Verne, Jules (8 februarie 1828 – 24 martie 1905)

Jules Verne

8 februarie 1828 – 24 martie 1905

Wikipedia: Jules Verne

Jules Verne (nume complet Jules Gabriel Verne) (născut la 8 februarie 1828, la Nantes, Franța – decedat la 24 martie 1905, la Amiens, Franța) a fost un scriitor francez și un precursor al literaturii ştiinţifico-fantastice.

În 1863, editorul Pierre-Jules Hetzel (1814-1886) i-a publicat primul roman, Cinci săptămâni în balon, al cărui succes uriaș a dus la semnarea unui contract de douăzeci de ani pentru o serie de Călătorii extraordinare, o parte din cele 62 de romane care au format-o fiind serializate în publicația pentru tineret Magasin d'éducation et de récréation. Minuțios documentate, romanele lui Jules Verne tratează atât prezentul tehnologic al celei de-a doua jumătăți a secolului al XIX-lea (Copiii căpitanului Grant (1868), Ocolul Pământului în optzeci de zile (1873), Mihail Strogoff (1876), Steaua Sudului (1884),Vulcanul de aur, etc.), cât și lumi imaginare (De la Pământ la Lună (1865), Douăzeci de mii de leghe sub mări (1870), Robur Cuceritorul (1886),

Fratele său, Paul Verne, a contribuit la Ediția Nr. 40 a Festivalului Francez de la Mont-Blanc, unde a adăugat operele colecției de povestiri ale fratelui său, Doctor Ox, în 1874. Opera lui Jules Verne este populară în întreaga lume, conform Index Translationum, cu un total de 4702 traduceri în 148 de limbi. Verne ocupă locul al doilea în rândul celor mai traduși autori, după Agatha Christie. În 2011, el era de asemenea autorul de limbă franceză cel mai tradus pe plan mondial. Jules Verne a rămas cel mai tradus scriitor de romane; potrivit statisticilor UNESCO operele sale au fost traduse. Anul 2005 a fost declarat „anul Jules Verne” cu ocazia împlinirii a o sută de ani de la moartea autorului, fiind marcat în Franța și în alte țări francofone, printre care și România, prin reeditări ale volumelor sau ale unor opere de exegeză despre Jules Verne.

Biografie

Copilăria și adolescența

Jules Verne s-a născut la Nantes, ca fiu al procurorului Pierre Verne (originar din Provins) și al soției sale, Sophie Marie Adelaïde-Julienne Allotte de la Fuÿe (născută Guillochet de La Perrière, provenită dintr-o familie nanteză de navigatori și armatori de ascendență scoțiană. Jules a fost cel mai mare într-o familie cu cinci copii, care îi mai cuprindea pe fratele său, Paul (1829-1897), și trei surori: Anna (născută în 1836), Mathilde (născută în 1839) și Marie (născută în 1842). În 1829, familia Verne s-a mutat din reședința de pe strada Olivier-de-Clisson, nr. 4, într-o nouă casă, situată pe cheiul Jean-Bart, nr. 2, unde s-au născut ulterior Paul, Anna și Mathilde. În 1840 a avut loc o nouă schimbare de domiciliu, familia mutându-se pe strada Jean-Jacques-Rousseau, nr. 6, în apropierea portului, unde avea să se nască Marie.

În 1834, la vârsta de șase ani, Jules este trimis la școala unei anume doamne Sambin, pentru ca, în anul următor, să intre împreună cu fratele său la Colegiul Saint-Stanislas, o instituție religioasă conformă spiritului catolic strict al tatălui său (liceul regal din Nantes nu avea o reputație prea bună în rândul burgheziei). Aici, el s-a făcut remarcat la materii precum geografia, greaca și latina (pe care a folosit-o în povestirea sa scurtă, Le Mariage de Monsieur Anselme des Tilleuls scrisă la mijlocul anilor 1850), precum și la muzică, aceasta din urmă constituind o pasiune pe întreaga durată a vieții.

În 1840, Jules Verne intră la Petit Séminaire de Saint-Donatien, unde a fost urmat de fratele său. În romanul neterminat Un prêtre en 1839, Jules Verne a descris micul seminar în termeni puțin elogioși.

În același an, Pierre Verne cumpără o casă de vacanță în comuna Chantenay, care există și astăzi pe strada Réformés, la nr. 29, vizavi de biserica Saint-Martin-de-Chantenay (muzeul Jules Verne din Nantes își are sediul într-o clădire care nu are nicio legătură cu familia Verne). În afara reîntâlnirilor cu familia desfășurate în această clădire, lui Jules îi plăcea să-și petreacă vacanțele și la Brains, pe proprietatea unchiului său Prudent Allotte, un bătrân armator celibatar care făcuse înconjurul lumii și se stabilise apoi în țara natală prin 1827/1828, devenind primar al comunei între 1828 și 1837. Cei doi obișnuiau să joace partide interminabile de „Jocul gâștei”.

Există o legendă conform căreia, la vârsta de 11 ani, tânărul Jules s-ar fi îmbarcat ca mus pe o cursă cu destinația India, fiind recuperat in extremis de tatăl său la Paimbœuf. Jules Verne ar fi vrut să plece pentru a-i aduce un colier de corali verișoarei sale, Caroline Tronson, de care era îndrăgostit. Muștruluit zdravăn de tatăl său, el ar fi promis că nu va mai călători decât cu gândul. Probabil că aceasta este cu adevărat o ficțiune deoarece, în Souvenirs d'enfance et de jeunesse, Jules își amintește doar despre urcarea la bordul unui velier pe care l-a explorat în absența paznicului, lucru care i-a atras mustrări din partea căpitanului.

Între 1844 și 1846, Jules și Paul intră la liceul Regal (actualmente liceul Clemenceau), perioadă în care Jules Verne frecventează în compania prietenilor săi Le Cercle des externes du Collège Royal, care se ținea în piața Pilori, la librăria lui Père Bodin. După terminarea studiilor de retorică și filozofie, a luat bacalaureatul la Rennes cu mențiunea „foarte bine” pe 29 iulie 1846.

În 1847, Jules Verne este trimis de tatăl său la studii în Paris, dar este posibil ca decizia să fi fost luată și pentru îndepărtarea sa de Nantes (Caroline Tronson (1826-1902), verișoara de care era îndrăgostit, se căsătorește în același an, pe 27 aprilie, cu Émile Dezaunay, un om de patruzeci de ani, mariaj din care au rezultat cinci copii). După un scurt sejur în capitală, în care urmează primul an de drept și își ia examenele, revine la Nantes pentru a se pregăti pentru al doilea an alături de tatăl său. În această perioadă o întâlnește pe Rose Herminie Arnaud Grossetière, născută în 1827, pentru care va face o pasiune nebună. Iubirea este împărtășită, dar părinții Herminiei nu văd cu ochi buni măritișul fetei lor cu un student al cărui viitor nu este încă asigurat, dându-și în schimb acordul cererii lui Armand Terrien de la Haye, un proprietar bogat mai vârstnic cu zece ani. Căsătoria, oficializată pe 19 iulie 1848, îl aduce pe Jules Verne în pragul nebuniei, determinându-l să-i scrie mamei sale o scrisoare halucinantă, compusă sub influența alcoolului. Această dragoste interzisă va marca pentru totdeauna autorul și opera sa, în care se regăsesc numeroase tinere măritate împotriva dorinței lor (Gérande în Maestrul Zacharius sau ceasornicarul care și-a pierdut sufletul, Sava în Mathias Sandorf, Ellen în Un oraș plutitor, etc.), ceea ce l-a determinat pe Christian Chelebourg să identifice un adevărat „complex Herminie” în Călătoriile extraordinare. Jules Verne va păstra un resentiment de lungă durată pentru orașul natal și societatea nanteză, care se regăsește în unele dintre poeziile sale, în special La sixième ville de France și Madame C… (o diatribă violentă).

Studenția la Paris

În luna iulie a anului 1848, Jules Verne părăsește definitiv Nantes pentru Paris. Tatăl său îl îndeamnă să continue studiile de drept, cu speranța că îi va lua locul într-o zi. În bagaje, tânărul duce un roman neterminat, Un prêtre en 1839, piese de teatru (printre care se numără tragediile Alexandre VI și La Conspiration des poudres) și poezii. După ce stătuse la o mătușă pe perioada anului 1847, în 1848 este ajutat de tatăl său să-și închirieze un apartament mobilat pe care îl împarte cu un alt student originar din Nantes, Édouard Bonamy.

Jules Verne ajunge la Paris într-o perioadă revoluționară. În februarie, regele Lodovic-Filip fusese detronat și fugise, iar pe data de 24 se stabilise guvernul provizoriu al celei de-A Doua Republici. Dar manifestațiile se țineau lanț, iar climat social era tensionat. În iunie încep noi revolte, iar guvernul îl însărcinează pe generalul Cavaignac să zdrobească insurecția. La sfârșitul unii, când scriitorul ajunge în capitală, Cavaignac formase un guvern care avea să reziste până la sfârșitul anului. Verne le scrie părinților:

„Văd că încă mai aveți temeri în provincie, chiar mai multe decât noi la Paris... Am trecut prin diferitele locuri ale revoltei, străzile St. Jacques, St. Martin, St. Antoine, micul pod, parcul. Am văzut casele dărâmate de ghiulele și ciuruite de gloanțe. De-a lungul acestor străzi am putut vedea urmele lăsate de gloanțele care au mușcat în drumul lor din balcoane, ziduri și cornișe. Este un spectacol oribil, care face și mai greu de înțeles aceste atacuri în stradă!”

Pe 3 august, Jules Verne trece cu succes examenul pentru al doilea an de drept. Întrucât Édouard Bonamy părăsește Parisul și revine la Nantes către sfârșitul anului, Jules obține o cameră de o singură persoană, în același imobil. Se folosește de relațiile sale pentru a vizita locurile în care se aduna lumea bună. Unchiul său, Chateaubourg, îl introduce în saloanele literare ale d-nei de Barrère (prietenă cu mama lui Jules) și d-nei Mariani. În timp ce își vede mai departe de studii, devine pasionat de teatru și scrie o serie de piese care vor rămâne inedite până în 2005. Devorează dramele lui Victor Hugo, Alexandre Dumas și Alfred de Vigny, comediile lui Alfred de Musset, dar este atras mai mult de clasicii Molière și Shakespeare.

În vremea aceea, cea mai mare influență asupra tânărului scriitor o are Victor Hugo. Verne îi povestește lui Robert H. Sherard: „Mă aflam complet sub influența lui Victor Hugo, pasionat să-i citesc și să-i recitesc opera. Pe atunci, puteam recita pe de rost pasaje întregi din Notre-Dame de Paris, dar au fost și piese de teatru care m-au influența. Sub influența lor am scris, la douăzeci și șapte de ani, numeroase tragedii și comedii, fără a pune la socoteală romanele.”

În această perioadă, scrisorile lui Jules Verne către părinți sunt legate doar de cheltuieli și de banii de care are nevoie. Pe la mijlocul lunii martie a anului 1849, un alt eveniment îl neliniștește pe tânărul scriitor:

„Dragă mamă, la Paris s-a instalat holera și teroarea nu știu cărei boli imaginare mă urmărește încontinuu! Acest monstru a depășit toate invențiile fanteziste ale unui imaginații ieșite din comun!”

În aceeași perioadă, Jules Verne este chemat să se prezinte la încorporare, dar alege să nu urmeze calea militară și scrie un pamflet virulent la adresa armatei. Acesta nu a reprezentat doar o reacție de tinerețe, Jules Verne afișând întreaga sa viață idei antimilitariste atât în scrisori, cât și în romanele sale.

Pentru a câștiga ceva bani, tânărul student dă meditații (lucru pe care Pierre Verne nu-l vede cu ochi buni) și lucrează la un prieten avocat, Paul Championnière. Sănătatea sa este deficitară în acea perioadă, foamea provocându-i diverse boli ale aparatului digestiv, pentru care avea predispoziții ereditare dar care era favorizată și de o bulimie patologică precoce. În 1851 trece prin prima sa criză de paralizie facială. Olivier Dumas amintește de aceste crize care l-au afectat pe Verne de patru ori pe parcursul vieții: „Paralizia facială a lui Jules Verne nu este de natură psihosomatică, ci are la bază inflamarea urechii mediane, edemul comprimând nervul facial corespunzător. Proasta încălzire a locuinței din perioada studenţiei a favorizat frecvența răcelilor. Explicația acestei infirmități a rămas necunoscută scriitorului, care a trăit tot timpul cu convingerea că este vorba despre o dereglare nervoasă, care poate provoca tulburări grave”.

Între timp, Verne își ia examenele și poate deveni avocat, după cum își dorea tatăl său. Împreună cu câțiva prieteni fondează Onze-sans-femme unde, alături de Victor Massé, Léo Delibes și Auguste Lelarge se regăsesc și Fournier-Sarlovèze, Bazille, Bertall, Charles Béchenel. Tot atunci se mută și își ia o cameră la un hotel aflat în apropiere de Notre-Dame de Lorette.

Debutul literar

În 1848, împreună cu Michel Carré, Jules Verne începe să lucreze la operete muzicale. Când tatăl său află că fiul său scrie și compune mai mult decât învață pentru Drept, îi întrerupe sprijinul financiar.

Grație vizitelor întreprinse în saloanele literare, Jules Verne intră în legătură cu Alexandre Dumas prin intermediul unui practicant celebru în epocă al chiromanției, Cavalerul d'Arpentigny. Se împrietenește cu fiul scriitorului și îi propune acestuia manuscrisul unei comedii intitulate Les Pailles rompues. Cei doi aduc corecturi piesei și Dumas-fiul obține de la tatăl său sprijinul pentru a o juca pe scena Teatrului Istoric pe data de 12 iunie 1850, când Jules Verne avea douăzeci și doi de ani.

În 1851 îl întâlnește pe Pierre-Michel-François Chevalier, zis Pitre-Chevalier (1812-1863), breton și nantez, care este redactor-șef al revistei Musée des familles. Scriitorul îi înmânează o nuvelă, Les Premiers Navires de la marine mexicaine. Pitre-Chevalier o acceptă și, în același an, îi publică și o a doua nuvelă, Un voyage en ballon, care va deveni la Hetzel, în 1874, O dramă în văzduh. Pitre-Chevalier nu cenzurează deloc operele lui Jules Verne, acesta fiind liber să strecoare orice aluzii. Nu la fel se va întâmpla cu Pierre-Jules Hetzel, iar comparația versiunilor apărute în Musée cu reeditările din Călătoriile extraordinare este elocventă în acest sens.

Alexandre Dumas-fiul îi pune pe Verne în legătură cu frații Seveste, care au preluat Teatrul Istoric după eșecul managerial al lui Dumas-tatăl. Noua instituție devine Teatrul Liric, iar Jules Seveste, noul ei director, îl angajează pe Verne ca secretar. Munca nu este remunerată, dar lui Verne i se permite în schimb să-și joace piesele, dintre care majoritatea sunt scrise împreună cu Michel Carré.

În ianuarie 1852 se hotărăște să refuze cariera avocățească propusă de tatăl său. „Mă voi limita la a vedea dacă aș face bine urmând cariera ta, din punct de vedere moral și material. [...] Pe de altă parte, am început să mă cunosc; aceste bătăi de cap de care încerci să mă ferești vor apărea în cele din urmă, sunt sigur. Voi urma cariera care îmi place cel mai mult [...] și dacă nu voi reuși să mă realizez, nu din lipsa talentului, ci din lipsa răbdării, din descurajare, ei bine, cea mai bună alegere va fi să revin în sălile de judecată din Paris. [...] Spun asta pentru că știu ce sunt și ce voi deveni într-o zi, așa încât nu mă pot înhăma la un lucru pe care tu îl faci atât de bine și care nu ar putea avea succes în mâinile mele, ci s-ar strica. [...]”. Un an mai devreme îi scrisese mamei sale: „[...] pot fi un scriitor bun și un avocat jalnic, deoarece aș vedea în toate cauzele aspectele comice și artistice și nu aș lua realitatea faptelor prea în serios. [...]”.

În timp ce frecventează Biblioteca națională devine pasionat de știință și de ultimele descoperiri în domeniu, dar este atras în special de geografie. În această perioadă, Verne face cunoștință cu un personaj deosebit, ilustru geograf și călător neobosit, exploratorul Jacques Arago, care continuă să străbată lumea în ciuda orbirii. El chiar își publică relatarea călătoriilor în jurul lumii sub titlul Souvenirs d'un aveugle. Tânărul scriitor regăsește în preajma lui toate senzațiile date de primele sale lecturi. Jacques Arago îi deschide noi orizonturi și îl atrage spre un nou gen de literatură, aflat în plină expansiune, poveștile despre călătorii.

În 1852, alte două texte verniene apar în Musée des familles: Martin Paz, o nuvelă lungă și o comedie proverb într-un act, Les Châteaux en Californie, plină de aluzii licențioase.

În luna august a anului 1853, părăsește pentru o vreme Parisul pentru a reveni la La Guerche unde unchiul Prudent îl găzduiește până la sosirea fratelui său, Paul, aspirant auxiliar în cadrul marinei. În același an părăsește cartierul Notre-Dame de Lorette pentru a se instala într-o locuință de pe bulevardul Bonne-Nouvelle. Pe același palier cu el se mută un tânăr compozitor originar din Nantes, Aristide Hignard. Între cei doi se înfiripă rapid o relație de prietenie și, împreună, frecventează salonul muzicianului Talexy. Ei se lansează în operetă, sau, mai exact, în opera bufă, într-o perioadă în care Jacques Offenbach crea o adevărată pasiune pentru acest gen de spectacol. Pe 28 aprilie 1853 se joacă Le Colin-maillard la Teatrul Liric, într-o perioadă în care Jules Verne nu se oprește din scris, lucrând la Pierre-Jean, Le siège de Rome și Monna Lisa, pe care o începe în 1851 și o termină abia în 1855.

În timpul călătoriei la Nantes, scriitorul se îndrăgostește de Laurence Janmar. La sfârșitul anului 1853, ca urmare a unei scrisori primite de la Pierre Verne, Jules Seveste îi dă secretarului său un concediu de două luni. De fapt, este vorba despre dorința mamei lui Jules de a-l căsători, cel mai probabil cu Laurence. Însă Laurence dorea să se căsătorească cu Charles Duverger, mariaj oficializat pe 2 august 1854.

În luna iulie a anului 1854, Jules Seveste moare de holeră. Succesorul său, Émile Perrin, vrea să-l păstreze pe Jules Verne, dar acesta își păstreze libertatea avută anterior. Perrin ajunge să-i propună conducerea Teatrului Liric. „L-am refuzat. Mi-a propus chiar să conduc singur teatrul, el rămânând director doar cu numele și primind o parte din beneficii. L-am refuzat din nou. Vreau să fiu liber să fac ce vreau”. În Musée apare un nou text al scriitorului, Maestrul Zacharius sau Ceasornicarul care și-a pierdut sufletul, o poveste fantastică aflată sub profunda influență a lui Hoffmann. Pentru prima dată apare în opera lui Jules Verne tema timpului, care va fi reluată și în faimosul roman Ocolul Pământului în optzeci de zile.

În pofida refuzului de a deveni director al teatrului, Verne își păstrează postul de secretar până la sfârșitul anului 1855, ceea ce-i permite să-și pună în scenă pe data de 6 iunie a aceluiași an opera bufă cu muzică de Hignard, Les Compagnons de la Marjolaine. Tatălui său îi scrie: „Studiez tot mai mult, pentru că nu lucrez tot mai puțin. Când văd noul sistem, nu-mi doresc decât să părăsesc acest Teatru Liric care mă termină”. Ulterior, îi scrie mamei sale în aceeași notă și-i povestește despre incendiul de la Manutention, care încântă spiritul său anarhist: „Am asistat la incendiul de la Manutention, de care m-am apropiat cât de mult am putut. A fost cel mai frumos spectacol la care mi-a fost dat să asist și-mi pare rău că nu au mai ars încă două-trei clădiri, ajungând la clădirea guvernului. Ce s-ar fi întâmplat?”

Este o perioadă de intensă activitate creatoare, în care apar tot mai multe piese de teatru, dintre care Les Heureux du jour pare să fie foarte apropiată de sufletul lui. Scrie și noi nuvele, printre care se numără Le mariage de M. Anselme des Tilleuls și O iarnă printre ghețari, ultima fiind publicată în 1855 în Musée. Dintre toate manuscrisele verniene anterioare întâlnirii cu Hetzel, acesta se apropie cel mai mult de Călătoriile extraordinare, constituind un adevărat preludiu al Căpitanului Hatteras. În acea perioadă suferă a doua criză de paralizie facială, de care este ajutat să scape cu ajutorul electricității de către prietenul său, doctorul Victor Marcé. Tot atunci se mută pe bulevardul Poissonnière la nr. 18.

De la fondarea Onze-sans-femme, tot mai mulți dintre membrii s-au căsătorit. Sub influența lor, Jules Verne vorbește despre căsătorie în toate scrisorile adresate mamei sale, căreia îi cere să-i găsească o soție: „Mă voi căsători cu femeia pe care o vei alege tu și o voi face cu ochii închiși și cu inima deschisă. Caută, draga mea mamă, pentru că este o problemă serioasă!”. Dar este mereu marcat de posibilul deznodământ: „Toate femeile de care m-am îndrăgostit s-au căsătorit invariabil în viitorul apropiat! Vezi d-na Dezaunay, d-na Papin, d-na Terrien de la Haye, d-na Duverger și, în sfârșit, d-ra Louise François”. După căsătoria lui Laurence Janmar cu Duverger, mama sa încearcă să-l consoleze cu o călătorie la Mortagne pentru a cunoaște o posibilă partidă. El îi va răspunde printr-o scrisoare în care inventează o întâlnire cu tatăl fetei respective, scrisă pe un ton care amintește de Maupassant, unul dintre scriitorii preferați ai lui Verne, care aduce cu cel din Mariage de M. Anselme des Tilleuls.

În martie 1856, Auguste Lelarge, prieten al lui Jules Verne și membru în Onze-sans-femme, se căsătorește cu Aimée de Viane. Verne este rugat să fie martor, lucru pe care-l acceptă, iar căsătoria are loc pe 20 mai la Amiens, în orașul miresei. Cu ocazia acestei călătorii, Verne o întâlnește pe viitoarea sa soție, Honorine, văduva de 26 de ani a lui Auguste Hébé-Morel și mama a două fete, Valentine și Suzanne.

Căsătoria și bursa

Honorine du Fraysne de Viane (1830-1910) îl seduce repede pe Jules Verne. Într-o scrisoare entuziastă către mama sa, el remarca: „Nu știu, draga mea mamă, dacă nu vei observa câteva diferențe între stilul acestei pagini și cel al precedentei, căci nu ești obișnuită să mă vezi elogiind în asemenea măsură o familie, iar perspicacitatea ta naturală te va face să crezi că este ceva necurat la mijloc! Cred că m-am îndrăgostit de tânăra văduvă de douăzeci și șase de ani! Ah, de ce are doi copii! N-am noroc!”. După câteva zile se decide să se căsătorească și promite să devină serios și să renunțe la stilul său de viață boem. Pentru aceasta, trebuie să-și găsească o situație stabilă, deoarece literatura nu-i aduce decât venituri modeste, insuficiente pentru a hrăni o soție și doi copii.

Împreună cu viitorul său cumnat, Ferdinand de Viane, planifică o serie de investiții la Bursă și, devenind agent la fel ca prietenul său, Dumas-fiul. Pentru a începe afacerea, are nevoie de 50.000 de franci, pe care-i cere tatălui său. Acesta se neliniștește, crezând că este o nouă toană de moment a fiului său, dar cedează în cele din urmă. Jules începe lucrul la Bursă sub îndrumarea agentului elvețian Fernand Eggly, originar din Geneva.

Auguste Morel decedase cu doar zece luni în urmă și, conform uzanțelor vremii, Honorine purta încă doliu. Datorită mariajului cu Auguste Lelarge, Aimée De Viane devenise cumnata lui Henri Garcet, vărul lui Jules Verne, prietenul acestuia, Charles Maisonneuve, făcându-i legătura cu Eggly. Cuprins de frenezie, viitorul mire se ocupă de toate problemele în timpul lunii decembrie a anului 1856. Pe 2 ianuarie 1857, Pierre Verne îi dă lui Jules, printr-un act notarial, o zestre de patruzeci de mii de franci, iar pe 8 ianuarie tinerii semnează contractul de căsătorie în fața notarului Auguste Lelarge, mariajul având loc pe data de 10.

Cuplul și cei doi copii locuiesc până pe 15 aprilie într-un apartament de pe bulevardul Poissonnière, mutându-se pe strada Saint-Martin odată cu sosirea mobilierului Honorinei de la Amiens. Vocația bursieră a lui Jules Verne e mediocră, reușind, conform spuselor prietenului său Félix Duquesnel „mai mult să spună vorbe bune decât să facă afaceri”. Însă mariajul avea să-i lase un gust amar lui Verne, sfârșind prin a-l deranja și a-l determina să-și caute amante. Este un părinte distant, neglijând educația copiilor.

Când nu e la Bursă, se închide între pereții cabinetului său și scrie toată ziua. În această perioadă scrie nuvela San Carlos, iar în 1857 editorul Heu îi publică prima culegere de cântece, Rimes et mélodies, pe muzica lui Hignard. În 1858, Verne are parte de a treia criză de paralizie facială. Pe 17 februarie se joacă premiera operetei într-un act Monsieur de Chimpanzé, scrisă tot cu Hignard. Acesta din urmă opérette en un acte, toujours avec Hignard. În același an, face câteva vizite la Nantes și, pe 15 iulie, îi scrie tatălui său: „Alfred Hignard îmi oferă, la fel ca și fratelui său, o călătorie gratuită în Scoția. Mă grăbesc să-mi dau acordul pentru această călătorie încântătoare...”

Călătoriile și paternitatea

În 1859 întreprinde o călătorie în Anglia și Scoția alături de Aristide Hignard. În timpul ei își notează o serie de impresii, pe care le transcrie la revenirea în țară și, în 1862, îi prezintă manuscrisul lui Hetzel, care îl refuză. Drept urmare, Verne îl va folosi pentru redactarea romanelor sale scoțiene.

Între 1860 și 1861, familia se mută de trei ori: de pe strada Saint-Martin pe Bulevardul Montmartre nr. 54, apoi pe Bulevardul Magenta nr. 45 și, în sfârșit, pe Pasajul Saulnier nr. 18.

Pe 2 iulie 1861, tot datorită lui Alfred Hignard, cei doi prieteni și Émile Lorois se îmbarcă într-o călătorie spre Norvegia. Scriitorul revine acasă la cinci zile de la nașterea fiului său, Michel, pe 4 august. Deși îl descrie ca „un copil teribil”, apariția lui bulversează viața scriitorului, nepregătit pentru această nouă responsabilitate care-i impune să găsească un echilibru între proiectele sale literare și nevoia de a-și susține familia devenită mai numeroasă. Își continuă experiența la Bursă, alături de prietenii vechi și de cei noi, printre care se numără Hector Malot.

Un aspect particular al vieții lui Jules Verne privește relația sa cu Estelle Hénin, cu care face cunoștință în 1859. Marguerite Allotte de la Fuÿe o menționează în biografia sa din 1928: „o muritoare, una singură, a captivat câteva anotimpuri această inimă ascunsă. Sirena. unica sirenă, a fost îngropată în cimitirul de corali”. După spusele ei, Estelle a murit în 1885, dată preluată și de Jean-Jules Verne, care notează că ea locuia în Asnières. În teza sa despre Jules Verne (1980), Charles-Noël Martin confirmă existența Estellei Duchesne, dar este de părere că ea a decedat pe 13 decembrie 1865. Estelle Hénin se căsătorise cu Charles Duchesne, funcționar notarial în Cœuvres, pe 30 august 1859. În 1863, Estelle se instalează la Asnières, în timp ce soțul ei continuă să lucreze la Cœuvres. Vizitele lui Jules Verne la locuința familiei Duchesne din Asnières au loc între 1863 și februarie 1865. Estelle moare după nașterea fiicei sale, Marie. Unii erudiți în Jules Verne presupun că Marie Duchesne ar fi fiica scriitorului.

Călătoriile extraordinare

Un moment semnificativ în viața literară a lui Jules Verne l-a constituit întâlnirea cu Pierre-Jules Hetzel (1814-1886), unul dintre cei mai importanți editori francezi, care a mai publicat, printre alții, operele lui Victor Hugo, George Sand, Erckmann-Chatrian. Când s-au întâlnit, Jules Verne avea 35 de ani, iar Pierre-Jules Hetzel avea 50 de ani și de atunci până la moartea lui Hetzel ei au format un excelent tandem – scriitor și editor. În 1862, îi înmânează manuscrisul romanului Cinci săptămâni în balon, care este publicat în 1863 și cunoaște un succes imens, chiar și în afara țării. Cei doi semnează un contract pe 20 de ani prin care Verne se angajează să-i furnizeze lui Hetzel romane pentru revista adresată tineretului Magasin d'éducation et de récréation. Până la urmă, Verne avea să lucreze timp de patruzeci de ani la Călătoriile sale extraordinare, adunând în cadrul lor 62 de romane și 18 nuvele. În 1863 Jules Verne scrie Parisul în secolul XX, care avea să apară abia peste mai bine de un secol, în 1994.

Pe 27 februarie 1863 este admis ca membru al Societății autorilor și compozitorilor dramatici, iar pe 26 decembrie 1863 publică în Musée des familles un articol în care relatează experiența prietenului său, fotograful Nadar, la bordul balonului gigantic Géant. Fotograful creează Societatea de încurajare a locomoției aeriene cu ajutorul aparatelor mai grele ca aerul, în care Jules Verne este cenzor.

În acea perioadă, descoperă universul lui Edgar Poe prin intermediul traducerilor lui Charles Baudelaire. Scriitorul american îl fascinează atât de mult, încât îi consacră singurul studiu literar pe care avea să-l scrie, apărut în 1864 în Musée des familles, Edgar Poe et ses œuvres.

Tot în 1864, Jules Verne publică romanul Căpitanul Hatteras, apărut întâi în Magasin și publicat ulterior în volum, precum și O călătorie spre centrul Pământului. Își părăsește serviciul de agent bursier și se mută la Auteuil, iar în 1865 devine membru al Societății de geografie.

Pe data de 16 martie 1867 se îmbarcă alături de fratele său, Paul, la bordul vaporului Great Eastern. Călătoria desfășurată din Liverpool până în Statele Unite va da naștere romanului Un oraș plutitor (1870). În 1868, Jules Verne cumpără șalupa de pescuit Saint-Michel pe care o transformă în cabinet de lucru.

Tatăl său decedează pe 3 noiembrie 1871 la Nantes, iar un an mai târziu Jules Verne se mută la Amiens, la cererea soției, lăsându-și vasul la Crotoy, unde fusese mobilizat în timpul războiului din 1870. În vremea aceea, în Amiens existau mai multe societăți științifice, ceea ce-l determină pe Jules Verne să frecventeze Biblioteca Societății Industriale, care era abonată la numeroase reviste științifice. Pe 8 martie 1872 devine membru titular al Academiei de științe, litere și arte din Amiens, unde va fi ales director între 1875 și 1881. Din această poziție va ține o serie de discursuri, unul dintre ele pentru prietenul său, caricaturistul Gédéon Baril, care a realizat ilustrațiile pentru Zece ore de vânătoare.

În luna iunie a anului 1867, Academia Franceză premiază revista Magasin d'Éducation et de Récréation, unde apăruseră deja câteva romane ale lui Jules Verne; ulterior, pe 8 august 1872, Călătoriile extraordinare în ansamblul lor aveau să primească aceeași distincție. Încântat de premiu, Jules Verne își pune în cap să intre în Academie, unde existau două locuri vacante. Eșuează în 1867, dar încearcă din nou în anul următor, când e ales Victorien Sardou. Verne nu renunță și își încearcă din nou norocul în 1883, dar de data aceasta drumul îi este barat de eșecul romanului Kéraban încăpățânatul. Verne se retrage la Amiens, dar în 1884 își depune din nou candidatura și îl presează pe Dumas-fiul să-l ajute. Noul eșec îl dezgustă profund.

În 1874 publică Ocolul Pământului în optzeci de zile și cumpără vasul Saint-Michel II, fiind numit în același an membru onorific al Yacht-Club de France. În 1876, Honorine Verne este victima unei metroragii abundente care o aduce la un pas de moarte, fiind salvată de o transfuzie de sânge, caz rar în epocă. Un an mai târziu, Verne dă un bal mascat fastuos la Amiens, unde participă și Nadar, prietenul său fotograf și modelul lui Michel Ardan din De la Pământ la Lună și În jurul Lunii. Problema soției sale recidivase cu câteva zile înaintea balului, ceea ce-l determină pe Hetzel să dezaprobe evenimentul.

În 1876, obține din partea justiției ca fiul său minor cu comportament rebel să fie trimis la o casă de corecție timp de șase luni. În februarie 1878, îl îmbarcă pe un vas care merge în Indii.

Între iunie și august 1878, Jules Verne navighează de la Lisabona la Alger pe Saint-Michel III, apoi, în iulie 1879, în Scoția și Irlanda. A treia călătorie o face în 1881 împreună cu fratele său, nepotul Gaston și Robert Godefroy: vizitează Marea Nordului, Olanda, Germania, apoi merge prin canalul Eider, Kiel și Marea Baltică până la Copenhaga. Există numeroase detalii legate de această călătorie, ele fiind cuprinse de Paul Verne într-o narațiune apărută la Hetzel. În 1882 se mută din reședința situată pe bulevardul Longueville, nr. 44, unde stă din 1873, în locuința de pe strada Charles Dubois, nr. 2, faimoasa casă care seamănă izbitor cu cele descrise în două dintre romanele postume: Secretul lui Wilhelm Storitz și Goana după meteor. Pe 8 martie 1885 dă al doilea bal în noua locuință, la care soția lui reușește să ia parte de data aceasta.

În 1884, Jules Verne se hotărăște să facă o călătorie în jurul Mediteranei. Saint-Michel III părăsește Nantes pe 13 mai, avându-i la bord și pe Paul Verne, Robert Godefroy, Michel Verne și Louis-Jules Hetzel. Scriitorul vrea să-și întâlnească soția, plecată să o viziteze pe Valentine și pe soțul ei în Algeria. Vasul ajunge la Vigo pe 18, la Lisabona pe 23 și trece de Gibraltar pe 25 mai. Ajuns la Oran, se întâlnește cu Honorine și este primit de Societatea geografică a orașului. Ziarele îi consacră numeroase articole. Pe 10 iunie se află la Bône, unde beiul Tunisului îi pune la dispoziție un vagon special. După ce se îmbarcă din nou este prins de o furtună în apropiere de Malta, vizitează Sicilia, Siracuza, apoi Napoli și Pompeii. La Anzio, grupul ia trenul spre Roma, unde este primit în audiență de papa Léon XIII și vizitează Loja masonică a orașului. Se întâlnește mai apoi cu Louis-Salvador de Habsbourg-Lorraine, cu care stabilește o relație epistolară care va dura până la moartea scriitorului. După două luni de călătorie, Verne revine la Amiens.

Ultimii ani

1886 este un an crucial în viața lui Jules Verne. Pe 15 februarie se hotărăște să vândă iahtul Saint-Michel III, a cărui întreținere costa extrem de mult. Îl cedează pe un pre modic lui Martial Noë. Pe 9 martie, pe când revenea de la Cercle de l'Union, se întâlnește cu nepotul său, Gaston, care îl împușcă în picior. Gaston este arestat și e suspectat că și-a pierdut mințile, dar tatăl său, Paul Verne, declară că acesta a tras asupra scriitorului pentru a atrage atenția asupra acestuia și a-i înlesni intrarea în Academia Franceză. Gaston Verne va rămâne închis până la moartea sa, survenită pe 13 februarie 1938. Robert Godefroy trimite o telegramă la casa familiei Hetzel, dar Louis-Jules Hetzel se află la Monaco, la căpătâiul tatălui său, care avea să moară pe 17 martie. Rana îi lasă lui Jules Verne o claudicație permanentă.

Pe 15 februarie 1887 decedează mama sa, Sophie Verne. Scriitorul nu poate participa la înmormântare, deoarece merge cu dificultate iar vindecarea este anevoioasă.

Constrâns să devină sedentar, își concentrează atenția asupra vieții orașului. În 1888 este ales în consiliul municipal al orașului Amiens pe lista republicană (stânga moderată) condusă de Frédéric Petit. Prietenului său, Charles Wallut, îi scrie: „Singura mea preocupare este să mă fac util și să realizez câteva reforme urbane”. Va păstra această poziție timp de cincisprezece ani, deși el nu era un republican convins, ci un monarhist de orientare orléanistă. În cadrul municipalității este însărcinat să se ocupe de spectacole, circ și expoziții. Proiectul Circului Municipal, propus în timpul precedentului mandat de primar, îi ocupă mult timp. Investește mult în el, în ciuda criticilor legate de construirea unui asemenea edificiu și, pe 23 iunie 1889, ține discursul de inaugurare.

Cavaler al Legiunii de onoare încă din august 1870, Jules Verne este ridicat la rang de ofițer pe 24 iulie 1892, fiind decorat pe 11 octombrie anul următor de Prefectul de Somme. Pe 27 august 1897, fratele său Paul decedează din cauza problemelor cardiace de care suferea de mult timp. Verne refuză să meargă la înmormântare și-i trimite nepotului său Maurice o scrisoare șocantă, încheiată cu cuvintele: „Este ora șapte seara. Mă tem că e imposibil să plec la Paris”.

În 1900, Verne părăsește hotelul particular de pe strada Charles Dubois și revine la locuința de pe bulevardul Longueville, nr. 44. Dimensiunea redusă a apartamentului îi permite să-și vadă mai ușor de viața de zi cu zi, pe care o petrece în bibliotecă și la cabinetul de lucru, în fața aceleiași mese pe care scrie de treizeci de ani. Suferă de cataractă la ochiul drept, dar refuză să se opereze.

În 1902 simte cum i se diminuează capacitatea intelectuală. Unei cereri a directorului Academiei din Amiens îi răspunde: „Mă rugați să scriu ceva pentru Academie, însă ați uitat că la vârsta mea cuvintele au plecat, iar ideile nu mai vin”. În 1903 scrie puțin, dar nu consideră o problemă lentoarea cu care lucrează. De altfel, din 1892, Verne păstrează o listă a romanelor scrise și le corectează pe măsură ce apar. Acceptă președinția grupului esperantofon din Amiens, fiind un apărător înfocat al acestei tinere limbi internaționale. Îi promite unui prieten că va scrie un roman în care va prezenta meritele limbii esperanto și, către sfârșitul anului, începe lucrul la Voyage d'étude. Din cauza epuizării, se oprește din scris după 6 capitole. Manuscrisul va fi reluat de fiul său, Michel, dar opera finală (Uimitoarea aventură a misiunii Barsac) nu face nicio aluzie la esperanto.

Diabetul, care-i afectează acuitatea vizuală, îl orbește progresiv. După o criză severă de la sfârșitul anului 1904, o alta îl doboară pe 16 martie anul următor. Jules Verne se stinge pe 24 martie 1905 la Amiens, în casa de pe bulevardul Longueville, nr. 44 (actualmente bulevardul Jules-Verne). Înmormântarea sa atrage o mulțime de cinci mii de persoane. Se țin o serie de discursuri, dintre care se remarcă cel al lui Charles Lemire din partea Societății de geografie. Împăratul Wilhelm al II-lea în însărcinează pe ambasadorul german să prezinte condoleanțe și să urmeze cortegiul funerar. În schimb, niciun reprezentant al guvernului francez nu participă la funeralii. Scriitorul este îngropat la cimitirul La Madeleine à Amiens.

Șapte dintre romanele sale și o culegere de povestiri au apărut postum, fiind publicate de fiul său, Michel Verne, care și-a asumat responsabilitatea remanierii manuscriselor. Un al optulea roman, intitulat Agenția Thompson and Co., avea să apară în 1907 sub numele lui Jules Verne, dar acesta se pare că ar fi fost scris în întregime de Michel.

Opera

Romane și povestiri publicate în timpul vieții autorului

Aceste texte constituie esența Călătoriilor extraordinare care l-au făcut renumit pe Jules Verne.

Cinq semaines en ballon (1863) - ro. Cinci săptămâni în balon

Voyage au centre de la Terre (1864) - ro. O călătorie spre centrul Pământului

Le Comte de Chanteleine (1864) - publicat doar în foileton; prima apariție în volum în 1971 - netradus în românește – ro. Contele de Chanteleine)

De la Terre à la Lune (1865) – ro. De la Pământ la Lună

Les Aventures du capitaine Hatteras (1867) - publicat în două părți: Les Anglais au Pôle Nord (1866) și Le désert de glace (1866) - ro. Căpitanul Hatteras

Les Enfants du capitaine Grant (1868) - publicat în trei părți: L’Amérique du Sud (1866), L’Australie (1866) și L’Océan Pacifique (1867) - ro. Copiii căpitanului Grant

Vingt mille lieues sous les mers (1870) - publicat în două părți (1869 și 1870) - ro. Douăzeci de mii de leghe sub mări

Autour de la Lune (1870) - ro. În jurul Lunii

Une ville flottante (1871) - ro. Un oraș plutitor

Les Forceurs de blocus (1871) - publicat în continuarea romanului anterior * ro. Spărgătorii blocadei

Une fantaisie du docteur Ox (1872) - reeditată în culegerea Doctorul Ox (1874) - ro. O fantezie a doctorului Ox

Aventures de trois Russes et de trois Anglais dans l'Afrique australe (1872) - ro. Aventurile a trei ruși și trei englezi în Africa Australă

Le Tour du monde en quatre-vingts jours (1873) - ro. Ocolul Pământului în 80 de zile

Le Pays des fourrures (1873) - ro. Ținutul blănurilor

L'Île mystérieuse (1874-1875) - publicat în trei părți: Les naufragés de l’air (1874), L’Abandonné (1875) și Le secret de l’île (1875) - ro. Insula misterioasă

Le Chancellor (1875) - ro. Cancelarul

Michel Strogoff (1876) - ro. Mihail Strogoff

Hector Servadac (1877) - ro. Hector Servadac

Les Indes noires (1877) - ro. Indiile negre

Un capitaine de quinze ans (1878) - ro. Căpitan la cincisprezece ani

Les Cinq Cents Millions de la Bégum (1879) - ro. Cele 500 de milioane ale Begumei

Les Tribulations d'un Chinois en Chine (1879) - ro. Aventurile unui chinez în China

La Maison à vapeur (1880) - ro. Casa cu aburi

Dix heures en chasse (1881) - publicată în continuarea romanului Raza verde (1882) - ro. Zece ore de vânătoare

La Jangada (1881) - ro. 800 de leghe pe Amazon

L'École des Robinsons (1882) - ro. Școala Robinsonilor

Le Rayon vert (1882) - ro. Raza verde

Kéraban-le-Têtu (1883) - ro. Kéraban Încăpățânatul

L'Étoile du sud (1884) - ro. Steaua Sudului

L'Archipel en feu (1884) - ro. Arhipelagul în flăcări

Frritt-Flacc (1884) - publicată în continuarea romanului Un bilet de loterie (1886) - netradusă în românește – ro. Frritt-Flacc

Mathias Sandorf (1885) - ro. Mathias Sandorf

Robur le Conquérant (1886) - ro. Robur Cuceritorul

Un billet de loterie (1886) - ro. Un bilet de loterie

Nord contre Sud (1887) - ro. Nord contra Sud

Le Chemin de France (1887) - ro. Drumul Franței

Gil Braltar (1887) - publicată în continuarea romanului anterior - ro. Gil Braltar

Deux ans de vacances (1888) - ro. Doi ani de vacanță

Famille-sans-nom (1889) - ro. Familia fără nume

Sans dessus dessous (1889) - ro. Întâmplări neobișnuite

César Cascabel (1890) - ro. César Cascabel

Mistress Branican (1891) - ro. Doamna Branican

Le Château des Carpathes (1892) - ro. Castelul din Carpați

Claudius Bombarnac (1892) - ro. Claudius Bombarnac

P'tit-Bonhomme (1893) - republicat și sub titlul Fils d’Irlande - ro. Prichindel

Mirifiques Aventures de maître Antifer (1894) - ro. Uimitoarele peripeții ale jupânului Antifer

L'Île à hélice (1895) - ro. Insula cu elice

Face au drapeau (1896) - ro. În fața steagului

Clovis Dardentor (1896) - ro. Clovis Dardentor

Le Sphinx des glaces (1897) - ro. Sfinxul ghețarilor

Le Superbe Orénoque (1898) - ro. Minunatul Orinoco

Le Volcan d'or (1899) - ro. Vulcanul de aur

Le Testament d'un excentrique (1899) - ro. Testamentul unui excentric

Seconde patrie (1900) - netradus în românește – ro. A doua patrie

Le Village aérien (1901) - publicat și sub titlul La Grande Forêt - ro. Satul aerian

Les Histoires de Jean-Marie Cabidoulin (1901) - publicat și sub titlul Le serpent de mer - ro. Închipuirile lui Jean-Marie Cabidoulin

Les Frères Kip (1902) - ro. Frații Kip

Bourses de voyage (1903) - ro. Burse de călătorie

Un drame en Livonie (1904) - ro. O tragedie în Livonia

Maître du Monde (1904) - ro. Stăpânul lumii

L'Invasion de la mer (1905) - ro. Invazia mării

Romane și povestiri postume

La moartea lui Jules Verne, survenită în 1905, s-au descoperit mai multe manuscrise aflate în lucru sau finalizate (dar necorectate de Verne), al căror rol era de a asigura ritmul de două volume pe an cerut de editor. Marea parte a acestor romane și povestiri a fost remaniată de fiul autorului, Michel Verne, înainte de a fi publicate. Versiunile originale, care nu au mai apucat să fie corectate de Jules Verne înaintea decesului, au fost publicate abia peste câteva decenii. Data indicată între paranteze este cea a redactării textelor.

La Journée d'un journaliste américain en 2889 (1891) - publicată în 1910 în Ieri și mâine - ro. În secolul XXIX. O zi din viața unui ziarist american în anul 2889

Aventures de la famille Raton (1891) - publicată în 1910 în Ieri și mâine - ro. Aventurile familiei Raton

Monsieur Ré-Dièze et Mademoiselle Mi-Bémol (1893) - publicată în 1910 în Ieri și mâine - ro. Domnul Re-Diez și domnișoara Mi-Bemol

Le Beau Danube jaune (1896) - publicat în 1908 cu titlul Le Pilote du Danube și în 1988 în versiunea originală - ro. Pilotul de pe Dunăre

En Magellanie (1897) - publicat în 1909 cu titlul Les Naufragés du „Jonathan” și în 1987 în versiunea originală - ro. Naufragiații de pe Jonathan

Le Volcan d'or (1900) - publicat în 1906 în versiunea remaniată și în 1989 în cea originală - ro. Vulcanul de aur

Le Secret de Wilhelm Storitz (1901) - publicat în 1910 în versiunea remaniată și în 1985 în cea originală - ro. Secretul lui Wilhelm Storitz

La Chasse au météore (1901) - publicat în 1908 în versiunea remaniată și în 1986 în cea originală - ro. Goana după meteor

Le Phare du bout du monde (1903) - publicat în 1905 în versiunea remaniată și în 1999 în cea originală - ro. Farul de la capătul lumii

Voyage d'étude (1904) - neterminat, utilizat de Michel Verne ca sursă de inspirație pentru Uimitoarea aventură a misiunii Barsac, publicat pentru prima dată în 1993 în San Carlos et autres récits

Edom (1905) - publicată în 1910 în Ieri și mâine sub titlul L'Éternel Adam și în 1986 în versiunea originală, în continuarea Goanei după meteor - ro. Eternul Adam

Une ville saharienne (1905) - schiță de roman utilizată de Michel Verne ca sursă de inspirație pentru L'Étonnante Aventure de la mission Barsac

Culegeri de povestiri

Le Docteur Ox (1874) - cuprinde: Une fantaisie du docteur Ox, Maître Zacharius ou l'horloger qui avait perdu son âme, Un drame dans les airs, Un hivernage dans les glaces și Quarantième ascension française au mont Blanc (ultimul text, aparținându-i lui Paul Verne, a fost eliminat din edițiile ulterioare) - ro. Doctorul Ox

Hier et demain (1910) - cuprinde: Aventures de la famille Raton, Monsieur Ré-Dièze et Mademoiselle Mi-Bémol, La Destinée de Jean Morénas, Le Humbug, Au XXIXe siècle: La journée d’un journaliste américain en 2889 și L'Éternel Adam - netradusă în românește (Ieri și mâine)

Al treilea volum din Manuscrits nantais (1991) este o operă cu tiraj limitat care include povestiri inedite: Un prêtre en 1839, Jédédias Jamet, Le siège de Rome, Le Mariage de M. Anselme des Tilleuls, San Carlos, Pierre-Jean și L'Oncle Robinson

San Carlos et autres récits (1993) - conține: Pierre-Jean, Le mariage de M. Anselme des Tilleuls, Le siège de Rome, San Carlos, Jédédias Jamet și Voyage d'études

Opere de tinerețe

Acestea sunt romane și povestiri care anticipează Călătoriile extraordinare.

Un prêtre en 1839 (1846) - publicată pentru prima dată în 1991 în Manuscrits nantais

Jédédias Jamet ou l’histoire d’une succession (1847) - publicată pentru prima dată în 1991 în Manuscrits nantais

Pierre-Jean - povestire nedatată remaniată de Michel Verne în La Destinée de Jean Morénas și publicată în 1910 în Ieri și mâine, versiunea originală fiind publicată în 1991 în Manuscrits nantais - netradusă în românește (Destinul lui Jean Morénas)

Un drame au Mexique (1851) - publicată în 1876 în continuarea romanului Michel Strogoff, cunoscută și sub numele Les premiers navires de la marine mexicaine - ro. O dramă în Mexic

Un drame dans les airs (1851) - publicată în 1874 în Doctorul Ox și republicată în 1888 în La Science illustrée - ro. O dramă în văzduh

Martin Paz (1852) - publicată în 1875 în continuarea romanului Cancelarul - ro. Martin Paz

Maître Zacharius ou l'horloger qui avait perdu son âme (1854) - publicată în 1874 în Doctorul Ox - ro. Maestrul Zacharius sau ceasornicarul care și-a pierdut sufletul

Un hivernage dans les glaces (1855) - publicată în 1874 în Doctorul Ox - ro. O iarnă printre ghețari

Voyage en Angleterre et en Écosse (1859) - publicat pentru prima oară în 1989 sub titlul Voyage à reculons en Angleterre et en Écosse - ro. Călătorie în Anglia și în Scoția

Joyeuses misères de trois voyageurs en Scandinavie (1861) - neterminată, singurul fragment rămas fiind publicat pentru prima dată în 2003

L'Oncle Robinson (1861) - neterminat, publicat pentru prima dată în 1991 în Manuscrits nantais

Paris au XXe siècle (1861) - publicat pentru prima oară în 1994 - ro. Parisul în secolul XX

Le Humbug (cca. 1867) - povestire remaniată de Michel Verne și publicată în 1910 în Ieri și mâine - ro. Escrocheria

Piese de teatru

Jules Verne a fost atras inițial de lumea teatrului, dar nu a cunoscut decât un succes mediocru în acest domeniu. Mai multe dintre piesele sale au fost scrise în colaborare. Data indicată este cea a premierei, în afara situațiilor în care apar alte indicații.

Les Pailles rompues (1850)

Les Châteaux en Californie sau Pierre qui roule n’amasse pas mousse (1852)

Monna Lisa (1852) - în colaborare cu Michel Carré, publicată pentru prima dată în 1974

Le Colin-maillard (1853) - în colaborare cu Michel Carré

Les Compagnons de la Marjolaine (1855) - în colaborare cu Michel Carré

Monsieur de Chimpanzé (1858)

L'Auberge des Ardennes (1860) - în colaborare cu Michel Carré

Onze jours de siège (1861) - în colaborare cu Charles Wallut

Un neveu d’Amérique ou les deux Frontignac (1873) - în colaborare cu Charles Wallut, remaniată de Édouard Cadol

Le Tour du monde en quatre-vingts jours (1874) - în colaborare cu Edouard Cadol și Adolphe d'Ennery

Les enfants du Capitaine Grant (1878) - în colaborare cu Adolphe d’Ennery

Michel Strogoff (1880) - în colaborare cu d’Ennery

Les Voyages au théâtre (1881) - antologie care grupează cele trei piese anterioare

Voyage à travers l'Impossible (1882) - în colaborare cu Adolphe d’Ennery

Kéraban-le-Têtu (1883)

Manuscrits nantais, Vol. 1 (1991) - operă tiraj limitat conținând piese de teatru inedite și care nu au fost puse în scenă: Don Galaor (schiță, 1849), Le Coq de bruyère (1849), On a souvent besoin d'un plus petit que soi (schiță, 1849), Abd'Allah (1849), Le Pôle Nord (1872, în colaborare cu Édouard Cadol), Une promenade en mer (1851), Le Quart d'heure de Rabelais (1847), La Mille et deuxième nuit (1850), La Guimard (1853), La Tour de Montlhéry (1852), Les Sabines (1867, neterminată, în colaborare cu Charles Wallut) și un fragment fără titlu datând din 1874

Manuscrits nantais, Vol. 2, (1991) - operă cu tiraj limitat conținând piese inedite și care nu au fost puse în scenă: Alexandre VI (1847), La Conspiration des poudres (1848), Un drame sous Louis XV (1849), Quiridine et Quidinerit (1850), De Charybde en Scylla (1851), Les Heureux du jour (1856), Guerre aux tyrans (1854) și Au bord de l'Adour (1855).

Un fils adoptif (1853) - în colaborare cu Charles Wallut

Eseuri și opere istorice

Salon de 1857 (1857)

Edgard Poe et ses œuvres (1864)

Géographie illustrée de la France et de ses colonies (1866) - în colaborare cu Théophile-Sébastien Lavallée

Découverte de la terre: Histoire générale des grands voyages et des grands voyageurs - publicat în patru volume, ultimele trei în colaborare cu Gabriel Marcel - ro. Istoria marilor descoperiri:

Volume 1 (1870)

Volume 2 (1878)

Volume 3 - Les grands navigateurs du XVIIIe siècle (1879)

Volume 4 - Les voyageurs du XIXe siècle (1880)

La conquête économique et scientifique du globe (1888) - în colaborare cu Gabriel Marcel, neterminat și nepublicat

Souvenirs d'enfance et de jeunesse (1890)

Altele

À propos du Géant (1863)

Une ville idéale (1875) - publicată pentru prima dată în 1973 în tiraj limitat - ro. Un oraș ideal

Les Révoltés de la Bounty (1879) - text de Gabriel Marcel revizuit de Jules Verne și publicat în continuarea romanului Cele 500 de milioane ale Begumei - netradusă în românește (Răsculații de pe Bounty)

L'Épave du Cynthia (1886) - scris de André Laurie în colaborare cu Jules Verne - netradus în românește (Epava „Cynthiei”)

L'Agence Thompson and Co. (1907) - scris de Michel Verne, dar publicat sub numele lui Jules Verne - ro. Agenția Thompson and Co.

L'Étonnante Aventure de la mission Barsac (1919) - scris de Michel Verne pornind de la Voyage d’études și Une ville saharienne și publicat sub numele lui Jules Verne - ro. Uimitoarea aventură a misiunii Barsac

Poezii și cântece

Până în prezent au fost inventariate 184 de poezii și cântece aparținându-i lui Jules Verne. Majoritatea cântecelor au apărut în colecțiile muzicale ale lui Aristide Hignard: Rimes et Mélodies. Un mare număr de poezii provine din două caiete de poezii în manuscris, publicate ulterior.

(1842) A ma chère mère.

(1847) Hésitation. A une jeune personne à la noble tournure, aux yeux grands et noirs.

(1847) Paraphrase du Psaume 129.

(1847) Damoiselle et damoiseau. Ballade.

(1847) Acrostiche.

(1847) J'ai donc mal entendu....

(1847) Le cancan. Sonnet.

(1847) L'attente du simoun. Ballade.

(1847) Jupiter et Léda.

(1847) La vapeur. Sonnet.

(1847) L'Oméopathie [sic]. Sonnet.

(1847) La fille de l'air. A Herminie.

(1847) L'attente. Villanelle - reluată în diferite versiuni: La douce attente. Villanelle și Monna Lisa.

(1847) Ma douce amante, pourquoi... A une demoiselle que j'aime, et qui fait tout ce qu'elle peut pour ne pas le savoir!.

(1847) Le silence dans une église. Sonnet.

(1847) La sixième ville de France. Sonnet.

(1847) Plutus Premier, roi de France. Sonnet.

(1847) Ton esprit qui désarme....

(1847) Rondeau redoublé.

(1847) Naissance de la corruption.

(1847) Le cabinet du 29 octobre. Chanson.

(1847) Tu dis que mon amour..., A Herminie, à mettre dans un billet doux.

(1847) Je te vois tout en larmes...

(1847) Quel aveugle!.

(1847) À la potence! Rondeau.

(1847) Affaire Praslin. Sonnet.

(1847) Un vieil habit! Chanson.

(1847) Lay.

(1847) Le monde n'est qu'un grand billard.

(1847) Chanson de gabiers. Parue sous le titre Les gabiers. Chanson maritime - muzica de Aristide Hignard.

(1847) Le pouvoir maintenant regrette....

(1847) L'orpheline au couvent.

(1847) Le chien fidèle aboie....

(1847) La Mort. Sonnet.

(1847) Le Koran.

(1847) On voit dans le Koran... Sonnet.

(1847) Chatterton. Elégie.

(1847) L'hôpital. Sonnet.

(1847) La lune. Sonnet.

(1847) L'adieu à une dame. Sonnet.

(1847) Herminie!... Sonnet.

(1847) Le Jeudi saint à Ténèbres.

(1847) Madame C...!.

(1847) Monsieur a beaucoup d'enfants....

(1847) La nuit.

(1847) A l'hôpital. Rondeau.

(1847) O toi que mon amour....

(1847) Tempête et calme.

(1847) Le génie. Sonnet.

(1847) Parodie.

(1847) Chanson d'argot.

(1847) Quel cerveau... - ultimul text din primul caiet de poezii.

(1848) Douleur.

(1848) L'amour et l'amitié....

(1848) Pour une mère....

(1848) Le superbe cortège....

(1848) Chant des barricades.

(1848) Lorsque la douce nuit....

(1848) La nuit à cet instant....

(1848) Mon Dieu, puisque la nuit....

(1848) Conseils à un ami. Sonnet.

(1848) La cloche du soir, d'après un tableau allemand. Sonnet.

(1848) Existe-t-il sur terre....

(1848) Sonnet d'après Kerner.

(1848) Connaissez-vous mon andalouse....

(1848) En l'âme, il est souvent....

(1848) O toi, dont les regards... - în scrisoarea către mama sa din 30 iulie 1848.

(1848) J'aime ces doux oiseaux....

(1848) Lorsque l'hiver arrive....

(1848) Voyageur fatigué....

(1848) Compliments, daté.

(1849) Avec ce punch... Chanson.

(1849) A ma sœur, le jour de sa première communion.

(1849) Au Général Cambronne.

(1849) La jeune fille. Sonnet.

(1849) Bonheur domestique. Sonnet.

(1849) Quand par le dur hiver... Sonnet.

(1849) La vie est une fleur... Sonnet.

(1849) Vous êtes jeune et belle... Sonnet.

(1849) Catinetta mia, je vous dis... Sonnet.

(1849) Comme la jeune vigne....

(1849) La vie. Dernier poème de jeunesse.

(1850). Două dedicații versificate către Alexandre Dumas fiul și Charles Maisonneuve, pentru reprezentațiile piesei de teatru Pailles rompues.

(1853). Optsprezece catrene pentru o sărbătoare de familie. *Marie Tronson. *Prudent Allotte. *Mme Allotte de la Fuÿe. *Francis Tronson. *Mme Lise Tronson. *Hilaire Tronson. *Pierre Verne. *Sophie Verne. *Jules Verne. *Paul Verne. *Anna Verne. *Mathilde Verne. *Marie Verne. *Mme Nanine de la Championnière. *Pierre de la Championnière. *Elodie Bourgoin. *Pauline Bourgoin. *Gabrielle de la Peyrière.

(1853) La douleur de Genevois. 7ème Orientale de M. Victor Hugo, revue, corrigée et augmentée.

(1854) A ma chère et petite sœur, le jour de sa première communion.

(1855) Parmi les astres purs... - sonet scris pentru Marie Verne.

(1855) Lettre en vers à son père de mars 1855.

(1855) En avant les zouaves!!! Chanson guerrière - muzica de Alfred Dufresne.

(1856) Daphné. Mélodie - muzica de Aristide Hignard.

(1856) Tout simplement. Rondeau - muzica de Aristide Hignard - reluată parțial într-o variantă diferită în Hector Servadac.

(1856) Les bras d'une mère. Berceuse - muzica de Aristide Hignard.

(1856) Les deux troupeaux. Eglogue - muzica de Aristide Hignard.

(1856) Notre étoile - muzica de Aristide Hignard.

(1856) Chanson scandinave - muzica de Aristide Hignard - reluată și dezvoltată în Ținutul blănurilor.

(1856) Chanson turque - muzica de Aristide Hignard.

(1860) Mathilde, écoute-moi... - poezie compusă pentru căsătoria Mathildei Verne.

(1860) Souvenirs d'Ecosse - muzica de Aristide Hignard - reluată într-o variantă diferită în Indiile negre.

(1860) Au printemps. Romance - muzica de Aristide Hignard.

(1861) Mesdames et Messieurs... - poezie compusă pentru căsătoria Mariei Verne.

(1862) La Tankadère. Chanson chinoise - muzica de Aristide Hignard - reluată într-o variantă diferită în Aventurile unui chinez în China.

(1868) Un nid au soleil levant... - inserată într-o scrisoare către Hetzel din 11 februarie 1868.

(1870) Les clairons de l'armée. Chœur - muzica de Aristide Hignard.

(1875) Le corail luit... - cântec țigănesc din manuscrisul romanului Mihail Strogoff.

(1884) Lorsque vibre la chanson... - în Mathias Sandorf.

(1884) Au marquis Gravina. Rome.

În 1886, consemnat la pat în urma atentatului nepotului său Gaston, Jules Verne începe din nou să scrie versuri, compunând triolete despre persoanele din Amiens. O primă serie conține nouăsprezece triolete:

Dutilloy. *Frédéric Petit. *Beguory. *Edouard Gand. *Au docteur Lenoël. *Au docteur Peulevé. *Au docteur Froment. *Au docteur Boussavit. *Gédéon. *Laurent. *Roger. *Julien. *Mme Devailly. *de Jancigny. *Juge de paix Decaïeu. *A Alexandre Dumas fils. *Michel Viver. *Président Dauphin. *Au président Obry.

(1886) À la morphine. Sonnet.

(1886) John Playne - reluată într-o variantă diferită în Prichindel.

(1886) Le coq.

(1886) Nox - neterminată.

(1888) Feu Follet - reluată într-o variantă diferită în Familia fără nume.

(1888) Pour modifier notre patraque – reluată în Întâmplări neobișnuite.

Apoi, treizeci și trei de alte triolete între 1890 și 1895:

Mère Obry.

Caron.

Président Daussy.

Directeur Hequet.

Conseiller Feutry.

Sibut.

Labbé.

Procureur Melcot.

Colonna.

Denis Gallet.

Eugène Gallet.

Auguste Devailly.

Decaix.

Feragu le conservateur.

Bijou.

Cozette Honoré-Florimond.

Catelain.

Pouche.

Ricquier.

Préfet Allain-Targé.

Pourcelle.

Sous-préfet Morin.

Adéodat.

Maître Dubois.

Boudon.

Président Hatté.

Puisard.

Abbé Froideval.

Président Levasseur.

Quille et Machu.

Sous-préfet Morin (2).

Juge d'instruction Thorel.

Fiquet.

(1854?) Lamentations d'un poil de cul de femme - atribuită lui Jules Verne în Le Nouveau Parnasse satirique du XIXe siècle. Bruxelles.

Moștenirea

Jules Verne a lăsat în urma sa o operă plină de o creativitate extraordinară. Este unul dintre primii autori care au îmbinat cu succes literatura de aventuri cu cea science-fiction și fantastique. Interesul arătat pentru știință și faptul că a abordat în romanele sale teme care aveau să se concretizeze în secolul XX (zborul pe Lună, submarinul, etc.) îl face să fie mai mult decât un vizionar: pe baza descoperirilor științifice și tehnice, el duce până la capăt consecințele progresului tehnic. Romanele sale au fost deseori ecranizate, poveștile lor spectaculoase pretându-se perfect producțiilor hollywoodiene. Personajele sale sunt repere ale imaginației populare (de exemplu Phileas Fogg, căpitanul Nemo sau Mihail Strogoff).

În opera sa se regăsesc lucruri care nu existau în acele vremuri, fiind realizate abia după 50 sau 100 de ani (elicopterul, submarinul, scafandrul autonom, zborul în spațiu, etc.) În particular:

Primul model de ATV - vehicul european locuit menit să aprovizioneze Stația Spațială Internațională - a fost botezat Jules Verne;

Asociația franceză Jules Verne Aventures este dedicată redescoperirii planetei și sensibilizării opiniei publice în ceea ce privește protejarea speciilor amenințate cu dispariția;

Trofeul Jules-Verne este o competiție în cadrul căreia un echipaj trebuie să realizeze în zbor ocolul Pământului în 80 de zile, fără escală și fără ajutor;

Vladimir Putin afirma că „e greu să găsești în Rusia de astăzi cineva care, copil fiind, să nu fi fost pasionat de Jules Verne sau Dumas.”;

În 2012, Monetăria Parisului a scos o piesă de argint de 10€ cu efigia lui, ca parte a colecției „Euro pe regiuni”. Ea reprezintă Picardia, regiunea în care și-a petrecut ultima perioadă a vieții.

Stereotipiile prezente în opera verniană

Jules Verne a influențat generații de cititori și de scriitori science-fiction, însă opera sa se află sub semnul ideilor epocii în care a trăit. De exemplu, stereotipiile antisemite prezente în opera sa nu mai este imaginabil astăzi. Unele pasaje marcate puternic de aceste idei, mai ales din romanul Hector Servadac, sunt eliminate din reeditările actuale. Istoricul Jacques Sadoul consideră că această atitudine este rezultatul naționalismului și patriotismului exacerbat de războiul din 1870, care a afectat elitele la nașterea celei de-a Treia Republici.

Unii istorici de stânga explică naționalismul lui Jules Verne prin prisma dezvoltării unei ideologii comune în rândul burgheziei acelei epoci.

Deși a fost un contestatar al lui Dreyfus, în 1899 a aprobat revizuirea procesului.

Personajul Isac Hakhabut din Hector Servadac, principala emanație antisemită a lui Verne, poate avea la bază patru motive. În primul rând, acela că cea mai mare parte a elitei stângii radicale era, în acea vreme, antisemită. În al doilea rând, autorul - admirator al lui Shakespeare - e posibil să fi vrut un Shylock în Călătoriile sale extraordinare. Celelalte două motive sunt de natură biografică. În septembrie 1875, Verne a primit din partea unui anume Julius Olszewicz - angajat al Ministerului de Interne, evreu polonez naturalizat sub numele de Julien de Verne - o scrisoare în care acesta îl numește fratele său. Spre disperarea scriitorului, această poveste avea să umple multă vreme presa epocii, lucru care l-a agasat teribil pe Jules Verne. Celălalt motiv biografic îl reprezintă colaborarea sa cu Dennery, un om de teatru de origine evreiască. Manuscrisul romanului conținea în realitate o serie de detalii care trimiteau fără dubiu la Dennery, dar acestea au dispărut odată cu publicarea. Cu toate acestea, șapte ani mai târziu, avea să introducă un evreu simpatic în romanul Steaua Sudului (1884).

La fel ca majoritatea creațiilor epocii, opera lui Jules Verne marchează uneori condescendență sau chiar dispreț față de „sălbatici” sau „indigeni”, cum se poate vedea în romanele Cinci săptămâni în balon și Satul aerian. Jean Chesneaux și Olivier Dumas sunt însă de altă părere:

„Rasismul și atitudinea disprețuitoare ale lui Jules Verne sunt orientate mai curând asupra conducătorilor și aristocrației tribale, decât a popoarelor din Africa și Oceania în ansamblul lor. El denunță în primul rând ca tipic «barbariei» africane hecatombele rituale ocazionate de funeraliile vreunui suveran, cum sunt acelea ale regelui congolez din Căpitan la cincisprezece ani (partea a doua, capitolul 12), sau jertfele masive de prizonieri făcute în onoarea încoronării noului rege din Dahomey la care asistă Robur din înaltul aeronavei sale.”

Într-adevăr, acest gen de remarci sunt ocazionale, personajele de culoare fiind în general prezentate dintr-o perspectivă pozitivă, cum e cazul lui Tom, Austin, Bat, Actéon și Hercule din Căpitan la cincisprezece ani. Căpitanul Nemo nu-i judecă, ci chiar îi ajută pe papuași în Douăzeci de mii de leghe sub mări, el însuși fiind de origine hindusă, după cum se dezvăluie în Insula misterioasă, fost participant la răscoala cipailor din 1857 împotriva colonialismului britanic. De fapt, acest colonialism este condamnat de mai multe ori în cadrul Călătoriilor extraordinare (în Copiii căpitanului Grant, 800 de leghe pe Amazon, Doamna Branican, etc. ). În aceste romane, Jules Verne ia o poziție clară împotriva sclaviei, care se reflectă și în ceea ce privește Războiul de Secesiune. El a salutat abolirea sclaviei petrecută în 1848, condamnând în schimb regalitatea africană pentru războaiele distrugătoare urmate de aducerea în sclavie a fraților aparținând aceleiași. De asemenea, a luat poziție împotriva sclaviei practicate de țările musulmane, opinie care face chiar obiectul romanului Arhipelagul în flăcări.

O altă temă prezentă în întreaga operă verniană este caracterizarea negativă făcută popoarelor de origine germană, fie că este vorba de prusaci, austrieci sau de oameni din alte regiuni ale Germaniei actuale. Poate cea mai evidentă reacție de acest fel apare în romanele Cele 500 de milioane ale Begumei și Drumul Franței, dar probabil că unul dintre motivele care stă la baza acestei atitudini îl constituie conflictul din 1870 dintre Franța și Prusia.

România în opera lui Jules Verne

Cinci dintre romanele verniene au legătură cu România:

Kéraban încăpățânatul (1882) - în periplul său în jurul Mării Negre, Kéraban trece prin Dobrogea;

Mathias Sandorf (1885) - castelul contelui maghiar este situat în Transilvania;

Claudius Bombarnac (1891) - în vagoanele trenului Marele Transasiatic se află un călător clandestin român, Cincu, plecat s-o întâlnească pe logodnica sa, Zinca, la Pekin;

Castelul din Carpați (1892) - întreaga acțiune se petrece în Transilvania;

Pilotul de pe Dunăre (1901) - ultima etapă a călătorie pe Dunăre are loc de la Porțile de Fier până în Delta Dunării.

În cartea Pe urmele lui Jules Verne în România, Simion Săveanu, autorul acesteia, emite ipoteza că între 1882 și 1884 Jules Verne ar fi fost în relații intime cu o anume Luiza Müller, originară din Transilvania, mai precis din Homorod (județul Brașov). La îndemnul ei, ar fi făcut o călătorie incognito cu o navă pe Dunăre până la Giurgiu, apoi cu trenul la București și apoi la Brașov și, în final, la Homorod. Cu această ocazie ar fi cutreierat prin regiune mai multe săptămâni și ar fi vizitat Castelul Colț (pe teritoriul satului Suseni, județul Hunedoara), care a devenit sursă de inspirație pentru romanul Le Château des Carpathes ("Castelul din Carpați").

Opere inedite ale lui Jules Verne

Wikipedia: Opere inedite ale lui Jules Verne

Unele dintre manuscrisele la care a lucrat Jules Verne au rămas multă vreme necunoscute publicului cititor. Printre ele se numără opere rămase neterminate, o parte dintre acestea fiind modificate de fiul său, Michel, și publicate în continuare la editura lui Hetzel sub numele tatălui său. Alte manuscrise au fost abandonate de autor la solicitarea lui Hetzel-tatăl și rescrise sub o nouă formă, devenind romane din seria Călătoriilor extraordinare. Manuscrisele originale au fost descoperite un secol mai târziu și publicate în forma în care se aflau. Lor li se adaugă câteva opere finalizate, dar rămase ascunse până la descoperirea lor, în a doua jumătate a secolului al XX-lea.

Manuscrise abandonate de Jules Verne

Jédédias Jamet ou l’histoire d’une succession

Acest roman neterminat conține trei capitole și un rezumat al intrigii. „Catalogue des manuscrits de Jules Verne” consideră că 1847 este anul probabil al redactării romanului, deoarece acesta conține noțiuni juridice care par a fi desprinse din studiile de drept ale lui Jules Verne. Pe de altă parte, Samuel Sadaune observă că diferitele părți ale rezumatului seamănă ciudat de mult cu cele scenariul romanului Martin Chuzzlewit a lui Charles Dickens. Dar opera scriitorului englez, apărută în 1844, nu a fost tradusă în franceză decât în 1858, ceea ce a determinat redacția Buletinului Societății Jules Verne să presupună că scriitorul francez a revenit asupra rezumatului operei sale la câțiva ani după prima redactare.

Romanul povestește cum, pe 13 iunie 1842, Jédédias Jamet, un proprietar care trăiește în apropiere de Tours, află despre decesul unchiului soției sale, Opime Romuald Tertullien, care a lăsat vorbă să fie chemat la funeraliile care vor avea loc la biserica Sainte-Colette din Rotterdam. Jédédias Jamet se decide să plece în Olanda unde, conform rezumatului, nimeni nu cunoaște o biserică numită Sainte-Colette. Mai mult, Jamet întâlnește alți prezumtivi moștenitori ai lui Opime, alături de care ajunge să călătorească în America, apoi în Abisinia, înainte de a reveni în Europa fără a fi găsit biserica în chestiune și fără a pune mâna pe moștenirea la care fiecare considera că are dreptul.

Jédédias Jamet este un om strict, inflexibil, de o precizie dusă la extrem, fiind primul om-orologiu dintre numeroasele personaje similare care aveau să se regăsească în Călătoriile extraordinare (cel mai celebru dintre ele rămânând Phileas Fogg). El pare o caricatură a tatălui scriitorului, Pierre Verne, la fel de intransigent cu familia sa.

Acest rezumat, lăsat deoparte de Jules Verne, avea să constituie sursa de inspirație pentru alte opere ulterioare. Același gen de personaje devenite pioni care se deplasează după voia hazardului se regăsesc și în Testamentul unui excentric, dar mai ales în Uimitoarele peripeții ale jupânului Antifer, operă în care protagoniștii sunt purtați în cele patru vânturi în căutarea unei moșteniri. După cum remarca Daniel Compère, acest lucru dovedește coerența totală a operei verniene.

Un prêtre en 1839

Acest roman neterminat a fost scris fără îndoială în 1845 și conține 21 de capitole. Textul a fost publicat abia în 1992.

Pe 12 martie 1839, în biserica Saint-Nicolas se produce un accident teribil. Clopotul se prăbușește și, în căderea sa, provoacă un masacru printre credincioși. Printre victime se numără și clopotarul Joseph, prietenul tânărului avocat Jules Deguay, fiu al unui rentier nantez, care o salvează din catastrofă pe Anna Deltour, fiica unui burghez grotesc. Suspectând că nu a fost vorba despre un accident, Jules și prietenul său, Michel Randeau, pornesc o anchetă. În timpul ei descoperă personaje ciudate: Abraxa, o vrăjitoare oribilă și iubitul ei damnat, Mordhomme, care au luat sub control un preot hirotonit, Pierre Hervé, provenit dintr-o familie de țărani săraci.

Joyeuses misères de trois voyageurs en Scandinavie

Este un roman neterminat, scris cu doi înainte de Cinci săptămâni în balon și publicat în 2003 în seria revistei GEO Jules Verne, l’Odyssée de la Terre.

Din el s-au mai păstrat doar primele douăsprezece pagini, care corespund capitolului întâi. Manuscrisul pornește de la însemnările făcute de Jules Verne cu ocazia călătoriei în Scandinavia în 1861 alături de doi dintre cei mai buni prieteni ai săi, muzicianul nantez Aristide Hignard (1822-1898) și avocatul „Émile L.”, a cărui identitate a rămas multă vreme o enigmă. Astăzi se știe că este vorba despre Émile Lorois, deputat francez născut la Vannes în 1831 și avocat în baroul din Paris.

În pasajul păstrat este vorba despre mitologia scandinavă și despre problema alegerii unor parteneri potriviți de călătorie, cele trei personaje care sunt menționate fiind Aristide H., Émile L. și baronul de Rothschild.

L'Oncle Robinson

Acest roman neterminat a fost scris de Jules Verne în preajma anului 1870. Un an mai târziu i l-a propus editorului Pierre-Jules Hetzel, dar acesta l-a refuzat, considerând acțiunea prea lentă. Manuscrisul a fost publicat în 1991 la editura Cherche-Midi.

Romanul povestește despre naufragiul pe o insulă pustie al familiei Clifton și al franco-americanului Flip. Spre deosebire de situația din romanul Le Robinson suisse de Johann David Wyss, ei nu au la dispoziție niciun fel de obiecte materiale, bazându-se doar pe inteligența și inventivitatea lor.

Verne a utilizat ulterior textul pentru a scrie prima parte a romanului Insula misterioasă.

Manuscrise remaniate de Michel Verne

Pierre-Jean

Această nuvelă din tinerețea lui Jules Verne pare a fi fost scrisă în jurul anului 1852. Textul a fost revizuit în totalitate de Michel Verne, care l-a făcut să apară în culegerea de povestiri Ieri și mâine sub titlul Destinul lui Jean Morénas.

En Magellanie

Manuscrisul a fost finalizat în 1897, dar a fost publicat abia în 1987, după descoperirea sa de către Piero Gondolo della Riva. La baza romanului a stat viața lui Johann Salvator de Habsburg-Toscana, fratele mai mic al arhiducelui Ludwig Salvator de Austria.

Opera prezintă viața unui anarhist mizantrop care trăiește izolat pe o insulă. Într-o zi, pe insula respectivă eșuează o navă, ai cărei pasageri îl recunosc drept șef.

Manuscrisul original a fost modificat de Michel Verne, fiul autorului, noua versiune fiind publicată în 1909 (după moartea lui Jules Verne) sub titlul Naufragiații de pe Jonathan. În prefața romanului Familia fără nume, Francis Lacassin indică faptul că Michel Verne a modificat finalul romanului: în En Magellanie, Kav-gerul este influențat foarte mult în final de doi preoți catolici, în timp ce în versiunea remaniată niciun om nu mai vine pe insula pe care se retrage acesta pentru a juca vreun rol în viața acestuia.

Voyage d'étude

Din acest roman, Jules Verne a apucat să scrie doar cinci capitole înainte de a muri. Apărător înfocat al limbii esperanto, el dorea să descrie în cadrul romanului meritele ei. Fiul său, Michel, a reluat romanul original și l-a completat, însă a eliminat toate mențiunile la subiectul esperanto. Noua versiune a romanului a fost publicată în 1919 sub titlul Uimitoarea aventură a misiunii Barsac.

În 1981, orașul Nantes a intrat în posesia a numeroase texte verniene inedite, printre care figura și Voyage d'étude. Capitolele originale ale romanului au fost publicate în volumul al treilea din Manuscrits nantais, în 1991.

Textul povestește istoria unei comisii parlamentare franceze trimisă în Congo pentru a hotărî dacă această colonie trebuie să fie reprezentată în parlament de către un senator sau un deputat. Expediția este condusă de André Deltour, căruia, pe lângă aleșii Isodore Papeleu și Joseph Denizart, i se adaugă un reputat geograf, Louis Merly, precum și rusul Nicolas Vanof, care vrea să se documenteze în misterioasa Africă despre noua limbă universală, esperanto, creată de doctorul Lejzer Ludwik Zamenhof.

Manuscrise finalizate și nepublicate

Le siège de Rome

Această nuvelă a fost scrisă de Jules Verne în 1854, dar nu a fost publicată decât în 1993.

Acțiunea nuvelei se petrece în anul 1849, în perioada în care papa este obligat să se exileze la Gaète, urmărit fiind de insurecția italiană care îl pune în loc pe Giuseppe Mazzini. Pentru a restabili autoritatea papei Pius al IX-lea, Louis-Napoléon Bonaparte trimite în Italia un corp expediționar. Printre soldați se numără Henri Formont, un tânăr melancolic și doi prieteni ai săi, Annibal de Vergennes și Jean Taupin. Tristețea lui Formont are la bază răpirea logodnicei sale, Marie, de către un anume Corsetti, care o ține prizonieră în subteranele Romei. Femeia își pierde mințile și, înaintea ultimului asalt francez, Corsetti o înjunghie și fuge, încercând să arunce în aer celula. Descoperindu-și iubita moartă, Formont își pierde cunoștința. La sosirea lor, cei doi prieteni nu mai găsesc decât două cadavre.

Pentru scrierea acestei nuvele, Verne s-a inspirat dintr-un jurnal de călătorie publicat în 1854 în Musée des familles. Acest articol povestește istoria unei tinere femei al cărei logodnic a murit în bătălia de la Villa Pamphili, în timpul unui asediu. Tatăl ei a obligat-o să se căsătorească cu vărul ei. Deși a acceptat, ea a încercat ulterior să recupereze inelul pe care-l purta pe deget logodnicul ei. Astfel, a descoperit că fostul ei logodnic fusese asasinat chiar de actualul ei soț.

Verne a urmat într-o oarecare măsură linia articolului, dar a schimbat rolurile. Faptul că articolul a apărut în 1854 a permis identificarea redactării nuvelei în jurul aceluiași an.

Le Mariage de M. Anselme des Tilleuls

Nuvela a fost scrisă de Jules Verne în jurul anului 1855, fiind publicată postum, în 1982.

În 1842, Naso Paraclet, un latinist de prim rang, este tutorele lui Anselme des Tilleuls, descendentul de 27 de ani imbecil, degenerat și încă virgin al unei familii înnobilate. Paraclet încearcă să-i găsească elevului său o soție și, după o serie de aventuri, găsește o fată bătrână de 45 de ani.

San Carlos

Nuvela, scrisă de Jules Verne în jurul anului 1856, a fost publicată abia în 1993.

San Carlos și banda sa fac contrabandă cu trabucuri. Șeful vămii, François Dubois, se amestecă în bandă. Contrabandiștii se reunesc la frontieră și, în ciuda tuturor eforturilor autorităților, reușesc să-și treacă marfa cu ajutorul unei bărci transformate ca să le slujească scopurilor.

Călătorie în Anglia și în Scoția

Acest jurnal de călătorie a fost scris de Jules Verne în 1859 pe baza excursiei întreprinse de el și de Aristide Hignard în Scoția în vara aceluiași an. Manuscrisul i-a fost propus lui Hetzel în 1862, dar acesta l-a refuzat, așa încât Verne l-a pus deoparte, folosindu-l doar pentru se inspira în descrierile făcute Scoției în romanele Indiile negre și Raza verde.

Textul a fost descoperit un secol mai târziu în arhivele orașului Nantes, fiind publicat pentru prima oară în 1989.

Parisul în secolul XX

Romanul a fost scris în 1863, dar Hetzel a refuzat publicarea lui, considerând că pesimismul cărții ar avea repercusiuni negative asupra carierei înfloritoare a autorului. El i-a sugerat scriitorului să mai aștepte 20 de ani înainte să o publice, dar acesta a închis cartea într-un seif și a uitat-o acolo. Manuscrisul avea să fie descoperit abia în 1989 de un strănepot al lui Jules Verne, fiind publicat pentru prima oară în 1994 la editura Hachette.

În acest roman Jules Verne face unele dintre cele mai avangardiste previziuni ale sale, printre care se numără Distrugerea Reciprocă Asigurată, zgârie-norii, motorul cu ardere internă, trenurile de mare viteză, calculatorul de buzunar, Internetul (o rețea de comunicație mondială „telegrafică”), scaunul electric sau calculatorul.

Alte opere

Edgard Poe et ses œuvres

Este singurul studiu literar al lui Jules Verne, scris fără îndoială în 1862.

Studiul a apărut în Musée des familles, volumul XXXI, 1863-1864, Nr. 7 (aprilie 1864).

À propos du Géant

Textul a fost scris de Jules Verne în 1863 și a apărut în decembrie același ani în Musée des familles.

Sătul să tot discute pe marginea diferitelor călătorii ale enormului balon de șase mii de metri cubi al lui Nadar, Géant, Verne s-a interesat de dezvoltarea elicopterului, preconizat de Gustave Ponton d'Amécourt. De altfel, Nadar milita alături de el pentru vehiculele mai grele ca aerul. Împreună cu Guillaume Joseph Gabriel de La Landelle, Ponton d'Amécourt avea să fondeze Societatea de încurajare a locomoției aeriene cu ajutorul aparatelor mai grele ca aerul, al cărei cenzor a fost Verne și care aduna multe nume ilustre, printre care Victor Hugo. Manifestul ei a fost publicat în ziarul La Presse pe 31 iulie 1863. Societatea avea să fondeze ulterior revista L'Aéronaute , care a apărut până în 1910.

Le Désert de glace

Acest roman a apărut în 1864 în volum in-12, fără ilustrații. Jules Verne a modificat romanul și l-a reeditat, acesta devenind partea a doua a operei Căpitanul Hatteras.

Souvenirs d'enfance et de jeunesse

Textul este o autobiografie scrisă de Jules Verne în 1890. La cererea lui Théodore Stanton, ziarist american și corespondent al agenției Associated Press la Paris, autorul îi încredințează manuscrisul. Traducerea englezească apare pe 9 aprilie 1891 la Boston sub titlul The Story of my Boyhood.

Verne reunește sub acest titlu și alte nuvele pe care speră să le publice în volum. Îi vorbește lui Louis-Jules Hetzel despre proiect, dar acesta este reticent în a accepta, deoarece nu dorește - așa cum o făcuse tatăl său - să integreze și nuvele în ciclul Călătoriilor extraordinare.

Autorul îi dă lui Stanton o versiune corectată a textului, dar păstrează manuscrisul original. Pe prima pagină se află o listă de nuvele pe care Verne încearcă să le impună editorului. Pe lângă Souvenirs d'enfance et de jeunesse, el mai notează titluri ca Aventurile familiei Raton, Domnul Re-Diez și domnișoara Mi-Bemol sau Contele de Chanteleine.

În 1931, manuscrisul este cumpărat la Londra de Fundația Martin Bodmer, care autorizează apariția sa în revista Cahiers de L'Herne, într-un număr consacrat lui Verne.

Jules Verne by Slidely Slideshow