Ilie Motrescu
(18 august 1941 – 26 iulie 1969)
Ilie Motrescu (născut
la 18 august 1941, la Crasna Putnei, în Storojineț, Ucraina, decedat la 26
iulie 1969, la Crasna) a fost un poet, prozator, profesor, publicist, ziarist,
folclorist și muzician român, angajat activ în lupta pentru eliberarea
teritoriilor românești aflate sub ocupația sovietică.
Biografie
Ilie Motrescu
s-a născut la 18 august 1941 la Crasna Putnei, pe Valea Siretului, în județul
Storojineț, într-o familie de reprezentativi gospodari și meseriași români, din
părinții Ion și Ana Motrescu. Școala primară o face mai întâi la Ciudei (8 ani),
iar clasele 9-10 le absolvă la școala medie nr. 4 din Crasna. În același an
(1959), împreună cu un grup de absolvenți din Crasna și din alte localități
pornește spre Moldova, la Institutul pedagogic „Alecu Russo” din Bălți, unde se înscrie la Facultatea de limba și literatura română și de muzică. Absolvind
facultatea în 1964 este încorporat un an în armata sovietică (cum se obișnuia
în acea vreme).
...
Lucrează apoi ca profesor doi ani (1965-1967), având ore de
limbă și literatură română și muzică (cânt), la școala nr. 4 din Crasna (în
care ar trebui creat un spațiu memorial și o arhivă locală, sub îngrijirea
cadrelor didactice și a familiei) ca și la școala serală, unde a mai predat și alte
obiecte umanistice. Din aprilie 1967 și până la moarte (iulie 1969), a fost
angajat ca lucrător literar la secția de cultură a ziarului regional „Zorile Bucovinei”, proaspăt înființat
chiar în 1967. La 26 iulie 1969 este asasinat în pădurea Crasnei, de către
agenții sovietici din Crasna și Cernăuți, la indicația fostului KGB - Direcția
operativă Cernăuți. Corpul neînsuflețit a fost purtat în portbagajul unei
mașini până la Cernăuți și a fost aruncat în Prut. Găsit peste trei zile, a
fost îngropat pe ascuns în Cimitirul central din Cernăuți. După aproape două
luni de căutări insistente din partea rudelor, colegilor și prietenilor este
deshumat, identificat și adus în comuna natală, unde este înmormântat după
obiceiul tradițional ca mire, cu bocitoare, în sunet de buciume, plânsete și
fluiere, sfâșiind văzduhurile și inimile celor din preajmă (era necăsătorit).
În scurta-i viață, de numai 27 de ani, a scris, a compus,
a selectat și a adunat (căci se profila și ca un posibil colecționar) multe
lucruri de valoare pentru spiritualitatea neamului nostru. În 1960 a publicat,
în primul an de studenție cele mai reușite poezii ce le scrisese până atunci,
27 la număr într-o culegere dedicată fraților săi mai mici, gemeni, Grigore și Nicolae și intitulată Cântarea Carpaților... (D. Oprișan, „Zorile Bucovinei”
– 18 august 2001), azi o raritate, ca și toate edițiile din scrisul său. Și
abia după 32 de ani de la tragica-i dispariție a apărut în primăvara anului
2001, când ar fi împlinit 60 de ani de viață, cartea de versuri și proză Hora vieții alcătuită de Ion Țâbuleac, fost coleg și prieten al
poetului. Este una dintre cele mai reprezentative imagini ale scrisului său.
Ilie Motrescu
a colaborat prin anii ’60 la ziarele „Satul
sovietic” (azi „Meleag natal” –
Storojineț, „Cultura” – Chișinău, „Zorile Bucovinei” –Cernăuți. Versurile
sale au mai fost tipărite în culegerile comune Glasuri tinere (1971) și Dintre
sute de catarge (1973). Este prezent în volumul lui Adrian Dinu Rachieru Poeți
din Bucovina (1996), în antologia Eterna
iubire, versuri de dragoste ale poeților din Basarabia și Nordul Bucovinei
(1999), în cartea lui Dragoș Tochiță,
Românii de pe Valea Siretului de Sus,
jertfe ale ocupației Nordului Bucovinei și terorii staliniste (1999), în
antologia lui Grigore Bostan. Din anii 1990 până în prezent, apar un șir de
articole despre poet în reviste, almanahuri, broșuri, ziare. În deosebi apar
multe materiale despre Ilie Motrescu,
dar și despre cartea sa „Hora vieții”
în vara și toamna anului 2001, an jubiliar pentru poet, considerat și „Anul Motrescu” în Bucovina.
Este prezent și în almanahul tuturor românilor Apă vie - 2002, unde Nicolae Motrescu (fratele poetului) ne
prezintă doar un crâmpei din șirul de materiale consacrate lui Ilie Motrescu (ce au fost publicate
într-un șir de ziare și reviste începând cu anul 1999 și până în prezent), cu
titlul Moartea unui poet. Tot aici scriitorul
Emilian Marcu publică textul Și-mi pare că aud închiderea de ploape (preluat
din „Revista română” – 2001) iar
scriitorul sucevean Ion Beldeanu
publică Ilie Motrescu sau demnitatea
tragică (în „Crai Nou”, mai
2001), după cum Ștefan Hostiuc
publică în „Septentrion literar” un
articol dens despre Ilie Motrescu,
urmat de un altul al lui Laurențiu
Dragomir în „Curierul românesc”,
precedat și de câteva alte texte în revista „Crasna” pe care o scoate, precum și de unele în „Crai nou”. În anul 2003, la inițiativa
revistei „Crasna” și cu sprijinul
financiar al Uniunii Scriitorilor din România, s-a instalat o placă
comemorativă pe casa părintească în care s-a născut și a creat poetul Ilie Motrescu.
Literatură
- Laurențiu Dragomir: Crasna. Un colț de eternitate românească din Bucovina. Monografie etnografică și istorică. Editura Coralia: București 2004. ISBN 9738697603
- Ștefan Hostiuc: Scriitori români din nordul Bucovinei, Ed. Institutului Cultural Român: București 2005. 220 pag.
- Mihai Cimpoi: Ilie Motrescu, poet al adâncurilor labișiene: [58 de ani de la nașterea poetului și publicistului bucovinean Ilie Motrescu] // Lit. și arta. – 1999. – 26 aug. – P. 5.
În cămaşa de forţă a realităţii
Grigore Crigan
27 decembrie 2011
„Ce mi-e sufletul cînd cînt –
codru răvăşit de vînt,
fluviu revărsat spre zare
doina mea potopitoare.
Ce mi-e inima cînd plîng –
pasăre rănită-n crîng,
tăinuită-n ramuri ude...
Plînsul cine i-l aude?
Maică, ce-am să mă răsfac,
că mi-s falnic dar sărac?..."
Ilie Motrescu (1941 - 1969)
Anii 1966-1969 ai secolului trecut. Aici, la noi, era
totalitarism, zid ideologic chinezesc. Cu toate acestea, ajungea şi la
Cernăuţi, din Patria istorică, ceva cărţi de Sadoveanu, Arghezi, Labiş, Bogza,
de Nichita Stănescu, Ioan Alexandru... Nu mai vorbesc de operele lui Eminescu,
Creangă, Alecsandri şi ale altor clasici ai literaturii române. În bibliotecile
din vechea capitală a Bucovinei, afară de cotidianele social-politice
bucureştene, mai găseam „Contemporanul”, „Luceafărul”, „Gazeta Literară”, „Viaţa
românească”... Astăzi, în această privinţă, Cernăuţiul şi întregul septentrion
bucovinean ca şi cum ar face parte din centrul Saharei. Zic, în toiul
totalitarismului sovietic două librării cernăuţene primeau literatură în limba
română aproape cu regularitate. Tone, vagoane întregi, domnilor! La preţuri
accesibile chiar şi pentru studenţii de atunci (cei de acum vin la lecţii cu
taxiul). Un volum din „Biblioteca pentru toţi” se putea procura cu 20 de
copeici. Toată lumea citea foarte mult, inclusiv tineretul. Majoritatea
zoriştilor erau foarte tineri, într-un timp, vârsta medie a colaboratorilor de
la „Zorile” era de 27 ani. Pe marginea celor citite, despre ierarhia valorilor
literare etc. în redacţie se desfăşurau adevărate dispute, în mijlocul cărora
se afla mai totdeauna şi proaspătul angajat al ziarului Ilie Motrescu. Venise
dinspre Carpaţi, de la Crasna, şi adusese cu el câte ceva din zestrea
spirituală a muntenilor. În plus, era un erudit, format la şcoala marilor
noştri înaintaşi, pentru care avea un cult aparte. Dar îşi găsea şi „oponenți”
merituoşi, inclusiv pe poeţii Ion Gheorghiţă, Ion Ţâbuleac (ambii din Larga
academicianului Mihai Cimpoi), de la câmpie, tot atât de recalcitranţi şi
imparţiali ca şi munteanul Ilie Motrescu. Cu judecata-i ageră, de o logică
ireproşabilă, apelând la cunoştinţele-i bogate, crăsneanul adesea încerca să-şi
dezarmeze interlocutorii, silindu-i apoi să capituleze. Şi zâmbea — nu
victorios, nu trufaş, ci aşa cum zâmbeau toţi motreştii, o bună parte din
crăsneni, cum zâmbeau Lipanii lui Sadoveanu, convinşi până în măduva oaselor că
omul (dacă e om) e dator mai întâi de toate să fie echitabil, nepărtinitor,
integru şi onest. Particularitățile juvenile, cu adieri maximaliste ale acelor
discuţii adesea făceau ca o simplă controversă să degenereze în adevărate
polemici ce se aprindeau, uneori, aidoma rugurilor la înteţirea rafalelor de
vânt. În asemenea ipostaze cu toţii erau admirabili.
Avea un caracter vulcanic şi, totodată, era gingaş ca un
miel. De aceste adevăruri m-am convins nu o dată în perioada anilor 1966-1968,
când l-am cunoscut mai îndeaproape, fiind găzduiţi un timp — Ilie Motrescu, Ion
Ţâbuleac şi cu mine — de paznicul redacţiei ziarului „Radianska
Bukovyna”(Bucovina Sovietică). De cele mai multe ori, discuţiile dintre
Motrescu şi Ţâbuleac continuau până hăt după miezul nopţii. Dar nici acestea
nu-l împiedicau pe crăsnean să-şi facă însemnările zilnice într-un carneţel.
Mai întâi credeam că îşi consemnează nişte idei, rime, sau frânturi de versuri,
însă treptat mi-am dat seama (dar poate, totuşi, greşeam) că ţinea un fel de
jurnal intim, ceva mai ferit de ochii lumii.
Deşi cu studii superioare terminate, într-un fel mi se
părea a fi un autodidact, Ilie Motrescu numărându-se printre acei rari cititori
care memorizează pasaje întregi, subliniind ceea ce, după opinia lor, merită să
fie întipărit în minte. Anume acele lecturi cu creionul în mână serveau adesea
drept puncte de pornire pentru disputele la care-i angaja de obicei pe colegi.
A fost un frondor faţă de regim, un maximalist? Cu
siguranţă că nu. Dacă ar fi să admitem o oarecare opoziţie motresciană, apoi ea
era una din acelea care astăzi sunt considerate cu totul fireşti. E aproape o
axiomă că presa trebuie să fie în opoziţie cu puterea, contribuind astfel la
transparenţa activităţii ei. Desigur, aşa se consideră astăzi (dar şi acum nu
pretutindeni şi nu întotdeauna), însă pe timpul regimului sovietic, în cămaşa
de forţă a realităţii de atunci maximalismul motrescian putea fi ceva ieşit din
comun. De altfel, el, acest maximalism, era caracteristic pentru perioada
romantică a primilor ani ai apariţiei „Zorilor”, era caracteristic pentru
majoritatea tinerilor colaboratori ai redacţiei noastre, care o fi crezând că
prin scrisul lor, chiar dacă nu vor reuşi să răstoarne munţi, să întoarcă
îndărăt, spre izvoarele carpatine, apele din Prut şi Siret, măcar vor schimba
un pic cursul albiei lor.
Şi totuşi, Ilie Motrescu avea un ceva deosebit, numai al
său ce se întrevedea deja cu ochiul liber în versuri, până şi în cele mai
simple articole, reportaje, etc. apărute în “Zorile” şi semnate de el. Cel ce a
văzut lumina zilei şi a feciorit în preajma povârnişurilor abrupte ale unor
ramificări carpatine, în sunete de tulnice, buciumuri şi tălăngi, în mijlocul
unor oameni care duceau o viaţă deosebit de austeră, dar deţinători ai unei
comori folclorice neordinare, era mai altfel decât noi toţi ceilalţi. Dar,
repet, acestea nu-i dădeau temeiul de a fi (şi nu era!) nici arogant, nici
orgolios. Avea o semeţie a sa, un aer suveran de om de la munte. Şi ţin să
recunosc acum, peste decenii, că era poetul din Crasna şi mai sincer decât noi —
cu sine şi cu toată lumea. Şi mai temerar. Scria undeva: „Mai mândru, drăgăstos
şi frumos”. Mărturii în acest sens se pot găsi în aducerile-aminte ale acelora
care l-au cunoscut, dar şi în creaţiile antume şi postume. În special, în
cartea postumă, apărută la Chişinău sub îngrijirea neobositului şi bunului său
prieten Ion Ţâbuleac. Pesemne, acest fel de a fi — mai sincer şi mai temerar
decât semenii săi — a făcut să i se stingă lumânarea vieţii sale. De o astfel
de soartă au parte Icarii. Iar Ilie Motrescu a fost unul din ei...
...Adevăratele dimensiuni ale dramei trăite de
intelectualitatea de creaţie de la noi în timpul regimului comunist, dar şi
avatarurile de mai târziu sunt doar fragmentar studiate şi evocate. Cazul Ilie
Motrescu este unul revelatoriu. Cometa vieţii lui a fost una de foarte scurtă durată.
Era în urcuş, încă departe de bolta poeziei române, când zborul său avântat
spre înalturi a fost săgetat şi răpus în modul cel mai brutal. Câte cărţi n-a
fost să fie scrise, lăsând pentru vecie unele rafturi goale în bibliotecile
neamului...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.