostru acel soi ciudat de barzi, 

Care-ncearcă prin poeme să devină cumularzi, 

Închinând ale lor versuri la puternici, la cucoane, 

Sunt cântaţi în cafenele şi fac zgomot în saloane;

Iar cărările vieţii fiind grele şi înguste, 

Ei încearcă să le treacă prin protecţie de fuste, 

Dedicând broşuri la dame a căror bărbaţi ei speră

C-ajungând cândva miniştri le-a deschide carieră. -

De ce nu voi pentru nume, pentru glorie să scriu? 

Oare glorie să fie a vorbi într-un pustiu? 

Azi, când patimilor proprii muritorii toţi sunt robi, 

Gloria-i închipuirea ce o mie de neghiobi

Idolului lor închină, numind mare pe-un pitic

Ce-o beşică e de spumă într-un secol de nimic. 

Încorda-voi a mea liră să cânt dragostea? Un lanţ

Ce se-mparte cu frăţie între doi şi trei amanţi. 

Ce? să-ngâni pe coarda dulce, că de voie te-ai adaos

La cel cor ce-n operetă e condus de Menelaos? 

Azi adeseori femeia, ca şi lumea, e o şcoală, 

Unde-nveţi numai durere, înjosire şi spoială;

La aceste acad? mii de ştiinţ- a zânei Vineri

Tot mai des se perindează şi din tineri în mai tineri, 

Tu le vezi primind elevii cei imberbi în a lor clas, 

Până când din şcoala toată o ruină a rămas. 

Vai! tot mai gândeşti la anii când visam în acad? mii, 

Ascultând pe vechii dascăli cârpocind la haina vremii, 

Ale clipelor cadavre din volume stând s-adune

Şi-n a lucrurilor peteci căutând înţelepciune? 

Cu murmurele lor blânde, un izvor de horum-harum

Câştigând cu clipoceală nervum rerum gerendarum;

Cu evlavie adâncă ne-nvârteau al minţii scripet, 

Legănând când o planetă, când pe-un rege din Egipet. 

Parcă-l văd pe astronomul cu al negurii repaos, 

Cum uşor, ca din cutie, scoate lumile din chaos

Şi cum neagra vecinicie ne-o întinde şi ne-nvaţă

Că epocile se-nşiră ca mărgelele pe aţă. 

Atunci lumea-n căpăţână se-nvârtea ca o morişcă, 

De simţeam, ca Galilei, că com? dia se mişcă. -

Ameţiţi de limbe moarte, de planeţi, de colbul şcolii, 

Confundam pe bietul dascăl cu un crai mâncat de molii

Şi privind păinjenişul din tavan, de pe pilaştri, 

Ascultam pe craiul Ramses şi visam la ochi albaştri

Şi pe margini de caiete scriam versuri dulci, de pildă

Către vreo trandafirie şi sălbatică Clotildă. 

Îmi plutea pe dinainte cu al timpului amestic

Ba un soare, ba un rege, ba alt animal domestic. 

Scârţiirea de condeie dădea farmec astei linişti, 

Vedeam valuri verzi de grâne, undoiarea unei inişti, 

Capul greu cădea pe bancă, păreau toate-n infinit;

Când suna, ştiam că Ramses trebuia să fi murit. 

Atunci lumea cea gândită pentru noi avea fiinţă, 

Şi, din contra, cea aievea ne părea cu neputinţă. 

Azi abia vedem ce stearpă şi ce aspră cale este

Cea ce poate să convie unei inime oneste;

Iar în lumea cea comună a visa e un pericul, 

Căci de ai cumva iluzii, eşti pierdut şi eşti ridicul. 

Şi de-aceea de-azi-nainte poţi să nu mă mai întrebi

De ce ritmul nu m-abate cu ispită de la trebi, 

De ce dorm îngrămădite între galbenele file

Iambii suitori, troheii, săltăreţele dactile... 

De-oi urma să scriu în versuri, teamă mi-e ca nu cumva

Oamenii din ziua de-astăzi să mă-nceap-a lăuda. 

Dacă port cu uşurinţă şi cu zâmbet a lor ură, 

Laudele lor desigur m-ar mâhni peste măsură.

Scrisoarea III

Un sultan dintre aceia ce domnesc peste vro limbă, 

Ce cu-a turmelor păşune, a ei patrie ş-o schimbă, 

La pământ dormea ţinându-şi căpătâi mâna cea dreaptă;

Dară ochiu-nchis afară, înlăuntru se deşteaptă. 

Vede cum din ceruri luna lunecă şi se coboară

Şi s-apropie de dânsul preschimbată în fecioară. 

Înflorea cărarea ca de pasul blândei primăveri;

Ochii ei sunt plini de umbra tăinuitelor dureri;

Codrii se înfiorează de atâta frumuseţe, 

Apele-ncreţesc în tremur străveziile lor feţe, 

Pulbere de diamante cade fină ca o bură, 

Scânteind plutea prin aer şi pe toate din natură

Şi prin mândra fermecare sun-o muzică de şoapte, 

Iar pe ceruri se înalţă curcubeele de noapte... 

Ea, şezând cu el alături, mâna fină i-o întinde, 

Părul ei cel negru-n valuri de mătasă se desprinde:

- Las' să leg a mea viaţă de a ta... În braţu-mi vino, 

Şi durerea mea cea dulce cu durerea ta alin-o... 

Scris în cartea vieţii este şi de veacuri şi de stele

Eu să fiu a ta stăpână, tu stăpân vieţii mele. 

Şi cum o privea sultanul, ea se-ntunecă... dispare;

Iar din inima lui simte un copac cum că răsare, 

Care creşte într-o clipă ca în veacuri, mereu creşte, 

Cu-a lui ramuri peste lume, peste mare se lăţeşte;

Umbra lui cea uriaşă orizontul îl cuprinde

Şi sub dânsul universul într-o umbră se întinde;

Iar în patru părţi a lumii vede şiruri munţii mari, 

Atlasul, Caucazul, Taurul şi Balcanii seculari;

Vede Eufratul şi Tigris, Nilul, Dunărea bătrână -

Umbra arborelui falnic peste toate e stăpână. 

Astfel, Asia, Europa, Africa cu-a ei pustiuri

Şi corăbiile negre legănându-se pe râuri, 

Valurile verzi de grâie legănându-se pe lanuri, 

Mările ţărmuitoare şi cetăţi lângă limanuri, 

Toate se întind nainte-i... ca pe-un uriaş covor, 

Vede ţară lângă ţară şi popor lângă popor -

Ca prin neguri alburie se strevăd şi se prefac

În întinsă-mpărăţie sub o umbră de copac. 

Vulturii porniţi la ceruri pân' la ramuri nu ajung;

Dar un vânt de biruinţă se porneşte îndelung

Şi loveşte rânduri, rânduri în frunzişul sunător, 

Strigăte de-Allah! Allahu! se aud pe sus prin nori, 

Zgomotul creştea ca marea turburată şi înaltă, 

Urlete de bătălie s-alungau dupăolaltă, 

Însă frunzele-ascuţite se îndoaie după vânt

Şi deasupra Romei nouă se înclină la pământ. 

Se cutremură sultanul... se deşteaptă... şi pe cer

Vede luna cum pluteşte peste plaiul Eschişer. 

Şi priveşte trist la casa şeihului Edebali;

După gratii de fereastră o copilă el zări

Ce-i zâmbeşte, mlădioasă ca o creangă de alun;

E a şeihului copilă, e frumoasa Malcatun. 

Atunci el pricepe visul că-i trimis de la profet, 

Că pe-o clipă se-nălţase chiar în rai la Mohamet, 

Că din dragostea-i lumească un imperiu se va naşte, 

Ai căruia ani şi margini numai cerul le cunoaşte. 

Visul său se-nfiripează şi se-ntinde vultureşte, 

An cu an împărăţia tot mai largă se sporeşte, 

Iară flamura cea verde se înalţă an cu an, 

Neam cu neam urmându-i zborul şi sultan după sultan. 

Astfel ţară după ţară drum de glorie-i deschid... 

Pân-în Dunăre ajunge furtunosul Baiazid... 

La un semn, un ţărm de altul, legând vas de vas, se leagă

Şi în sunet de fanfare trece oastea lui întreagă;

Ieniceri, copii de suflet ai lui Allah şi spahii

Vin de-ntunecă pământul la Rovine în câmpii;

Răspândindu-se în roiuri, întind corturile mari... 

Numa-n zarea depărtată sună codrul de stejari. 

Iată vine-un sol de pace c-o năframă-n vârf de băţ. 

Baiazid, privind la dânsul, îl întreabă cu dispreţ:

- Ce vrei tu? 

- Noi? Bună pace! Şi de n-o fi cu bănat, 

Domnul nostru-ar vrea să vază pe măritul împărat. 

La un semn deschisă-i calea şi s-apropie de cort

Un bătrân atât de simplu, după vorbă, după port. 

- Tu eşti Mircea? 

- Da-mpărate! 

- Am venit să mi te-nchini, 

De nu, schimb a ta coroană într-o ramură de spini. 

- Orice gând ai, împărate, şi oricum vei fi sosit, 

Cât suntem încă pe pace, eu îţi zic: Bine-ai venit! 

Despre partea închinării însă, Doamne, să ne ierţi;

Dar acu vei vrea cu oaste şi război ca să ne cerţi, 

Ori vei vrea să faci întoarsă de pe-acuma a ta cale, 

Să ne dai un semn şi nouă de mila Măriei tale... 

De-o fi una, de-o fi alta... Ce e scris şi pentru noi, 

Bucuroşi le-om duce toate, de e pace, de-i război. 

- Cum? Când lumea mi-e deschisă, a privi gândeşti că pot

Ca întreg Aliotmanul să se-mpiedice de-un ciot? 

O, tu nici visezi, bătrâne, câţi în cale mi s-au pus! 

Toată floarea cea vestită a întregului Apus, 

Tot ce stă în umbra crucii, împăraţi şi regi s-adună

Să dea piept cu uraganul ridicat de semilună. 

S-a-mbrăcat în zale lucii cavalerii de la Malta, 

Papa cu-a lui trei coroane, puse una peste alta, 

Fulgerele adunat-au contra fulgerului care

În turbarea-i furtunoasă a cuprins pământ şi mare. 

N-au avut decât cu ochiul ori cu mâna semn a face, 

Şi Apusul îşi împinse toate neamurile-ncoace;

Pentru-a crucii biruinţă se mişcară râuri-râuri, 

Ori din codri răscolite, ori stârnite din pustiuri;

Zguduind din pace-adâncă ale lumii începuturi, 

Înnegrind tot orizontul cu-a lor zeci de mii de scuturi, 

Se mişcau îngrozitoare ca păduri de lănci şi săbii, 

Tremura înspăimântată marea de-ale lor corăbii!... 

La Nicopole văzut-ai câte tabere s-au strâns

Ca să steie înainte-mi ca şi zidul neînvins. 

Când văzui a lor mulţime, câtă frunză, câtă iarbă, 

Cu o ură ne'mpăcată mi-am şoptit atunci în barbă, 

Am jurat ca peste dânşii să trec falnic, fără păs, 

Din pristolul de la Roma să dau calului ovăs... 

Şi de crunta-mi vijelie tu te aperi c-un toiag? 

Şi, purtat de biruinţă, să mă-mpiedec de-un moşneag? 

- De-un moşneag, da, împărate, căci moşneagul ce priveşti

Nu e om de rând, el este domnul Ţării Româneşti. 

Eu nu ţi-aş dori vrodată să ajungi să ne cunoşti, 

Nici ca Dunărea să-nece spumegând a tale oşti. 

După vremuri mulţi veniră, începând cu acel oaspe, 

Ce din vechi se pomeneşte, cu Dariu a lui Istaspe;

Mulţi durară, după vremuri, peste Dunăre vrun pod, 

De-au trecut cu spaima lumii şi mulţime de norod;

Împăraţi pe care lumea nu putea să-i mai încapă

Au venit şi-n ţara noastră de-au cerut pământ şi apă -

Şi nu voi ca să mă laud, nici că voi să te-nspăimânt, 

Cum veniră, se fă*ă toţi o apă ş-un pământ. 

Te făleşti că înainte-ţi răsturnat-ai valvârtej

Oştile leite-n zale de-mpăraţi şi de viteji? 

Tu te lauzi că Apusul înainte ţi s-a pus?... 

Ce-i mâna pe ei în luptă, ce-au voit acel Apus? 

Laurii voiau să-i smulgă de pe funtea ta de fier, 

A credinţei biruinţă căta orice cavaler. 

Eu? Îmi apăr sărăcia şi nevoile şi neamul... 

Şi de-aceea tot ce mişcă-n ţara asta, râul, ramul, 

Mi-e prieten numai mie, iară ţie duşman este, 

Duşmănit vei fi de toate, făr-a prinde chiar de veste;

N-avem oşti, dară iubirea de moşie e un zid

Care nu se-nfiorează de-a ta faimă, Baiazid! 

Şi abia plecă bătrânul... Ce mai freamăt, ce mai zbucium! 

Codrul clocoti de zgomot şi de arme şi de bucium, 

Iar la poala lui cea verde mii de capete pletoase, 

Mii de coifuri lucitoare ies din umbra-ntunecoasă;

Călăreţii umplu câmpul şi roiesc după un semn

Şi în caii lor sălbatici bat cu scările de lemn, 

Pe copite iau în fugă faţa negrului pământ, 

Lănci scânteie lungi în soare, arcuri se întind în vânt, 

Şi ca nouri de aramă şi ca ropotul de grindeni, 

Orizontu-ntunecându-l, vin săgeţi de pretutindeni, 

Vâjâind ca vijelia şi ca plesnetul de ploaie... 

Urlă câmpul şi de tropot şi de strigăt de bătaie. 

În zadar striga-mpăratul ca şi leul în turbare, 

Umbra morţii se întinde tot mai mare şi mai mare;

În zadar flamura verde o ridică înspre oaste, 

Căci cuprinsă-i de pieire şi în faţă şi în coaste, 

Căci se clatină rărite şiruri lungi de bătălie;

Cad asabii ca şi pâlcuri risipite pe câmpie, 

În genunchi cădeau pedestri, colo caii se răstoarnă, 

Când săgeţile în valuri, care şuieră, se toarnă

Şi, lovind în faţă, -n spate, ca şi crivăţul şi gerul, 

Pe pământ lor li se pare că se năruie tot cerul... 

Mircea însuşi mână-n luptă vijelia-ngrozitoare, 

Care vine, vine, vine, calcă totul în picioare;

Durduind soseau călării ca un zid înalt de suliţi, 

Printre cetele păgâne trec rupându-şi large uliţi;

Risipite se-mprăştie a duşmanilor şiraguri, 

Şi gonind biruitoare tot veneau a ţării steaguri, 

Ca potop ce prăpădeşte, ca o mare turburată -

Peste-un ceas păgânătatea e ca pleava vânturată. 

Acea grindin-oţelită înspre Dunăre o mână, 

Iar în urma lor se-ntinde falnic armia română. 

Pe când oastea se aşează, iată soarele apune, 

Voind creştetele nalte ale ţării să-ncunune

Cu un nimb de biruinţă; fulger lung încremenit

Mărgineşte munţii negri în întregul asfinţit, 

Pân' ce izvorăsc din veacuri stele una câte una

Şi din neguri, dintre codri, tremurând s-arată luna:

Doamna mărilor ş-a nopţii varsă linişte şi somn. 

Lângă cortu-i, unul dintre fiii falnicului domn

Sta zâmbind de-o amintire, pe genunchi scriind o carte, 

S-o trimiţă dragei sale, de la Argeş mai departe:

"De din vale de Rovine

Grăim, Doamnă, către Tine, 

Nu din gură, ci din carte, 

Că ne eşti aşa departe. 

Te-am ruga, mări, ruga

Să-mi trimiţi prin cineva

Ce-i mai mândru-n valea Ta:

Codrul cu poienele, 

Ochii cu sprâncenele;

Că şi eu trimite-voi

Ce-i mai mândru pe la noi:

Oastea mea cu flamurile, 

Codrul şi cu ramurile, 

Coiful nalt cu penele, 

Ochii cu sprâncenele. 

Şi să ştii că-s sănătos, 

Că, mulţămind lui Cristos, 

Te sărut, Doamnă, frumos. "

........................ 

De-aşa vremi se-nvredniciră cronicarii şi rapsozii;

Veacul nostru ni-l umplură saltimbancii şi irozii... 

În izvoadele bătrâne pe eroi mai pot să caut;

Au cu lira visătoare ori cu sunete de flaut

Poţi să-ntâmpini patrioţii ce-au venit de-atunci încolo? 

Înaintea acestora tu ascunde-te, Apollo! 

O, eroi! care-n trecutul de măriri vă adumbriseţi, 

Aţi ajuns acum de modă de vă scot din letopiseţ, 

Şi cu voi drapându-şi nula, vă citează toţi nerozii, 

Mestecând veacul de aur în noroiul greu al prozii. 

Rămâneţi în umbră sfântă, Basarabi şi voi Muşatini, 

Descălecători de ţară, dătători de legi şi datini, 

Ce cu plugul şi cu spada aţi întins moşia voastră

De la munte pân' la mare şi la Dunărea albastră. 

Au prezentul nu ni-i mare? N-o să-mi dea ce o să cer? 

N-o să aflu într-ai noştri vre un falnic juvaer? 

Au la Sybaris nu suntem lângă capiştea spoielii? 

Nu se nasc glorii pe stradă şi la uşa cafenelii, 

N-avem oameni ce se luptă cu retoricele suliţi

În aplauzele grele a canaliei de uliţi, 

Panglicari în ale ţării, care joacă ca pe funii, 

Măşti cu toate de renume din comedia minciunii? 

Au de patrie, virtute, nu vorbeşte liberalul, 

De ai crede că viaţa-i e curată ca cristalul? 

Nici visezi că înainte-ţi stă un stâlp de cafenele, 

Ce îşi râde de-aste vorbe îngânându-le pe ele. 

Vezi colo pe uriciunea fără suflet, fără cuget, 

Cu privirea-mpăroşată şi la fălci umflat şi buget, 

Negru, cocoşat şi lacom, un izvor de şiretlicuri, 

La tovarăşii săi spune veninoasele-i nimicuri;

Toţi pe buze-având virtute, iar în ei monedă calpă, 

Chintesenţă de mizerii de la creştet până-n talpă. 

Şi deasupra tuturora, oastea să şi-o recunoască, 

Îşi aruncă pocitura bulbucaţii ochi de broască... 

Dintr-aceştia ţara noastră îşi alege astăzi solii! 

Oameni vrednici ca să şază în zidirea sfintei Golii, 

În cămeşi cu mâneci lunge şi pe capete scufie, 

Ne fac legi şi ne pun biruri, ne vorbesc filosofie. 

Patrioţii! Virtuoşii, ctitori de aşezăminte, 

Unde spumegă desfrâul în mişcări şi în cuvinte, 

Cu evlavie de vulpe, ca în strane, şed pe locuri

Şi aplaudă frenetic schime, cântece şi jocuri... 

Şi apoi în sfatul ţării se adun să se admire

Bulgăroi cu ceafa groasă, grecotei cu nas subţire;

Toate mutrele acestea sunt pretinse de roman, 

Toată greco-bulgărimea e nepoata lui Traian! 

Spuma asta-nveninată, astă plebe, ăst gunoi

Să ajung-a fi stăpână şi pe ţară şi pe noi! 

Tot ce-n ţările vecine e smintit şi stârpitură, 

Tot ce-i însemnat cu pata putrejunii de natură, 

Tot ce e perfid şi lacom, tot Fanarul, toţi iloţii, 

Toţi se scurseră aicea şi formează patrioţii, 

Încât fonfii şi flecarii, găgăuţii şi guşaţii, 

Bâlbâiţi cu gura strâmbă sunt stăpânii astei naţii! 

Voi sunteţi urmaşii Romei? Nişte răi şi nişte fameni! 

I-e ruşine omenirii să vă zică vouă oameni! 

Şi această ciumă-n lume şi aceste creaturi

Nici ruşine n-au să ieie în smintitele lor guri

Gloria neamului nostru spre-a o face de ocară, 

Îndrăznesc ca să rostească pân' şi numele tău... ţară! 

La Paris, în lupanare de cinismu şi de lene, 

Cu femeile-i pierdute şi-n orgiile-i obscene, 

Acolo v-aţi pus averea, tinereţele la stos... 

Ce a scos din voi Apusul, când nimic nu e de scos? 

Ne-aţi venit apoi, drept minte o sticluţă de pomadă, 

Cu monoclu-n ochi, drept armă beţişor de promenadă, 

Vestejiţi fără de vreme, dar cu creieri de copil, 

Drept ştiinţ-având în minte vre un vals de Bal-Mabil, 

Iar în schimb cu-averea toată vrun papuc de curtezană... 

O, te-admir, progenitură de origine romană! 

Şi acum priviţi cu spaimă faţa noastră sceptic-rece, 

Vă miraţi cum de minciuna astăzi nu vi se mai trece? 

Când vedem că toţi aceia care vorbe mari aruncă

Numai banul îl vânează şi câştigul fără muncă, 

Azi, când fraza lustruită nu ne poate înşela, 

Astăzi alţii sunt de vină, domnii mei, nu este-aşa? 

Prea v-aţi atătat arama sfâşiind această ţară, 

Prea făcurăţi neamul nostru de ruşine şi ocară, 

Prea v-aţi bătut joc de limbă, de străbuni şi obicei, 

Ca să nu s-arate-odată ce sunteţi - nişte mişei! 

Da, câştigul fără muncă, iată singura pornire;

Virtutea? e-o nerozie; Geniul? o nefericire. 

Dar lăsaţi măcar strămoşii ca să doarmă-n colb de cronici;

Din trecutul de mărire v-ar privi cel mult ironici. 

Cum nu vii tu, Ţepeş doamne, ca punând mâna pe ei, 

Să-i împarţi în două cete: în smintiţi şi în mişei, 

Şi în două temniţi large cu de-a sila să-i aduni, 

Să dai foc la puşcărie şi la casa de nebuni!

Scrisoarea IV

Stă castelul singuratec, oglindindu-se în lacuri, 

Iar în fundul apei clare doarme umbra lui de veacuri;

Se înalţă în tăcere dintre rariştea de brazi, 

Dând atâta întunerec rotitorului talaz. 

Prin ferestrele arcate, după geamuri, tremur numa'

Lungi perdele încreţite, care scânteie ca bruma. 

Luna tremură pe codri, se aprinde, se măreşte, 

Muchi de stâncă, vârf de arbor, ea pe ceruri zugrăveşte, 

Iar stejarii par o strajă de giganţi ce-o înconjoară, 

Răsăritul ei păzindu-l ca pe-o tainică comoară. 

Numai lebedele albe, când plutesc încet din trestii, 

Domnitoare peste ape, oaspeţi liniştei acestei, 

Cu aripele întinse se mai scutură şi-o taie, 

Când în cercuri tremurânde, când în brazde de văpaie. 

Papura se mişcă-n freamăt de al undelor cutrier, 

Iar în iarba înflorită, somnoros suspin-un grier... 

E atâta vară-n aer, e atât de dulce zvonul... 

Singur numai cavalerul suspinând privea balconul

Ce-ncărcat era de frunze, de îi spânzur' prin ostreţe

Roze roşie de Şiras şi liane-n fel de feţe. 

Respirarea cea de ape îl îmbată, ca şi sara;

Peste farmecul naturii dulce-i picură ghitara:

"O, arată-mi-te iară-n haină lungă de mătasă, 

Care pare încărcată de o pulbere-argintoasă, 

Te-aş privi o viaţă-ntreagă în cununa ta de raze, 

Pe când mâna ta cea albă părul galben îl netează. 

Vino! Joacă-te cu mine... cu norocul meu... mi-aruncă

De la sânul tău cel dulce floarea veştedă de luncă, 

Ca pe coardele ghitarei răsunând încet să cadă... 

Ah! E-atât de albă noaptea, parc-ar fi căzut zăpadă. 

Ori în umbra parfumată a buduarului să vin, 

Să mă-mbete acel miros de la pânzele de in;

Cupido, un paj şăgalnic, va ascunde cu-a lui mână, 

Vioriul glob al lampei, mlădioasa mea stăpână! "

Şi uscat foşni mătasa pe podele, între glastre, 

Între rozele de Şiras şi lianele albastre;

Dintre flori copila râde şi se-nclină peste gratii -

Ca un chip uşor de înger e-arătarea adoratei -

Din balcon i-aruncă-o roză şi cu mâinile la gură, 

Pare că îl dojeneşte când şopteşte cu căldură;

Apoi iar dispare-nluntru... auzi pasuri ce coboară... 

Şi ieşind pe uşă iute, ei s-au prins de subsuoară. 

Braţ de braţ păşesc alături... le stă bine laolaltă, 

Ea frumoasă şi el tânăr, el înalt şi ea înaltă. 

Iar în umbra de la maluri se desface-acum la larg

Luntrea cu-ale ei vintrele spânzurate de catarg

Şi încet înaintează în lovire de lopeţi, 

Legănând atâta farmec şi atâtea frumuseţi... 

Luna... luna iese-ntreagă, se înalţ-aşa bălaie

Şi din ţărm în ţărm durează o cărare de văpaie, 

Ce pe-o repede-nmiire de mici unde o aşterne

Ea, copila cea de aur, visul negurii eterne;

Şi cu cât lumina-i dulce tot mai mult se lămureşte, 

Cu-atât valurile apei, cu-atât ţărmul parcă creşte, 

Codrul pare tot mai mare, parcă vine mai aproape

Dimpreună cu al lunei disc, stăpânitor de ape. 

Iară tei cu umbra lată şi cu flori până-n pământ

Înspre apa-ntunecată lin se scutură de vânt;

Peste capul blond al fetei zboară florile ş-o plouă... 

Ea se prinde de grumazu-i cu mâinuţele-amândouă

Şi pe spate-şi lasă capul: - Mă uimeşti dacă nu mântui... 

Ah, ce fioros de dulce de pe buza ta cuvântu-i! 

Cât de sus ridici acuma în gândirea ta pe-o roabă, 

Când durerea ta din suflet este singura-mi podoabă. 

Şi cu focul blând din glasu-ţi tu mă dori şi mă cutremuri, 

De îmi pare o poveste de amor din alte vremuri;

Visurile tale toate, ochiul tău atât de tristu-i, 

Cu-a lui umed-adâncime toată mintea mea o mistui... 

Dă-mi-i mie ochii negri... nu privi cu ei în laturi, 

Căci de noaptea lor cea dulce vecinic n-o să mă mai saturi -

Aş orbi privind într-înşii... O, ascultă numa-ncoace, 

Cum la vorbă mii de valuri stau cu stelele proroace! 

Codrii negri aiurează şi izvoarele-i albastre

Povestesc ele-nde ele numai dragostele noastre

Şi luceferii ce tremur aşa reci prin negre cetini, 

Tot pământul, lacul, cerul... toate, toate ni-s prietini... 

Ai putea să lepezi cârma şi lopeţile să lepezi, 

După propria lor voie să ne ducă unde repezi, 

Căci oriunde numai ele ar dori ca să ne poarte, 

Pretutindeni fericire... de-i viaţă, de e moarte. 

........................ 

Fantazie, fantazie, când suntem numai noi singuri, 

Ce ades mă porţi pe lacuri şi pe mare şi prin crânguri! 

Unde ai văzut vrodată aste ţări necunoscute? 

Când se petrecur-aceste? La o mie patru sute? 

Azi n-ai chip în toată voia în privirea-i să te pierzi, 

Cum îţi vine, cum îţi place pe copilă s-o desmierzi, 

După gât să-i aşezi braţul, gură-n gură, piept la piept, 

S-o întrebi numai cu ochii: "Mă iubeşti tu? Spune drept! "

Aş! abia ţi-ai întins mâna, sare ivărul la uşă, 

E-un congres de rubedenii, vre un unchi, vre o mătuşă... 

Iute capul într-o parte şi te uiţi în jos smerit... 

Oare nu-i în lumea asta vrun ungher pentru iubit? 

Şi ca mumii egiptene stau cu toţii-n scaun ţepeni, 

Tu cu mâinile-ncleştate, mai cu degetele depeni, 

Mai suceşti vre o ţigară, numeri fire de musteţi

Şi-n probleme culinare te încerci a fi isteţ. 

Sunt sătul de-aşa viaţă... nu sorbind a ei pahară, 

Dar mizeria aceasta, proza asta e amară. 

Să sfinţeşti cu mii de lacrimi un instinct atât de van

Ce le-abate şi la pasări de vreo două ori pe an? 

Nu trăiţi voi, ci un altul vă inspiră - el trăieşte, 

El cu gura voastră râde, el se-ncântă, el şopteşte, 

Căci a voastre vieţi cu toate sunt ca undele ce curg, 

Vecinic este numai râul: râul este Demiurg. 

Nu simţiţi c-amorul vostru e-un amor străin? Nebuni! 

Nu simţiţi că-n proaste lucruri voi vedeţi numai minuni? 

Nu vedeţi c-acea iubire serv-o cauză din natură? 

Că e leagăn unor vieţe ce seminţe sunt de ură? 

Nu vedeţi că râsul vostru e în fiii voştri plâns, 

Că-i de vină cum că neamul Cain încă nu s-a stâns? 

O, teatru de păpuşe... zvon de vorbe omeneşti, 

Povestesc ca papagalii mii de glume şi poveşti

Fără ca să le priceapă... După ele un actor

Stă de vorbă cu el însuşi, spune zeci de mii de ori

Ce-a spus veacuri dupolaltă, ce va spune veacuri încă, 

Pân' ce soarele s-o stinge în genunea cea adâncă. 

Ce? Când luna se strecoară printre nouri, prin pustii, 

Tu cu lumea ta de gânduri după ea să te aţii? 

Să aluneci pe poleiul de pe uliţele ninse, 

Să priveşti prin lucii geamuri la luminile aprinse

Şi s-o vezi înconjurată de un roi de pierde-vară, 

Cum zâmbeşte tuturora cu gândirea ei uşoară? 

S-auzi zornetul de pinteni şi foşnirile de rochii, 

Pe când ei sucesc musteaţa, iară ele fac cu ochii? 

Când încheie cu-o privire amoroasele-nţelegeri, 

Cu ridicula-ţi simţire tu la poarta ei să degeri? 

Pătimaş şi îndărătnic s-o iubeşti ca un copil

Când ea-i rece şi cu toane ca şi luna lui april? 

Încleştând a tale braţe toată mintea să ţi-o pierzi? 

De la creştet la picioare s-o admiri şi s-o desmierzi

Ca pe-o marmură de Paros sau o pânză de Corregio, 

Când ea-i rece şi cochetă? Eşti ridicul, înţelege-o... 

Da... visam odinioară pe acea ce m-ar iubi, 

Când aş sta pierdut pe gânduri, peste umăr mi-ar privi, 

Aş simţi-o că-i aproape şi ar şti c-o înţeleg... 

Din sărmana noastră viaţă, am dura roman întreg... 

N-o mai caut... Ce să caut? E acelaşi cântec vechi, 

Setea liniştei eterne care-mi sună în urechi;

Dar organele-s sfărmate şi-n strigări iregulare

Vechiul cântec mai străbate cum în nopţi izvorul sare. 

P-ici, pe colo mai străbate câte-o rază mai curată

Dintr-un Carmen Saeculare ce-l visai şi eu odată. 

Altfel şuieră şi strigă, scapără şi rupt răsună, 

Se împing tumultuoase şi sălbatice pe strună, 

Şi în gându-mi trece vântul, capul arde pustiit, 

Aspru, rece sună cântul cel etern neisprăvit... 

Unde-s şirurile clare din viaţa-mi să le spun? 

Ah! organele-s sfărmate şi maestrul e nebun!

Scrisoarea V

Biblia ne povesteşte de Samson, cum că muierea, 

Când dormea, tăindu-i părul, i-a luat toată puterea

De l-au prins apoi duşmanii, l-au legat şi i-au scos ochii, 

Ca dovadă de ce suflet stă în piepţii unei rochii... 

Tinere, ce plin de visuri urmăreşti vre o femeie, 

Pe când luna, scut de aur, străluceşte prin alee

Şi pătează umbra verde cu misterioase dungi, 

Nu uita că doamna are minte scurtă, haine lungi. 

Te îmbeţi de feeria unui mândru vis de vară, 

Care-n tine se petrece... Ia întreab-o bunăoară -

O să-ţi spuie de panglice, de volane şi de mode, 

Pe când inima ta bate ritmul sfânt al unei ode... 

Când cochetă de-al tău umăr ţi se razimă copila, 

Dac-ai inimă şi minte, te gândeşte la Dalila. 

E frumoasă, se-nţelege... Ca copiii are haz, 

Şi când râde face încă şi gropiţe în obraz

Şi gropiţe face-n unghiul ucigaşei sale guri

Şi la degetele mâinii şi la orice-ncheieturi. 

Nu e mică, nu e mare, nu-i subţire, ci-mplinită, 

Încât ai ce strânge-n braţe - numai bună de iubită. 

Tot ce-ar zice i se cade, tot ce face-i şade bine

Şi o prinde orice lucru, căci aşa se şi cuvine. 

Dacă vorba-i e plăcută, şi tăcerea-i încă place;

Vorba zice: "fugi încolo", râsul zice: "vino-ncoace! "

Umblă parcă amintindu-şi vre un cântec, alintată, 

Pare că i-ar fi tot lene şi s-ar cere sărutată. 

Şi se-nalţă din călcâie să-ţi ajungă pân' la gură, 

Dăruind c-o sărutare acea tainică căldură, 

Ce n-o are decât numai sufletul unei femei... 

Câtă fericire crezi tu c-ai găsi în braţul ei! 

Te-ai însenina văzându-i rumenirea din obraji -

Ea cu toane, o crăiasă, iar tu tânăr ca un paj -

Şi adânc privind în ochii-i, ţi-ar părea cum că înveţi

Cum viaţa preţ să aibă şi cum moartea s-aibă preţ. 

Şi, înveninat de-o dulce şi fermecătoare jale, 

Ai vedea în ea crăiasa lumii gândurilor tale, 

Aşa că, închipuindu-ţi lăcrămoasele ei gene, 

Ţi-ar părea mai mândră decât Venus Anadyomene, 

Şi, în chaosul uitării, oricum orele alerge, 

Ea, din ce în ce mai dragă, ţi-ar cădea pe zi ce merge. 

Ce iluzii! Nu-nţelegi tu, din a ei căutătură, 

Că deprindere, grimasă este zâmbetul pe gură, 

Că întreaga-i frumuseţe e în lume de prisos, 

Şi că sufletul ţi-l pierde fără de nici un folos? 

În zadar boltita liră, ce din şapte coarde sună, 

Tânguirea ta de moarte în cadenţele-i adună;

În zadar în ochi avea-vei umbre mândre din poveşti, 

Precum iarna se aşează flori de gheaţă pe fereşti, 

Când în inimă e vară... ; în zadar o rogi: "Consacră-mi

Creştetul cu-ale lui gânduri, să-l sfinţesc cu-a mele lacrămi! "

Ea nici poate să-nţeleagă că nu tu o vrei... că-n tine

E un demon ce-nsetează după dulcile-i lumine, 

C-acel demon plânge, râde, neputând s-auză plânsu-şi, 

Că o vrea... spre-a se-nţelege în sfârşit pe sine însuşi, 

Că se zbate ca un sculptor fără braţe şi că geme

Ca un maistru ce-asurzeşte în momentele supreme, 

Pân-a nu ajunge-n culmea dulcii muzice de sfere, 

Ce-o aude cum se naşte din rotire şi cădere. 

Ea nu ştie c-acel demon vrea să aibă de model

Marmura-i cu ochii negri şi cu glas de porumbel

Şi că nu-i cere drept jertfă pe-un altar înalt să moară

Precum în vechimea sfântă se junghiau odinioară

Virginile ce stătură sculptorilor de modele, 

Când tăiau în marmor chipul unei zâne după ele. 

S-ar pricepe pe el însuşi acel demon... s-ar renaşte, 

Mistuit de focul propriu, el atunci s-ar recunoaşte

Şi, pătruns de-ale lui patimi şi amoru-i, cu nesaţiu

El ar frânge-n vers adonic limba lui ca şi Horaţiu;

Ar atrage-n visu-i mândru a izvoarelor murmururi, 

Umbra umedă din codri, stelele ce ard de-a pururi, 

Şi-n acel moment de taină, când s-ar crede că-i ferice, 

Poate-ar învia în ochiu-i ochiul lumii cei antice

Şi cu patimă adâncă ar privi-o s-o adore, 

De la ochii ei cei tineri mântuirea s-o implore;

Ar voi în a lui braţe să o ţină-n veci de veci, 

Dezgheţând cu sărutarea-i raza ochilor ei reci. 

Căci de piatră de-ar fi, încă s-a-ncălzi de-atât amor, 

Când căzându-i în genunche, i-ar vorbi tânguitor, 

Fericirea înecându-l, el ar sta să-nnebunească, 

Ca-n furtuna lui de patimi şi mai mult să o iubească. 

Ştie oare ea că poate ca să-ţi dea o lume-ntreagă, 

C-aruncându-se în valuri şi cercând să te-nţeleagă

Ar umplea-a ta adâncime cu luceferi luminoşi? 

Cu zâmbiri de curtezană şi cu ochi bisericoşi, 

S-ar preface că pricepe. Măgulite toate sunt

De-a fi umbra frumuseţii cei eterne pe pământ. 

O femeie între flori zi-i şi o floare-ntre femei -

Ş-o să-i placă. Dar o pune să aleagă între trei

Ce-o-nconjoară, toţi zicând că o iubesc - cât de naivă -, 

Vei vedea că de odată ea devine pozitivă. 

Tu cu inima şi mintea poate eşti un paravan

După care ea atrage vre un june curtezan, 

Care intră ca actorii cu păsciorul mărunţel, 

Lăsând val de mirodenii şi de vorbe după el, 

O chioreşte cu lornionul, butonat cu o garofă, 

Operă croitorească şi în spirit şi în stofă;

Poate că-i convin tuspatru craii cărţilor de joc

Şi-n cămara inimioarei i-aranjează la un loc... 

Şi când dama cochetează cu privirile-i galante, 

Împărţind ale ei vorbe între-un crai bătrân şi-un fante, 

Nu-i minune ca simţirea-i să se poată înşela, 

Să confunde-un crai de pică cu un crai de mahala... 

Căci cu dorul tău demonic va vorbi călugăreşte, 

Pe când craiul cel de pică de s-arată, pieptu-i creşte, 

Ochiul îngheţat i-l umplu gânduri negre de amor

Şi deodată e vioaie, stă picior peste picior, 

Ş-acel sec în judecata-i e cu duh şi e frumos... 

A visa că adevărul sau alt lucru de prisos

E în stare ca să schimbe în natur-un fir de păr, 

Este piedica eternă ce-o punem la adevăr. 

Aşadar, când plin de visuri, urmăreşti vre o femeie, 

Pe când luna, scut de aur, străluceşte prin alee

Şi pătează umbra verde cu fantasticele-i dungi:

Nu iuta că doamna are minte scurtă, haine lungi. 

Te îmbeţi de feeria unui mândru vis de vară, 

Care-n tine se petrece... 

Ia întreab-o, bunăoară, 

Ş-o să-ţi spuie de panglice, de volane şi de mode, 

Pe când inima ta bate-n ritmul sfânt al unei ode... 

Când vezi piatra ce nu simte nici durerea şi nici mila -

De ai inimă şi minte - feri în lături, e Dalila!

Se bate miezul nopţii...

Se bate miezul nopţii în clopotul de-aramă, 

Şi somnul, vameş vieţii, nu vrea să-mi ieie vamă. 

Pe căi bătute-adesea vrea mintea să mă poarte, 

S-asamăn între-olaltă viaţă şi cu moarte;

Ci cumpăna gândirii-mi şi azi nu se mai schimbă, 

Căci între amândouă stă neclintita limbă.

Singurătate

Cu perdelele lăsate, 

Şed la masa mea de brad, 

Focul pâlpâie în sobă, 

Iară eu pe gânduri cad. 

Stoluri, stoluri trec prin minte

Dulci iluzii. Amintiri

Ţârâiesc încet ca greieri

Printre negre, vechi zidiri, 

Sau cad grele, mângâioase

Şi se sfarmă-n suflet trist, 

Cum în picuri cade ceara

La picioarele lui Crist. 

În odaie prin unghere

S-a ţesut păinjeniş

Şi prin cărţile în vravuri

Umblă şoarecii furiş. 

În această dulce pace

Îmi ridic privirea-n pod

Şi ascult cum învelişul

De la cărţi ei mi le rod. 

Ah! de câte ori voit-am

Ca să spânzur lira-n cui

Şi un capăt poeziei

Şi pustiului să pui;

Dar atuncea greieri, şoareci, 

Cu uşor-măruntul mers, 

Readuc melancolia-mi, 

Iară ea se face vers. 

Câteodată... prea arare... 

A târziu când arde lampa, 

Inima din loc îmi sare

Când aud că sună cleampa... 

Este Ea. Deşarta casă

Dintr-odată-mi pare plină, 

În privazul negru-al vieţii-mi

E-o icoană de lumină. 

Şi mi-i ciudă cum de vremea

Să mai treacă se îndură, 

Când eu stau şoptind cu draga

Mână-n mână, gură-n gură.

Somnoroase păsărele

Somnoroase păsărele

Pe la cuiburi se adună, 

Se ascund în rămurele -

Noapte bună! 

Doar izvoarele suspină, 

Pe când codrul negru tace;

Dorm şi florile-n grădină -

Dormi în pace! 

Trece lebăda pe ape

Între trestii să se culce -

Fie-ţi îngerii aproape, 

Somnul dulce! 

Peste-a nopţii feerie

Se ridică mândra lună, 

Totu-i vis şi armonie -

Noapte bună!

Sonet I

Afară-i toamnă, frunză-mprăştiată, 

Iar vântul zvârle-n geamuri grele picuri;

Şi tu citeşti scrisori din roase plicuri

Şi într-un ceas gândeşti la viaţa toată. 

Pierzându-ţi timpul tău cu dulci nimicuri, 

N-ai vrea ca nime-n uşa ta să bată;

Dar şi mai bine-i, când afară-i zloată, 

Să stai visând la foc, de somn să picuri. 

Şi eu astfel mă uit din jeţ pe gânduri, 

Visez la basmul vechi al zânei Dochii;

În juru-mi ceaţa creşte rânduri-rânduri;

Deodat-aud foşnirea unei rochii, 

Un moale pas abia atins de scânduri... 

Iar mâini subţiri şi reci mi-acopăr ochii.

Sonet II

Sunt ani la mijloc şi-ncă mulţi vor trece

Din ceasul sfânt în care ne-ntâlnirăm, 

Dar tot mereu gândesc cum ne iubirăm, 

Minune cu ochi mari şi mână rece. 

O, vino iar! Cuvinte dulci inspiră-mi, 

Privirea ta asupra mea se plece, 

Sub raza ei mă lasă a petrece

Şi cânturi nouă smulge tu din liră-mi. 

Tu nici nu ştii a ta apropiere

Cum inima-mi de-adânc o linişteşte, 

Ca răsărirea stelei în tăcere;

Iar când te văd zâmbind copilăreşte, 

Se stinge-atunci o viaţă de durere, 

Privirea-mi arde, sufletul îmi creşte.

Sonet III

Când însuşi glasul gândurilor tace, 

Mă-ngână cântul unei dulci evlavii -

Atunci te chem; chemarea-mi asculta-vei? 

Din neguri reci plutind te vei desface? 

Puterea nopţii blând însenina-vei

Cu ochii mari şi purtători de pace? 

Răsai din umbra vremilor încoace, 

Ca să te văd venind - ca-n vis, aşa vii! 

Cobori încet... aproape, mai aproape, 

Te pleacă iar zâmbind peste-a mea faţă, 

A ta iubire c-un suspin arat-o, 

Cu geana ta m-atinge pe pleoape, 

Să simt fiorii strângerii în braţe -

Pe veci pierduto, vecinic adorato!

Speranţa

Cum mângâie dulce, alină uşor

Speranţa pe toţi muritorii! 

Tristeţe, durere şi lacrimi, amor

Azilul îşi află în sânu-i de dor

Şi pier, cum de boare pier norii. 

Precum călătorul, prin munţi rătăcind, 

Prin umbra pădurii cei dese, 

La slaba lumină ce-o vede lucind

Aleargă purtat ca de vânt

Din noaptea pădurii de iese:

Aşa şi speranţa - c-un licur uşor, 

Cu slaba-i lumină pălindă -

Animă-nc-o dată tremândul picior, 

De uită de sarcini, de uită de nori, 

Şi unde o vede s-avântă. 

La cel ce în carcere plânge amar

Şi blestemă cerul şi soartea. 

La neagra-i durere îi pune hotar, 

Făcând să-i apară în negru talar

A lumii par? nimfă - moartea. 

Şi maicii ce strânge pruncuţu-i la sân, 

Privirea de lacrime plină, 

Văzând cum geniile morţii se-nclin

Pe fruntea-i copilă cu spasmuri şi chin, 

Speranţa durerea i-alină. 

Căci vede surâsu-i de graţie plin

Şi uită pericolul mare, 

L-apleacă mai dulce la sânu-i de crin

Şi faţa-i umbreşte cu păr ebenin, 

La pieptu-i îl strânge mai tare. 

Aşa marinarii, pe mare umblând, 

Izbiţi de talazuri, furtune, 

Izbiţi de orcanul gheţos şi urlând, 

Speranţa îi face de uită de vânt, 

Şi speră la timpuri mai bune. 

Aşa virtuoşii murind nu desper, 

Speranţa-a lor frunte-nsenină, 

Speranţa cea dulce de plată în cer, 

Şi face de uită de-a morţii dureri, 

Pleoapele-n pace le-nchină. 

Cum mângâie dulce, alină uşor

Speranţa pe toţi muritorii! 

Tristeţe, durere şi lacrimi, amor

Azilul îşi află în sânu-i de dor

Şi pier, cum de boare pier norii. 

Şi dacă de cu ziuă...

Şi dacă de cu ziuă se-ntâmplă să te văz

Desigur că la noapte un tei o să visez, 

Iar dacă de cu ziuă eu întâlnesc un tei

În somnu-mi toată noaptea te uiti în ochii mei.

Şi dacă...

Şi dacă ramuri bat în geam

Şi se cutremur plopii, 

E ca în minte să te am

Şi-ncet să te apropii. 

Şi dacă stele bat în lac

Adâncu-i luminându-l, 

E ca durerea mea s-o-mpac

Înseninându-mi gândul. 

Şi dacă norii deşi se duc

De iese-n luciu luna, 

E ca aminte să-mi aduc

De tine-ntotdeauna.

Te duci...

Te duci şi ani de suferinţă

N-or să te vază ochi-mi trişti, 

Înamoraţi de-a ta fiinţă, 

De cum zâmbeşti, de cum te mişti. 

Şi nu e blând ca o poveste

Amorul meu cel dureros, 

Un demon sufletul tău este

Cu chip de marmură frumos. 

În faţă farmecul palorii

Şi ochi ce scânteie de vii, 

Sunt umezi înfiorătorii

De linguşiri, de viclenii. 

Când mă atingi, eu mă cutremur, 

Tresar la pasul tău când treci, 

De-al genei tale gingaş tremur, 

Atârnă viaţa mea de veci. 

Te duci şi rău n-o să-mi mai pară

De-acum de ziua cea de ieri, 

Că nu am fost victimă iară

Neînduratelor dureri. 

C-auzu-mi n-o să-l mai întuneci

Cu-a gurii dulci suflări fierbinţi, 

Pe frunte-mi mâna n-o s-o luneci

Ca să mă faci să-mi ies din minţi. 

Puteam numiri defăimătoare

În gândul meu să-ţi iscodesc, 

Şi te uram cu-nverşunare, 

Te blestemam, căci te iubesc. 

De-acum nici asta nu-mi rămâne

Şi n-o să am ce blestema, 

Ca azi va fi ziua de mâine, 

Ca mâini toţi anii s-or urma -

O toamnă care întârzie

Pe-un istovit şi trist izvor;

Deasupra-i frunzele pustie -

A mele visuri care mor. 

Viaţa-mi pare-o nebunie

Sfârşită făr-a fi-nceput, 

În toată neagra vecinicie

O clipă-n braţe te-am ţinut. 

De-atunci pornind a lui aripe

S-a dus pe veci norocul meu -

Redă-mi comoara unei clipe

Cu ani de părere de rău!

Trecut-au anii...

Trecut-au anii ca nori lungi pe şesuri

Şi niciodată n-or să vie iară, 

Căci nu mă-ncântă azi cum mă mişcară

Poveşti şi doine, ghicitori, eresuri, 

Ce fruntea-mi de copil o-nseninară, 

Abia-nţelese, pline de-nţelesuri -

Cu-a tale umbre azi în van mă-mpesuri, 

O, ceas al tainei, asfinţit de sară. 

Să smulg un sunet din trecutul vieţii, 

Să fac, o, suflet, ca din nou să tremuri

Cu mâna mea în van pe liră lunec;

Pierdut e totu-n zarea tinereţii

Şi mută-i gura dulce-a altor vremuri, 

Iar timpul creşte-n urma mea... mă-ntunec!

Tu cei co curtenie

Tu cei co curtenie

În glumă-ţi doreşti

Să-ţi spun a mea iubire

În versuri franţuzeşti.

Dar eu sunt melancolic,

Şi nu ştiu să răspund,

Nu pot să-mbrac în glume

Taina ce o ascund.

Tu râzi şi răzemi capul

De umăru-mi încet

Şi-n ochii mei îmi cauţi

Vicleano, aşa cochet.

Tu vezi că în iubire

Nu ştiu ca să glumesc

Nu-ţi pare oare bine

C-atâta te iubesc?

Un luceafăr

Un luceafăr, un luceafăr înzestrat cu mii de raze

În viaţa-mi de-ntuneric a făcut ca să se vază. 

Eu privind acea lumină ca din visuri mă deştept

Şi cu braţele-amândouă cătră dânsa mă îndrept. 

Ca o zână din poveste ea e naltă şi uşoară, 

E subţire şi gingaşă şi din ochi revarsă pară, 

Iar la faţă e bălâie, părul galben cade creţ, 

Trandafiri pe faţă are şi cu zâmbetul isteţ. 

Venere şi madonă

Ideal pierdut în noaptea unei lumi ce nu mai este, 

Lume ce gândea în basme şi vorbea în poezii, 

O! te văd, te-aud, te cuget, tânără şi dulce veste

Dintr-un cer cu alte stele, cu-alte raiuri, cu alţi zei. 

Venere, marmură caldă, ochi de piatră ce scânteie, 

Braţ molatic ca gândirea unui împărat poet, 

Tu ai fost divinizarea frumuseţii de femeie, 

A femeiei, ce şi astăzi tot frumoasă o revăd. 

Rafael, pierdut în visuri ca-ntr-o noapte înstelată, 

Suflet îmbătat de raze şi d-eterne primăveri, 

Te-a văzut şi-a visat raiul cu grădini îmbălsămate, 

Te-a văzut plutind regină printre îngerii din cer

Şi-a creat pe pânza goală pe Madona Dumnezeie, 

Cu diademă de stele, cu surâsul blând, vergin, 

Faţa pală-n raze blonde, chip de înger, dar femeie, 

Căci femeia-i prototipul îngerilor din senin. 

Astfel eu, pierdut în noaptea unei vieţi de poezie, 

Te-am văzut, femeie stearpă, fără suflet, fără foc, 

Şi-am făcut din tine-un înger, blând ca ziua de magie, 

Când în viaţa pustiită râde-o rază de noroc. 

Am văzut faţa ta pală de o bolnavă beţie, 

Buza ta învineţită de-al corupţiei muşcat, 

Şi-am zvârlit asupră-ţi, crudo, vălul alb de poezie, 

Şi paloarei tale raza inocenţei eu i-am dat. 

Ţi-am dat palidele raze ce-nconjoară cu magie

Fruntea îngerului-geniu, îngerului-ideal, 

Din demon făcui o suntă, dintr-un chicot, simfonie, 

Din ochirile-ţi murdare, ochiu-aurorei matinal. 

Dar azi vălul cade, crudo! dismeţit din visuri sece, 

Fruntea mea este trezită de al buzei tale-ngheţ

Şi privesc la tine, demon, şi amoru-mi stins şi rece

Mă învaţă cum asupră-ţi eu să caut cu dispreţ! 

Tu îmi pari ca o bacantă, ce-a luat cu-nşelăciune

De pe-o frunte de fecioară mirtul verde de martir, 

O fecioar-a cărei suflet era sunt ca rugăciunea, 

Pe când inima bacantei e spasmodic, lung delir. 

O, cum Rafael creat-a pe Madona Dumnezeie, 

Cu diadema-i de stele, cu surâsul blând, vergin, 

Eu făcut-am zeitate dintr-o palidă femeie, 

Cu inima stearpă, rece şi cu suflet de venin! 

... 

Plângi, copilă? - C-o privire umedă şi rugătoare

Poţi din nou zdrobi şi frânge apostat-inima mea? 

La picioare-ţi cad şi-ţi caut în ochi negri-adânci ca marea, 

Şi sărut a tale mâine, şi-i întreb de poţi ierta. 

Şterge-ţi ochii, nu mai plânge!... A fost crudă-nvinuirea, 

A fost crudă şi nedreaptă, fără razem, fără fond. 

Suflete! de-ai fi chiar demon, tu eşti suntă prin iubire, 

Şi ador pe acest demon cu ochi mari, cu părul blond. 

Veneţia

S-a stins viaţa falnicei Veneţii, 

N-auzi cântări, nu vezi lumini de baluri;

Pe scări de marmură, prin vechi portaluri, 

Pătrunde luna, înălbind pereţii. 

Okeanos se plânge pe canaluri... 

El numa-n veci e-n floarea tinereţii, 

Miresei dulci i-ar da suflarea vieţii, 

Izbeşte-n ziduri vechi, sunând din valuri. 

Ca-n ţintirim tăcere e-n cetate. 

Preot rămas din a vechimii zile, 

San Marc sinistru miezul nopţii bate. 

Cu glas adânc, cu graiul de Sibile, 

Rosteşte lin în clipe cadenţate:

"Nu-nvie morţii - e-n zadar, copile!"

Dintre sute de catarge

Dintre sute de catarge

Care lasa malurile, 

Cate oare le vor sparge

Vanturile, valurile? 

Dintre pasari calatoare, 

Ce strabat pamanturile, 

Cate-o sa le-nece oare

Valurile, vanturile? 

De-i goni fie norocul, 

Fie idealirile, 

Te urmeaza in tot locul

Vanturile, valurile. 

Nenteles ramane gandul

Ce-ti strabate canturile, 

Zboara vecinic, inganandu-l

Valurile, vanturile.